NICU ALIFANTIS - "Nu poţi să fii genial între ora şapte şi douăsprezece. Harul nu poate fi programat"

Un gest de alint

- S-au împlinit doi ani de când am anunţat în "Formula AS" apariţia cărţii tale de poeme, portrete şi povestiri, "FaceCarte", şi iată că recidivezi literar, publicând un nou volum: "45 poeme la întâmplare". Ce te-a mânat din nou în lupta cu scrisul? Mai ales că în ziua de azi po­ezia a pierdut, şi ea, competiţia cu internetul.

- Fiind de-atâta vreme consumator de poezie, bântuind prin lumea asta, a versului, folosin­du-mă de poezie în muzica mea şi rămânând fidel poeziei de foarte bună calitate, probabil că în mine a fost să fie câteodată şi aple­carea spre vers. Deşi eu nu mă prea con­sider poet. De-asta nici nu prea cânt pe ver­surile mele - cred că am, cu totul, vreo cinci cân­tece pe care le-am făcut pe textele mele. În rest, prefer poezia altora, din foarte multe motive: întâi, că îmi place, apoi, pentru că atunci când e bună, tre­buie să fie adusă la cunoştinţa publi­cului, spre bucuria tuturor, iar strict pro­fesional, cred că poezia are o muzică interioară şi un ritm interior care, odată găsite, pot face un mariaj foarte bun cu muzica... Aşadar, din toate aceste mo­tive, am preferat să rămân fidel poeziei româneşti şi uni­ver­sale, contemporane sau clasice, dar me­reu de foarte bună calitate. Am de­venit un slujitor umil şi conştiincios al poe­mului pus pe muzică şi mă bucur că nu mi-a luat Dumnezeu minţile să m-apuc să cânt pe versurile mele! (râde) Totuşi, au fost tot felul de oameni care m-au încurajat şi, uneori, mai scriu şi eu. Totul a început cu de­butul meu literar - hai să-i spunem aşa, ca să mă alint puţin -, cu cartea "Scrisori nedes­făcute", pe care mi-a scos-o Valentin Nicolau, într-un mo­ment de cumpănă al existenţei mele, fiind un gest extrem de frumos, de prietenesc şi de încurajare, pentru a merge mai departe în acea perioadă. Apoi au fost diverşi poeţi cu care m-am inter­sectat şi care mi-au zis "da, nu e rău, se poate"... Am prins curaj şi, uite-aşa, din când în când, am mai scris câte una-alta. A mai fost şi nebunia asta cu Facebook-ul, care m-a luat pe sus, în sensul că am făcut din el un instrument foarte bun de pro­­movare şi de conectare la oamenii care con­sumă Alifantis, şi-atunci am zis că merită mai mult decât o simplă informaţie ba­nală, scrisă aşa, pe repede-nainte. Ca atare, pos­tările au început să capete o altă faţă. La un mo­ment dat, nişte pri­eteni m-au sfătuit să adun scri­i­turile astea în ceva şi aşa s-a născut "FaceCarte" - în care m-am răs­făţat, şi din poezii am dat şi-n portrete şi-n poves­tiri -, iar anul ăsta, fiind anul în care aniversez45 de ani prin scenă, m-am gândit să mai aduc la un loc nişte versuri mai vechi şi mai noi, şi-am scos cartea asta, "45 poeme la în­tâmplare". Sur­pri­za mare şi frumoasă şi plăcută a fost aceea că, vrând un alt tip de co­pertă decât cea cu poza lui Alifantis - eu, unul, m-am plictisit de imaginea lui! (râde) -, mi-am amintit de arhitectul Răzvan Lus­cov şi de tatăl lui, Virgil Luscov, mi­nunatul sce­nograf cu care am fost coleg la Teatrul Mic, aşa că l-am contactat pe Răzvan şi, de unde eu l-am rugat să-mi facă doar o copertă mai altfel, el s-a apucat şi mi-a făcut nu numai co­per­ta, dar mi-a ilustrat şi poeziile! Bref, cam asta-i istoria! În continuare sunt timid şi - repet - nu spun despre mine că aş fi poet. A fi poet în­seam­nă cu totul altceva şi nu pot să mă bag în biblio­tecă alături de poeţii ade­­­văraţi, de aceia pe care eu îi con­sider re­pere. Hai să spunem că volu­mul ăsta e un gest de alint, un "să mai fac şi-aşa ceva". Interesant este că mi-e foarte greu să mai cânt poemele astea. În clipa în care ele se întâmplă, probabil că descărcarea e deja com­pletă şi nu mai în­cape nimic alt­ceva. Nu mă mai re­gă­sesc prin­tre ele şi din punct de vedere mu­zical. Ceea ce nici mă­car nu e foarte rău!

- O fi cartea ta un gest de alint, dar ca să ajungă la cititori, are nevoie de pro­mo­vare.

- Cartea există deja în librării, dar, sigur, bântui şi eu cu ea prin lumea târ­gurilor de carte, în calitate de făcător de cuvinte. Lumea asta mie nu-mi era prea apropiată, prin urmare, am parte de o experienţă nouă. Mai ales la vârsta la care am ajuns şi luând în considerare lucrurile cu care mă ocup, cred că e un alt fel de exerciţiu al minţii, un exerciţiu bine­venit.

- Cândva, imaginea poetului era legată de "turnul de fildeş". Artistul avea nevoie de izo­lare ca să se poată inspira. S-a schimbat ceva între timp? Ori ţi-ai făcut şi tu rost de-un turn în care să te ascunzi?

- În esenţă, şi ieri, şi azi, izolarea ţine de o întâl­nire pe care artistul şi-o doreşte cu sine însuşi, alta decât aia zilnică, banală, rutinată. Dar nu e nevoie neapărat de un turn. Nevoia de a fi tu cu tine se poate întâmpla şi-ntr-o cameră, şi-ntr-o plimbare pe stradă, la o oră când poate e mai puţină aglomeraţie, şi-ntr-o evadare din cotidianul orăşenesc. Întâlnirea cu tine însuţi poate să dea multe rezultate bune, pentru că ajungi să te cunoşti mai bine, ajungi să înţelegi nişte lucruri pe care le-ai făcut sau pe care ai vrea să le faci, pentru că te împrieteneşti mai mult cu tine. La mine, poate că e mai simplu, dată fiind zodia în care m-am născut: Gemeni. Probabil că Gemenii din mine îşi dau mai des întâlnire, stau de vorbă mai lesne, cunoscându-se deja destul de bine, mai pun la cale una-alta... Cert e că nu există un moment anume din zi sau din noapte, când poţi să fii mai artist decât în alt moment. Cred că inspiraţia - să zicem - se întâmplă pen­tru că trebuie să se întâmple şi se întâmplă când e bine să se întâmple. Nu poţi să-ţi propui să fii genial mâine, între 7:00 şi 12:00. Harul nu poate fi programat, nici exersat, nici educat!

- Harul, nu, dar liniştea, da. De fapt, cum te ocroteşti de furia şi de zgomotul lumii ca să poţi visa mai departe, să scrii, să compui? Ai aruncat pe fereastră televizorul, ai renunţat la computer, ai program fix de familie şi de prie­teni?

- Eu mă străduiesc să detaşez artistul de om. Îl las pe om să se ocupe de familie, de ceea ce-l înconjoară strict şi-l face să trăiască în cotidianul nebunesc de astăzi, iar pe artist nu-l "deranjez" cu chestiuni din astea. Am avut, de exemplu, o experienţă extraordinară, în 2002, când am făcut un album: "Neuitatele femei". Fetele me­le erau mult mai mici şi fiecare as­culta, în ca­me­ra ei, câte-o mu­zică, eu a­veam televizorul por­nit, ca să nu as­cult muzicile lor, în calculator mer­gea o altă mu­­zi­că, şi în va­car­mul ăs­ta, eu stă­team cu chi­tara în bra­ţe. Aşa mi-am fă­cut cân­tecele pen­­­tru al­bum. Era li­te­ral­­mente ca la ba­lamuc!Cu toa­te astea, "Ne­ui­tatele fe­mei" a ie­şit nu rău, ci bine: majoritatea pieselor respective au plăcut foarte mult. Deci - vezi! - chestia asta cu inspiraţia şi cu creaţia e foarte nuanţată... nu e o treabă ela­bo­rată, cu beţigaşe parfumate, ca­re-ţi induc o anu­me stare... Aiurea! Nici vorbă de-aşa ceva, în realitate! Dacă e să-ţi vină inspi­raţia şi să scrii, să compui etc., atunci se-ntâm­plă, dacă nu e, poţi să aprinzi o pă­dure de be­ţigaşe parfu­mate şi tot de­geaba. Pro­cesul meu creativ fluc­tu­ează rău de tot, nu e bătut în cuie şi legat de o anu­me sta­re sau context. În orice caz, nu mă-nchid în cameră şi nici nu mă duc la vreo ca­bană, unde să fac pe crea­torul. Mai ales că am avut şansa asta extraor­di­nară, dată de Dumnezeu, să-mi fac mereu cântecele foarte uşor. Pentru mine, lucrurile care vin din prima, ca o răsuflare fi­reas­că, lu­cru­rile care se nasc lejer în­seamnă că sunt ceea ce tre­buie şi le păstrez. Şi chiar şi aşa, dacă lucrul respectiv n-are o finalitate evidentă, renunţ la el: au fost melodii care mi-au venit lejer, până la un punct, îmi plăcea ce se arătau a fi, dar fi­nalul lor se lăsa aşteptat, deci pierduseră leje­ritatea, şi-atunci le-am aruncat cu totul la coş. Încăr­cătura pe care o ai atunci când îţi vine o melodie e irepetabilă şi nu trebuie insistat la porţi închise. Am zile când nu mă ating de chitară, zile când mă ating de chitară, dar îmi fac doar exer­ciţiul de mână, şi alte zile când în­cep să apară idei, să se nască melodii... Pe de altă parte, apro­po de fă­cutul uşor al cânte­celor, eu aproa­pe în­tot­dea­una plec de la text, nu de la mu­zică. Foarte rar mi s-a în­tâmplat să-mi vină o temă pe care s-o con­sider genială, să zic că ăla e un vii­tor cântec şi s-o pornesc la drum aşa. Şi o singură dată mi s-a întâmplat să scriu şi muzica, şi ver­su­rile, în acelaşi timp: în 2016, se apropia nunta fetei mele celei mici, a Nataşei, şi am vrut să-i fac un cân­tec. Aşa s-a născut "Cân­­tec pentru Prin­ţese", o experienţă nouă pentru mine. Probabil că fiecare vârstă vine cu ex­pe­rien­ţele ei. N-am făcut chestia asta în tine­re­ţe, uite c-a venit acum momentul. (râde)

Ambalajul e una, sufletul, alta

- Cu atâtea muzici şi poezii, mai ai timp să arunci o privire şi dincolo de fereastră, spre lu­mea nebună de azi? O bagi în seamă sau te-ai extras din ea?

- Mie nu mi se pare că-i o lume nebună. Pur şi simplu, asta-i lumea anului în care trăim, a pe­rioadei ăsteia. Dacă nu te adaptezi, ai o proble­mă! Eu m-am adaptat. Mie îmi place foarte tare să trăiesc astăzi. E adevărat că mă alimentez foar­te mult din trecut, dar trăiesc neapărat astăzi. Când mai aud şi oameni care spun "pe vremea mea", îmi vine să urlu. OK, a fost într-un fel pe vre­mea ta, da' hai să vedem cum e şi pe vremea asta, când stăm de vorbă. Eu nu cred că lumea pre­zen­tului e nebună. Ea este cum este. Sigur, exis­tă un alt ritm de viaţă, o altă men­ta­litate, o altă infor­ma­ţie, internet-ul care s-a abătut pes­te oa­meni, dar trebuie să te adaptezi. Da­că nu eşti în pas cu internetu', cu rit­mul pe ca­re viaţa îl im­pu­ne as­tăzi, cu zi­ua care s-a scurtat, cu ora care e din ce în ce mai mi­că, ba şi cu noaptea, care nici ea nu mai e la fel de lun­gă, rişti să cla­chezi, rişti să rămâi în­chis­tat "în vremea ta" şi să nu mai în­ţe­legi mer­sul lu­cru­rilor. Şi-apoi, expre­sia as­ta, "pe vremea mea", e va­labilă şi ca refe­ri­re la timpul pre­zent, că şi azi tră­im şi e vre­mea noastră.

- N-aş încheia interviul înainte să-ţi cer reţeta formei maxime pe care o afişezi de când te cunosc. Înainte să pornim reportofonul mi-ai spus chiar că sufleteşte te simţi în conti­nuare adolescent... Cum aşa?

- Eu m-am simţit în armonie cu mine însumi la toate vârstele. Aşa cum ţi-am spus, îmi place să trăiesc momentul, clipa de acum. În ceea ce-l priveşte pe adolescentul din interior, el face bine ce face, în sensul că vine cu acel plus de energie care com­­pensează ceea ce vârsta biologică mai ate­nuează. Că - nah! - mai iei o pilulă dimineaţa, mai iei vreo zece seara... (râde) Ritmul biologic e unul, ritmul sufletesc e altul, important e să le aduci la un numitor comun, că aşa iese o medie benefică.

- Trecerea timpului, avansarea în vârstă cum le percepi?

- Strict la nivel de ambalaj! Care mai scârţâie şi-l mai ungi, căruia i se mai strică o piesă şi-l mai dregi... Ambalajul e una, su­­fletul e cu totul şi cu totul alta.

- Priveşti, deci, spre vi­i­­tor cu seninătate?

- Absolut! Ăsta este cu­vântul. Da! Cu seni­nă­tate! Cerul senin face foarte bine la suflet. Sigur, uneori poate să mai apară un no­rişor, să mai dea cu un tunet, dar ele­mentele astea nu tre­buie pri­vite ca drame, ci, pur şi sim­plu, ca nişte com­ple­tări ne­cesare ale tablo­ului care abia atunci poate fi pus pe perete.