Povestea unui om care a învins urâtul - MIHAI VASILE - Regizor: "Cine-i Nichita ăsta, să-i faci tu festival?"

Zburând peste oraş

Eram în clasa a unsprezecea la un liceu din Plo­ieşti şi nu aveam deloc astâmpăr. Mă simţeam stă­pâ­nul oraşului, peste toate străzile, parcurile şi tera­sele lui, mă îndrăgosteam de toate fetele frumoase ca­re-mi ieşeau în cale, pluteam într-o fericire con­tinuă, trăind parcă un vis fără sfârşit. Deşi eram în anii '80, în plină dictatură ceauşistă, când lumina, apa şi căldura erau oprite în fiecare noap­te, când nu aveam decât două ore de tele­vizor pe zi, şi alea numai despre con­du­cătorul nostru iubit, când rafturile maga­zi­nelor erau goale şi când oa­menii erau mereu abătuţi şi străzile cenuşii, eu refuzam cu o în­căpăţânare inocentă să văd toate ororile as­tea, alegând să mă ascund în lumea mea, me­reu însorită şi pli­nă de distracţii. Cam asta în­sem­na pentru mine atunci libertatea, o zben­gu­ială minunată şi ame­ţitoare, o joacă în care mă sim­ţeam buricul pământului, fără să am ha­bar, de fapt, cine eram la vremea aceea şi cam ce vo­iam de la viaţă. Şi, de câte ori mă întorc as­tăzi cu gândul la acei ani, mă întreb care ar fi fost, oa­re, destinul meu, dacă o ţineam tot aşa, în sti­lul ăsta fluşturatic, dacă în viaţa mea de-atunci nu s-ar fi ivit acea întâmplare care m-a adus cu pi­­cioarele pe pământ, dând un sens pre­o­cu­pă­ri­lor mele.

Mirajul Nichita

Ţin minte că era o zi frumoasă de iarnă, când un prieten m-a invitat la un spectacol de teatru, care avea loc la Palatul Culturii din Ploieşti, sub egida unui festival care se numea "Nichita Stă­nescu". Era în decembrie 1984, la numai un an de la moartea po­e­­tului despre care auzisem doar la orele de li­te­ratură. Nu citisem nicio poezie de-a lui, în afară de cea din manual, nu ştiam mai nimic despre el, deşi trăiam în acelaşi oraş, şi, sincer să fiu, la ora aceea, nici nu prea aveam chef să aflu ceva. Şi totuşi, o cu­rio­zitate as­cunsă m-a îndemnat să merg la acel spec­tacol. E mult de atunci, dar îmi aduc aminte destul de clar câteva secvenţe ale acestei întâmplări care avea să-mi schimbe într-un fel viaţa. Prima imagine care îmi vine în minte este un afiş mare, alb, lipit chiar la intrarea în Palatul Cul­tu­rii, cu un stejar de­se­nat în tuş negru, sub care stă­tea scris "Festivalul de poezie Nichita Stănescu, 7-9 de­cem­brie 1984". Iar undeva, deasupra steja­rului, do­uă versuri din Ni­chita, pe care nu le-am mai uitat nicio­dată, do­minau, ca un motto, întregul afiş: "Nu tre­buie mai ales să în­­ţelegem/ trebuie mai ales să fim". Ţin minte apoi o sală înaltă, cu lambriuri din lemn pe pereţi şi can­delabre patinate de timp, cu scaune vechi, aşezate în jurul unei scene cu po­dea­ua tocită şi un decor sără­căcios, cu nişte pânze albe şi măşti agăţate de tavan. Simt parcă şi-acum mi­rosul acela de mobilă veche, care plutea ca un duh în toată încăperea. Ştiu că m-am aşezat în pri­mele rânduri şi am aşteptat până când sala s-a um­plut ochi şi s-a făcut deodată beznă. Atunci, din spa­tele scenei, au început să se audă, în sur­dină, acor­durile unui cân­tec straniu. Şi-n timpul ăsta, o lumi­nă roşie, ca a unui răsărit de soare, s-a aş­­­ternut uşor peste măştile de pe scenă. Îmi amin­tesc apoi că au intrat primii actori, au apărut din spatele sălii, mer­gând printre spectatori, cu mişcări lente, în ritmul muzicii şi pri­virea aţintită în zare. Nu erau nişte actori obişnuiţi, iar ceea ce făceau ei nu era o piesă normală, aşa cum mai văzusem la teatru. Păreau mai degrabă nişte mimi ciudaţi, care parcă îm­plineau un ritual misterios. Îmi aduc aminte că apoi au început să vorbească între ei în versuri, le­gând un joc de replici pe armoniile muzicii. Erau versuri din Nichita Stă­nescu, şi e aproape sigur că tot acest joc ciudat şi toate cele ce-au urmat aveau o noimă profundă, pe care eu însă nu prea o pu­team pricepe atunci. Ştiu doar că timp de o oră şi jumătate, cât a ţinut spec­tacolul, am stat smir­nă pe scaun, fără să ştiu prea bine de ce. Îmi amintesc apoi că la sfârşit a urcat pe scenă, în ro­pote de aplauze, un domn îm­brăcat într-un cos­tum de blugi, cu ochii plini de emo­ţie, făcând o re­verenţă amplă, şi-apoi che­mân­du-şi lângă el ac­torii. A fost un moment lung, cu apla­­uze frenetice, în care am văzut mai mulţi spec­tatori cu lacrimi în ochi şi am simţit cum valul acela de emoţie m-a cuprins şi pe mine. Dom­nul în cos­tum de blugi era re­gi­zorul spectacolului, îl che­ma Mihai Vasile şi era sin­gu­rul om din Ploieşti care se gân­dise să facă un festival în me­moria lui Nichita Stănes­cu.

Prima repetiţie ca actor

Trebuie să recunosc că am plecat de-acolo total nedu­me­rit, dar asta a trezit în mine o cu­riozitate aparte. Zile la rând, am tot încercat să-mi amin­tesc momente din spec­ta­col, stră­du­indu-mă să le gă­sesc înţe­le­sul. M-am apu­cat să-l citesc pe Nichita, să-i des­­cifrez ver­su­rile, să simt emo­­ţia lor. Mă întâl­neam tot mai des cu Horia Ţurcanu - fos­tul nostru coleg de re­dac­ţie, ploieştean şi el, cu care eram prieten din vremea copilăriei - şi ne "în­cingeam" se­rile cu lungi dis­cuţii despre Nichita şi "necu­vin­tele" sale, desco­pe­rindu-l îm­pre­ună, cu o pasiune uriaşă. Apoi, îm­preună cu Horia, am în­ceput să mergem tot mai des la Palatul Cul­turii, în aceeaşi sală cu miros de lemn vechi, văzând noi spec­tacole, la fel de ciudate. Aflasem deja că trupa asta de teatru, pe nume Equinox, nu era una orişi­care, că avea multe premii în palmares şi că nu­me­roase per­sonalităţi marcante din lumea teatrului spu­­seseră despre ea numai cuvinte de laudă. Cu tim­pul, devenisem spectatorii cei mai fideli, reu­şind să ne împrietenim cu câţiva dintre actori, şi chiar să asistăm la repetiţii, ceea ce însemna un privilegiu enorm. Aşa am ajuns să-l cunoaştem şi pe Mihai Va­sile, regizorul trupei, să-i vedem fer­voa­rea cu care-şi îndrumă actorii, să as­cultăm teoriile lui despre teatru liber şi teatru sărac, re­uşind în cele din urmă, să legăm cu el o prie­tenie spe­cială. După un an, am fost invitat să urc pe sce­nă, participând la prima repetiţie ca actor. Şi chiar dacă n-am strălucit în această pos­tură, pot să spun că vreme de aproa­pe doi ani, am trăit cea mai consistentă expe­rien­ţă a tine­reţii mele. Aceasta a fost întâm­pla­rea care m-a luat aşa, pur şi simplu, de pe stradă, şi mi-a des­chis un drum de care altminteri, poate, n-aş fi ştiut niciodată.
În urmă cu o lună, am primit o invitaţie la un spectacol în Ploieşti. Era vorba despre una din serile unui festival care se numea "Nichita Stă­­nescu la echinocţiu", organizat de acelaşi om din povestea relatată mai sus. Au trecut 34 de ani de atunci şi Mihai Vasile era la fel de viu şi determinat în ceea ce făcea. Actorii erau alţii, dar la fel de tineri şi scânteietori. Şi spec­tatorii erau alţii, însă emoţia lor era aceeaşi ca acum 34 de ani. Şi-atunci a fost aşa, un moment ciu­dat, în care parcă am descoperit prin mulţime, acolo, în sală, chipul meu cel de acum 34 de ani, când aplaudam, şi eu, emo­ţionat şi nedu­me­rit. De 34 de ani, Mihai Vasile face posibilă o asemenea întâmplare pentru mii de tineri din Ploieşti. Iată de ce m-am hotărât să scriu despre el.

Tinerii de elită

Ne-am întâlnit în Palatul Culturii, casa lui de-o viaţă, într-o cameră mică din culisele teatrului. De-a lungul anilor s-au scris sute de pagini despre el, dar în ultimul timp, a refuzat să mai dea interviuri.
- Presa de azi e o mizerie, îmi zice. Am acceptat să-ţi dau interviu pentru că ştiu ce înseamnă "For­mula AS" şi pentru că ştiu cum scrii tu. Şi vreau să-ţi zic că am chiar emoţii, e un moment special pentru mine.
Are 66 de ani, şi din 2016 este, în acte, pensionar. Un statut cu care nu se poate împăca, simţind o energie şi-o poftă de muncă parcă tot mai mari. De ani de zile, ploieştenii vorbesc despre Mihai Vasile ca despre o instituţie. Nimeni nu spune "merg la Equinox să văd un spectacol" sau "merg la teatru, la Palatul Culturii". Toată lumea spune, pur şi simplu, "Merg la Mihai Vasile", iar cu vorba asta ai spus tot. Fireşte, în anii dictaturii, o asemenea no­to­rietate avea un preţ. A fost tot timpul urmărit de secu­ritate şi hărţuit de partid. Încă din tinereţe i s-a dus buhul că e năbădăios şi că nimeni nu-l poate opri să spună lucrurilor pe nume. Nici în prezent nu a scăpat de şicanele unor lichele cu carnet de partid. S-a învăţat însă cu asemenea poveri, ba chiar le ia ca pe nişte provocări peste care trece muncind mai cu râvnă. Atunci când a ieşit la pensie, duşmanii lui de-o viaţă au sperat că vor scăpa de el, că se va re­trage la mica lui moşie de la ţară. N-a fost aşa. Vine în continuare la Palatul Culturii, face repetiţii cu ac­torii, organizează spectacole şi expoziţii, mobilizând sute de tineri în toate activităţile astea.
"Chiar diseară am repetiţii", îmi spune cu bucu­rie în priviri. "Voi face asta până la sfârşit, când o să închid ochii".
În martie, anul acesta, a reuşit să organizeze o nouă ediţie a festivalului care astăzi se numeşte "Nichita la echinocţiu". Au fost zece zile de teatru, film şi poezie, de ateliere cu elevii, de expoziţii şi lan­sări de carte, toate puse la cale numai de el. Zece zi­le în care i-au trecut pragul sute de tineri dornici să facă parte din această mare familie de elită a ora­şului.
- De-a lungul anilor, îmi zice, au venit la festival tineri care nu ştiau nimic despre Nichita. Chiar şi anul ăsta, le-am dat să facă un chestionar, şi 80 la sută din ei au recunoscut că, dacă n-ar fi venit la festival, n-ar fi auzit niciodată de Nichita Stănescu. E o catastrofă în şcolile din România de azi. Copiii ăştia nu au nicio vină, în manuale nu există decât o poezie de-a lui, iar odată ce l-au descoperit aici, în spectacolele noastre, mulţi dintre ei i-au citit aproape toată opera.
Îi spun că la fel mi s-a întâmplat şi mie atunci, în 1984, şi pe chipul lui apare brusc un zâmbet nos­talgic şi tandru. Îl întreb despre tinereţea lui, despre primele lui întâlniri cu lumea teatrului. Îmi po­ves­teşte de mahalaua ploieşteană în care trăia, printre ţigani oropsiţi şi evrei scăpaţi de ororile războiului, despre părinţii lui, ţărani sadea de prin părţile Bără­ga­nului, despre tatăl, tâmplar iscusit, şi mama, croi­toreasă de lux.
"Ţin minte că aveam nouă ani şi a venit într-o zi o evreică la mama, să-i facă o rochie. O chema Estica şi era actriţă aici, la Teatrul din Ploieşti. Ro­chia era pentru petrecerea de după premiera unei pie­se în care juca. Şi-atunci când a venit să ia rochia, s-a uitat aşa, lung, la mine, şi i-a zis mamei: «Fru­mos băiat ai! Nu-l laşi să vină cu mine la premieră? Să vadă şi el cum e la teatru». Nu ştiu ce miracol s-a întâm­plat, dar mama, care nu mă lăsa nici până la prăvălia din colţ, a acceptat fără nicio ezitare. Nu mai ştiu ce piesă era, dar ţin minte că eram într-o sală plină de oameni mari, care stăteau vrăjiţi cu ochii la scenă. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Toma Caragiu. Pe-atunci era directorul teatrului din Plo­ieşti şi ţin minte că nu-mi puteam lua ochii de la el. Avea ceva, un farmec şi-o energie care mă fascinau. Era suficient să apară pe scenă, că toată lumea îl aplauda. Privirea, glasul lui tunător, gesturile, toată pre­zenţa lui emanau parcă o forţă de supraom. După pre­mieră, a urmat o petrecere la care doamna Estica m-a luat şi pe mine, eu eram singurul copil. Eu, un mucos de nouă ani, din mahalaua Plo­­­ieştiului, stăteam printre cei mai im­por­tanţi oameni din oraş. Ei bine, începând din seara aceea, am devenit copilul răsfăţat al Tea­tru­lui din Ploieşti. Fugeam de acasă sau chiu­leam de la şcoală, doar ca să stau la repetiţii. Mă băgam prin toate cotloanele teatrului, trăgeam cortina, mă jucam cu reflectoarele, stăteam prin cabinele actori­lor, îi vedeam cum se pregătesc înain­te de spec­­tacole, le simţeam de fiecare dată emo­ţia, ce să mai zic, descopeream o lume fer­me­cătoare, din care începusem să fac şi eu parte. După câteva luni, cu acordul lui Ca­ragiu, am urcat pentru prima oară pe scenă. A fost cea mai frumoasă zi. Aveam un rol micuţ, dar mi se părea că eu sunt eroul cel mai important. Era vorba de Omul cu mâr­ţoa­ga, cu Oc­tavian Cotescu în rolul prin­cipal. Trebuia să strig "Mamă!", să traver­sez scena şi să mă arunc în braţele femeii care era mama mea. Asta era tot. Atunci am fost nevoit să le spun părinţilor despre se­cretul meu cu tea­trul şi, cu chiu, cu vai, i-am convins să vină şi ei la spectacol. Ţin minte că au fost tare emo­ţio­naţi, dar până la urmă, a doua zi, mi-au zis să las prostiile şi să mă apuc de lucruri serioase, cum ar fi învăţatul. Aşa că am continuat să-i mint şi să fug iar de-acasă. Au aflat despre toate astea târziu, abia la bătrâneţe. Şi cred că m-au iertat."

"Fenomenul de la Ploieşti"

Marea lui aventură s-a numit Equinox. O trupă de teatru şi film, pe care Mihai a înfiinţat-o în 1980 şi cu care a reuşit să câştige admiraţia celor mai exi­genţi critici de teatru. "Fenomenul de la Ploieşti", aşa se vorbea în lumea teatrului despre Equinox. "Equi­noxiştii ne dau speranţa unui teatru mai liber şi, în consecinţă, mai pur". (Marin Sorescu). "Nu am cunoştinţă că s-ar produce în altă parte din ţară ceva asemănător. E bine ca «fenomenul de la Plo­ieşti» să fie cunoscut în toată mişcarea noastră tea­trală". (Dumitru Solomon, dramaturg). "Filmul «Ni­chita Azi» produs de Equinoxul ploieştean, rămâne, pentru mine, în întregul lui, o reuşită unică, un poem elegiac superb pentru o mare dragoste". (Andrei Blaier, regizor). Sunt doar câteva citate din cronicile vremii. De fapt, fenomenul Equinox era o adevărată şcoală de antropologie teatrală, un loc în care teatrul se întorcea la începuturile sale, devenind mai pur, mai profund şi mai emoţionant. În scurt timp, au început să curgă premiile. Nu era festival prin ţară de unde să nu se întoarcă măcar cu o diplo­mă. Bucuria succesului a fost însă destul de re­pede umbrită de cei care se ocupau cu cenzura, iar mai târziu, chiar de către temuta securitate.
- Ţin minte, îmi povesteşte Mihai, că, iniţial, prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, aceea la care ai venit şi tu, nu mi-au dat voie s-o fac. Mi-au zis: "Cine-i Nichita ăsta, să-i faci tu festival?". Le-am spus că e vorba de memoria unui mare poet, că nu avem voie să-l uităm, mai ales aici, la Ploieşti, unde s-a născut. Am reuşit cu greu, dar în fiecare an am avut aceleaşi piedici, aceleaşi discuţii, deşi de la a doua ediţie, aveam şi girul Uniunii Scriitorilor. Numai eu ştiu cât m-au chinuit oamenii ăştia. 1989 a fost primul an în care chiar mi-au interzis cate­go­ric să-l mai organizez, şi tot ce-am putut face atunci a fost să ţin aproape clandestin o conferinţă despre Nichita, la care au participat poetul Ion Stratan, Victor Rebengiuc şi Andrei Pleşu.
După decembrie '89, Equinox era la vârsta matu­rităţii depline. Iar libertatea redobândită atunci părea să-i aducă un suflu nou şi-o viaţă mai plină. Au început ieşirile din ţară, premii la festivaluri inter­na­ţionale, colaborări cu regizori sau actori străini care erau fascinaţi de tea­trul marca Equinox. Ge­ne­raţii întregi de tineri şi-au făcut aici ucenicia, intrând apoi la uni­ver­sităţi de teatru şi film şi ajungând pe marile ecra­ne sau în importante tea­tre din ţară. Şi, totuşi, în ciuda acestor merite vi­zibile, nici de data asta Equinox-ul n-a scăpat de duşmani.

Sfârşitul unui vis

După entuziasmul din decembrie '89, năravurile din vremea comunismului s-au reactivat parcă mai abitir, iar foştii activişti de partid au prins din nou curaj, încercând să pună pe butuci toată această cons­trucţie ridicată cu-atâta râvnă şi migală. Aşa se face că în anul 2013, adică la vârsta hristică de 33 de ani, toată această frumoasă poveste numită Equinox s-a năruit. Asta, pentru că aşa a vrut un singur om, pe nu­me Mircea Cozma, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova, care astăzi tocmai e judecat pen­tru acte de corupţie. El a fost cel care a venit într-o zi la Palatul Culturii şi a cerut imperativ ca sala aceea în care s-a scris istoria plină de succese a teatrului Equinox să fie renovată şi predată la cheie Consiliului Judeţean. E un capitol tragic, despre care Mihai Vasile nu prea vrea să vorbească.
- Ce pot să spun e că atunci am crezut că viaţa mea s-a sfârşit. Tot ce-am trăit în aceşti 33 de ani a fost legat de viaţa acestui teatru. Mii de tineri au plecat în viaţă legaţi definitiv de experienţele pe care le-au trăit aici, de tot ceea ce şcoala, familia, socie­tatea nu le-au putut oferi: libertatea de a se exprima, de a imagina, de a face în mod real o artă. A fost cea mai grea lovitură pe care mi-a dat-o des­tinul. Toţi prietenii noştri, publicul, colegii de teatru din ţară, foştii actori ai trupei, cu toţii au fost şocaţi. Au fost articole în presă, memorii, proteste, toate degeaba.
Într-o zi, unul din colaboratorii lui i-a spus, aşa, în­­tr-o doa­ră, că ar fi o sală mai mică la subsolul pala­tu­­lui, un­de-ar putea relua repetiţiile. Nu l-a ascultat la în­­ceput, pentru el totul părea pierdut. Şi totuşi, după multe insistenţe, a mers să vadă despre ce sală e vorba.
- Era o ruină, îmi zice. Plină de gunoaie, mirosea a urină, avea pereţii jupuiţi, şi-n plus, era foarte mică. Cândva, când Palatul Culturii era, prin anii '50, Palat al Justiţiei, acolo fusese o mică cantină a arestaţilor. Când am văzut cum arată, mi-am luat orice gând. Şi totuşi, îngerul meu nu m-a lăsat. M-am dus din nou în sala aia, şi toată noaptea n-am ieşit de-acolo. Am făcut poze, schiţe, planuri, liste cu ce-ar trebui, şi-a doua zi mi-am anunţat actorii că demarăm proiectul. Şi uite aşa, încet, încet, cu bani de acasă sau cu donaţii de la foşti actori de-ai mei, o mână de oameni am reuşit în două luni să ridicăm din ruinele alea o sală. Nu mai aveam acum 200 de locuri, ci doar 80. De fapt, nu mai era nimic ca înainte, era clar pentru mine că spiritul numit Equinox nu mai putea fi re­suscitat, oricât de mult ne-am fi dorit. Aşa că noul pro­iect trebuia să aibă alt nume, şi i-am zis Centrul Dra­matic Mythos. Am început din nou repetiţii, spec­tacole, proiecţii de filme, şi sala asta mică a prins viaţă. Acum, când avem spectacol, n-ai loc să arunci un ac, stau zeci de oameni în picioare.
Într-o seară, acum vreo trei ani, când a auzit că se terminase renovarea sălii mari a Equinox-ului, a fă­cut rost de o cheie şi, fără să-l ştie nimeni, şi-a luat inima-n dinţi şi a intrat. În primele clipe n-a mai pu­tut respira. Totul era rece şi străin, ca într-o sală de şe­dinţe festive. A stat o vreme acolo, pe fosta lui sce­nă, şi a plâns, a plâns în hohote mari, ca un copil în­cremenit de durere.
Astăzi, după repetiţie, o să meargă la mica lui mo­şie de la ţară. Acolo se retrage mereu în ultimul timp, într-un sat de lângă Ploieşti, unde şi-a ridicat cu mâna lui o casă ca-n poveşti. Scrie, pictează, ci­teşte, face plimbări lungi pe dealurile din jur, iar noap­tea, când nu are somn, iese afară să se joace cu câinii din curte. E singurul loc care îi dă mereu vlagă s-o ia de la capăt.