Ne-am întâlnit când aveam douăzeci de ani, dar ne-am trăit iubirea abia patru decenii mai târziu, după ce eu trecusem printr-o încercare grea, care m-a făcut să cred că bucuriile mele ca femeie s-au sfârșit. M-am hotărât să vă împărtășesc taina acestei iubiri, cea mai prețioasă lecție pe care mi-a dat-o viața: pentru dragoste, nu e niciodată prea târziu, atâta timp cât îți lași inima deschisă și te încrezi în voința lui Dumnezeu.
Dragoste între icoane
Totul a început în liniștea solemnă a bisericii, sub cupola ce se pogora deasupra noastră ca un căuș strălucitor și sfânt. Icoanele parcă prinseseră viață în tremurul lumânărilor, iar sfinții, din aurele lor, mă învăluiau într-o iubire pură și ocrotitoare. Murmurul credincioșilor, laolaltă cu glasul înalt al preotului, se ridicau într-un imn către cer. O voce puternică și caldă a început, apoi, să rostească tot mai puternic și clar, aproape de mine, rugăciunile. Nu mi-am întors privirea, doar m-am lăsat inundată de forța blândă și mângâietoare din acel glas străin și, în același timp, familiar. Îmi părea o șoaptă adresată doar mie, ce purta în ea un mesaj care rămânea însă de neînțeles. Inima, în schimb, deslușea dincolo de muzică și cuvinte o chemare binecuvântată, de la suflet la suflet, o taină între două ființe ce se știau dintotdeauna și se regăseau acum. După ce slujba s-a terminat, l-am văzut în curtea bisericii. În timp ce toți se îndreptau către poartă, el se oprise pe loc. Aștepta. Când am ajuns în dreptul lui, lumânările ce pâlpâiau încă în mâinile noastre ne-au aruncat o lumină slabă pe chip. Ne-am privit în ochi, adânc, de parcă a fost o recunoaștere, iar inima mi s-a topit. A fost ca un miracol, în care timpul încetase să mai fie timp și mi-am văzut, într-o singură străfulgerare, trecutul de veacuri și viitorul îndepărtat, în care noi doi, deși ne vedeam pentru prima dată, eram una și aceeași ființă care se reîntregea. Nu știu câte momente am rămas așa, prinși în acea îmbrățișare a sufletelor. Iar dezlipirea a fost dureroasă. Cineva de la poartă l-a strigat: Petru! Iar el s-a îndepărtat și s-a dus. Am urmărit, până s-a topit în depărtare, silueta înaltă și vânjoasă ce însă abia atingea pământul. Nu s-a întors nici măcar o dată, însă amintirea privirii lui intense încă mă ardea. Și am știut, pe căi al căror înțeles nu l-am deslușit nici astăzi, că pe omul acesta îl voi mai vedea și că va juca un rol important în viața mea. Abia după mai multe ore, în noaptea aceea, rațiunea m-a readus cu picioarele pe pământ. "Ce gând nebunesc!" - mi-am zis. Și vraja s-a risipit. Rușinată de ceea ce simțisem, am încercat să las totul în spate. Timp de aproape patruzeci de ani, exact asta am făcut.
Între pământ și cer
La câțiva ani de la acea întâmplare, l-am cunoscut pe bărbatul cu care aveam să mă căsătoresc. Ne-a legat, de la început, mai degrabă o prietenie solidă, decât o iubire pătimașă. Iacob era omul pe care mă puteam bizui în orice privință, pe care îl respectam pentru extraordinara lui bunătate și alături de care viața părea simplă și amuzantă, pentru că reușea ca nimeni altul să mă facă să râd. Avea cu aproape 10 ani mai mult decât mine și mă adora. Prințesa mea, numai așa îmi spunea. Și, timp de două decenii, chiar ca o prințesă m-a făcut să mă simt, și după ce am devenit mamă, iar băiatul nostru a fost copleșit, la rândul său, de dragostea lui. Aș minți însă dacă aș spune că acea grijă cu care ne înconjura pe mine și pe fiul nostru ținea loc de fericire. Îmi lipsea continuu ceva, de parcă o bucată de suflet tânjea după un alt fel de iubire, care să mă cutremure, să mă umple. Cred că da, exact acesta ar fi cuvântul potrivit: să mă umple. Încet-încet, golul acela a ajuns să fie tot mai mare și mai dureros. Îl luam după mine la lucru, mă culcam cu el în pat, îl căram până și în vacanțele exotice în care ne ducea Iacob în fiecare vară. Nici măcar hazul său nu mai reușea să mă înveselească, iar singura mea bucurie era să-mi văd băiatul cum crește și să mă hrănesc din miracolul maternității. De la un moment dat, m-am pomenit că încercam să umplu golul care mă măcina pe dinăuntru cu imaginea îndepărtată a bărbatului întâlnit la biserică. Mă retrăgeam, tot mai des, serile, singură pe terasă și, în lumina topită a apusurilor, căutam să reînviez emoția acelui apus unic, de demult, în care sufletul meu s-a simțit, în mod inexplicabil, întreg și împlinit. Apoi, boala care avea să-l și răpună, în doar câteva luni, pe soțul meu, a fost palma grea pe care am primit-o pentru nerecunoștința mea și care m-a trezit la realitate. Pedeapsa pentru că nu m-am mulțumit cu viața bună pe care o aveam, cu dragostea uriașă cu care mă înconjura Iacob. În cele trei luni în care a luptat cu cancerul, i-am stat zi și noapte la căpătâi, la spital. Și, cu rușine, recunosc că am considerat perioada aceea drept o meritată penitență. Îl priveam cum se împuținează pe zi ce trece, cum lumina din ochi i se stinge sub durerile atroce. Dar, chiar și așa, tot el mă îmbărbăta: "Nu plânge și nu-ți fie frică, prințesa mea! Dumnezeu va avea grijă de tine mai bine decât m-am priceput eu". Asta, cât timp a mai vorbit. La sfârșit de tot, doar deschidea ochii și mă căuta cu privirea prin salon. Când mă găsea în colțul meu, se liniștea și adormea la loc. După ce s-a dus, ani de zile m-a durut absența lui. Fiecare locșor din casă era plin de amintiri, mă bântuia fiecare zâmbet, fiecare mângâiere pe care le pierdusem. Mă sfâșia lipsa iubirii și a bunătății lui. În plus, mă torturau și mustrări de conștiință. Îmi reproșam că nu l-am iubit destul, așa cum ar fi meritat. Și mă înspăimânta gândul că el a știut asta tot timpul și a murit neiubit. În mod nedrept și aiuritor, în acei ani amari m-am încurajat tot cu vorbele lui: "Dumnezeu va avea grijă de tine" - îmi tot răsunau în inimă ultimele lui șoapte de pe patul de spital. L-am căutat pe Dumnezeu în biserică și în mine însămi, mereu, mereu, dar multă vreme nu L-am mai auzit. Până când mi-am dat seama că îmi vorbise tot timpul, prin amprenta iubirii și devotamentului pe care Iacob a lăsat-o în viața mea. Și asta m-a ajutat. Nu să îl uit, dar să pot trăi în urma lui fără să mai sufăr. Timpul le vindecă pe toate, cum se spune.
Parfum de liliac
Trecusem de 60 de ani, eram deja bunică și îmi făceam planuri pentru când voi ieși la pensie - să mă întâlnesc cu prietenele măcar o dată pe săptămână și să socializăm. Cu toată lipsa de modestie, simt nevoia să vă spun că mă simțeam tânără, atrăgătoare și foarte bine în pielea mea. Îmi făcusem o grădină pe terasă și parcă frumusețea și liniștea plantelor mă atinsese și pe mine. Eram senină și plină de bucurie. O bucurie ce venea din viața însăși, de la care nu mai așteptam nimic anume. Doar o trăiam. Începuse să-mi placă să port haine îndrăzneț colorate, ce reflectau cumva starea mea de spirit. În ziua aceea purtam o rochicioară portocalie. Aveam părul strâns în coc și mergeam vioaie, în sandalele mele cu puțin toc ce bocăneau pe caldarâm, spre florăria din cartier. Era anotimpul liliecilor și strada era învăluită în parfumul lor îmbătător. Când am ajuns lângă ghivecele cu plante, aliniate pe tejgheaua din fața florăriei, am încremenit. Bărbatul de la biserică, aproape neschimbat, mirosea o floare de liliac. Am crezut că visez sau că mi-am pierdut mințile. Era însă chiar el, era aievea! La fel de înalt și vânjos, doar că puțin încărunțit. Mi-a simțit prezența și uluirea. Și-a desprins privirea din buchetul violet. A fost rândul lui să încremenească. La o distanță de 40 de ani, ochii ni s-au întâlnit din nou și s-au recunoscut. Aceeași vrajă, același fior electric. Aceeași fierbințeală ce mi-a topit inima. Același sentiment că îl cunosc dintotdeauna și că, de fapt, niciodată nu am fost despărțiți cu adevărat. "Petru?" - am repetat numele auzit în urmă cu patru decenii, fără niciun pic de nesiguranță sau teamă. Mi-a zâmbit și mi-a dăruit floarea de liliac. Ne-am îmbujorat ca doi adolescenți. I-am întins mâna. Mi-a întins mâna. Iar, de data aceasta, nu ne-am mai despărțit.
Au trecut aproape doi ani de când Petru a intrat în viața mea. Ne-am descoperit cu sfială, ne-am iubit cu pasiune și tandrețe, ne-am simțit mai tineri și mai împliniți decât la 20 de ani. Iar relația noastră înflorește parcă pe zi ce trece, tot mai frumos, construită pe înțelegere și pe bucuria lucrurilor simple. Plimbări de mână prin parc, destăinuiri din căsniciile noastre trecute (a lui, încheiată cu un divorț), priviri pline de emoție, confesiuni profunde, răscolitoare, despre cele mai intime dorințe sau visuri ale noastre. Ne întâlnim cu copiii și nepoții noștri și am devenit o familie. Și, adeseori, mergem la biserica la care ne-am întâlnit prima dată, încercând să înțelegem miracolul trăit de amândoi atunci. A fost dragoste la prima vedere? A fost o simplă întâmplare, căreia noi i-am dat proporții cosmice? Sau chiar un moment dumnezeiesc, în care timpul omenesc a încetat să existe și ne-am văzut ca ființe eterne, ce erau menite să fie împreună în viitor? Dar, foarte repede, am încetat să mai căutăm explicații. Am lăsat iubirea să domnească. Și în fiecare zi ne simțim recunoscători și binecuvântați pentru fericirea ce ne-a fost dată.
Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU