- S-au împlinit doi ani de când am anunțat în "Formula AS" apariția cărții tale de poeme, portrete și povestiri, "FaceCarte", și iată că recidivezi literar, publicând un nou volum: "45 poeme la întâmplare". Ce te-a mânat din nou în lupta cu scrisul? Mai ales că în ziua de azi poezia a pierdut, și ea, competiția cu internetul.
- Fiind de-atâta vreme consumator de poezie, bântuind prin lumea asta, a versului, folosindu-mă de poezie în muzica mea și rămânând fidel poeziei de foarte bună calitate, probabil că în mine a fost să fie câteodată și aplecarea spre vers. Deși eu nu mă prea consider poet. De-asta nici nu prea cânt pe versurile mele - cred că am, cu totul, vreo cinci cântece pe care le-am făcut pe textele mele. În rest, prefer poezia altora, din foarte multe motive: întâi, că îmi place, apoi, pentru că atunci când e bună, trebuie să fie adusă la cunoștința publicului, spre bucuria tuturor, iar strict profesional, cred că poezia are o muzică interioară și un ritm interior care, odată găsite, pot face un mariaj foarte bun cu muzica... Așadar, din toate aceste motive, am preferat să rămân fidel poeziei românești și universale, contemporane sau clasice, dar mereu de foarte bună calitate. Am devenit un slujitor umil și conștiincios al poemului pus pe muzică și mă bucur că nu mi-a luat Dumnezeu mințile să m-apuc să cânt pe versurile mele! (râde) Totuși, au fost tot felul de oameni care m-au încurajat și, uneori, mai scriu și eu. Totul a început cu debutul meu literar - hai să-i spunem așa, ca să mă alint puțin -, cu cartea "Scrisori nedesfăcute", pe care mi-a scos-o Valentin Nicolau, într-un moment de cumpănă al existenței mele, fiind un gest extrem de frumos, de prietenesc și de încurajare, pentru a merge mai departe în acea perioadă. Apoi au fost diverși poeți cu care m-am intersectat și care mi-au zis "da, nu e rău, se poate"... Am prins curaj și, uite-așa, din când în când, am mai scris câte una-alta. A mai fost și nebunia asta cu Facebook-ul, care m-a luat pe sus, în sensul că am făcut din el un instrument foarte bun de promovare și de conectare la oamenii care consumă Alifantis, și-atunci am zis că merită mai mult decât o simplă informație banală, scrisă așa, pe repede-nainte. Ca atare, postările au început să capete o altă față. La un moment dat, niște prieteni m-au sfătuit să adun scriiturile astea în ceva și așa s-a născut "FaceCarte" - în care m-am răsfățat, și din poezii am dat și-n portrete și-n povestiri -, iar anul ăsta, fiind anul în care aniversez 45 de ani prin scenă, m-am gândit să mai aduc la un loc niște versuri mai vechi și mai noi, și-am scos cartea asta, "45 poeme la întâmplare". Surpriza mare și frumoasă și plăcută a fost aceea că, vrând un alt tip de copertă decât cea cu poza lui Alifantis - eu, unul, m-am plictisit de imaginea lui! (râde) -, mi-am amintit de arhitectul Răzvan Luscov și de tatăl lui, Virgil Luscov, minunatul scenograf cu care am fost coleg la Teatrul Mic, așa că l-am contactat pe Răzvan și, de unde eu l-am rugat să-mi facă doar o copertă mai altfel, el s-a apucat și mi-a făcut nu numai coperta, dar mi-a ilustrat și poeziile! Bref, cam asta-i istoria! În continuare sunt timid și - repet - nu spun despre mine că aș fi poet. A fi poet înseamnă cu totul altceva și nu pot să mă bag în bibliotecă alături de poeții adevărați, de aceia pe care eu îi consider repere. Hai să spunem că volumul ăsta e un gest de alint, un "să mai fac și-așa ceva". Interesant este că mi-e foarte greu să mai cânt poemele astea. În clipa în care ele se întâmplă, probabil că descărcarea e deja completă și nu mai încape nimic altceva. Nu mă mai regăsesc printre ele și din punct de vedere muzical. Ceea ce nici măcar nu e foarte rău!
- O fi cartea ta un gest de alint, dar ca să ajungă la cititori, are nevoie de promovare.
- Cartea există deja în librării, dar, sigur, bântui și eu cu ea prin lumea târgurilor de carte, în calitate de făcător de cuvinte. Lumea asta mie nu-mi era prea apropiată, prin urmare, am parte de o experiență nouă. Mai ales la vârsta la care am ajuns și luând în considerare lucrurile cu care mă ocup, cred că e un alt fel de exercițiu al minții, un exercițiu binevenit.
- Cândva, imaginea poetului era legată de "turnul de fildeș". Artistul avea nevoie de izolare ca să se poată inspira. S-a schimbat ceva între timp? Ori ți-ai făcut și tu rost de-un turn în care să te ascunzi?
- În esență, și ieri, și azi, izolarea ține de o întâlnire pe care artistul și-o dorește cu sine însuși, alta decât aia zilnică, banală, rutinată. Dar nu e nevoie neapărat de un turn. Nevoia de a fi tu cu tine se poate întâmpla și-ntr-o cameră, și-ntr-o plimbare pe stradă, la o oră când poate e mai puțină aglomerație, și-ntr-o evadare din cotidianul orășenesc. Întâlnirea cu tine însuți poate să dea multe rezultate bune, pentru că ajungi să te cunoști mai bine, ajungi să înțelegi niște lucruri pe care le-ai făcut sau pe care ai vrea să le faci, pentru că te împrietenești mai mult cu tine. La mine, poate că e mai simplu, dată fiind zodia în care m-am născut: Gemeni. Probabil că Gemenii din mine își dau mai des întâlnire, stau de vorbă mai lesne, cunoscându-se deja destul de bine, mai pun la cale una-alta... Cert e că nu există un moment anume din zi sau din noapte, când poți să fii mai artist decât în alt moment. Cred că inspirația - să zicem - se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple și se întâmplă când e bine să se întâmple. Nu poți să-ți propui să fii genial mâine, între 7:00 și 12:00. Harul nu poate fi programat, nici exersat, nici educat!
- Harul, nu, dar liniștea, da. De fapt, cum te ocrotești de furia și de zgomotul lumii ca să poți visa mai departe, să scrii, să compui? Ai aruncat pe fereastră televizorul, ai renunțat la computer, ai program fix de familie și de prieteni?
- Eu mă străduiesc să detașez artistul de om. Îl las pe om să se ocupe de familie, de ceea ce-l înconjoară strict și-l face să trăiască în cotidianul nebunesc de astăzi, iar pe artist nu-l "deranjez" cu chestiuni din astea. Am avut, de exemplu, o experiență extraordinară, în 2002, când am făcut un album: "Neuitatele femei". Fetele mele erau mult mai mici și fiecare asculta, în camera ei, câte-o muzică, eu aveam televizorul pornit, ca să nu ascult muzicile lor, în calculator mergea o altă muzică, și în vacarmul ăsta, eu stăteam cu chitara în brațe. Așa mi-am făcut cântecele pentru album. Era literalmente ca la balamuc! Cu toate astea, "Neuitatele femei" a ieșit nu rău, ci bine: majoritatea pieselor respective au plăcut foarte mult. Deci - vezi! - chestia asta cu inspirația și cu creația e foarte nuanțată... nu e o treabă elaborată, cu bețigașe parfumate, care-ți induc o anume stare... Aiurea! Nici vorbă de-așa ceva, în realitate! Dacă e să-ți vină inspirația și să scrii, să compui etc., atunci se-ntâmplă, dacă nu e, poți să aprinzi o pădure de bețigașe parfumate și tot degeaba. Procesul meu creativ fluctuează rău de tot, nu e bătut în cuie și legat de o anume stare sau context. În orice caz, nu mă-nchid în cameră și nici nu mă duc la vreo cabană, unde să fac pe creatorul. Mai ales că am avut șansa asta extraordinară, dată de Dumnezeu, să-mi fac mereu cântecele foarte ușor. Pentru mine, lucrurile care vin din prima, ca o răsuflare firească, lucrurile care se nasc lejer înseamnă că sunt ceea ce trebuie și le păstrez. Și chiar și așa, dacă lucrul respectiv n-are o finalitate evidentă, renunț la el: au fost melodii care mi-au venit lejer, până la un punct, îmi plăcea ce se arătau a fi, dar finalul lor se lăsa așteptat, deci pierduseră lejeritatea, și-atunci le-am aruncat cu totul la coș. Încărcătura pe care o ai atunci când îți vine o melodie e irepetabilă și nu trebuie insistat la porți închise. Am zile când nu mă ating de chitară, zile când mă ating de chitară, dar îmi fac doar exercițiul de mână, și alte zile când încep să apară idei, să se nască melodii... Pe de altă parte, apropo de făcutul ușor al cântecelor, eu aproape întotdeauna plec de la text, nu de la muzică. Foarte rar mi s-a întâmplat să-mi vină o temă pe care s-o consider genială, să zic că ăla e un viitor cântec și s-o pornesc la drum așa. Și o singură dată mi s-a întâmplat să scriu și muzica, și versurile, în același timp: în 2016, se apropia nunta fetei mele celei mici, a Natașei, și am vrut să-i fac un cântec. Așa s-a născut "Cântec pentru Prințese", o experiență nouă pentru mine. Probabil că fiecare vârstă vine cu experiențele ei. N-am făcut chestia asta în tinerețe, uite c-a venit acum momentul. (râde)
Ambalajul e una, sufletul, alta
- Cu atâtea muzici și poezii, mai ai timp să arunci o privire și dincolo de fereastră, spre lumea nebună de azi? O bagi în seamă sau te-ai extras din ea?
- Mie nu mi se pare că-i o lume nebună. Pur și simplu, asta-i lumea anului în care trăim, a perioadei ăsteia. Dacă nu te adaptezi, ai o problemă! Eu m-am adaptat. Mie îmi place foarte tare să trăiesc astăzi. E adevărat că mă alimentez foarte mult din trecut, dar trăiesc neapărat astăzi. Când mai aud și oameni care spun "pe vremea mea", îmi vine să urlu. OK, a fost într-un fel pe vremea ta, da' hai să vedem cum e și pe vremea asta, când stăm de vorbă. Eu nu cred că lumea prezentului e nebună. Ea este cum este. Sigur, există un alt ritm de viață, o altă mentalitate, o altă informație, internet-ul care s-a abătut peste oameni, dar trebuie să te adaptezi. Dacă nu ești în pas cu internetu', cu ritmul pe care viața îl impune astăzi, cu ziua care s-a scurtat, cu ora care e din ce în ce mai mică, ba și cu noaptea, care nici ea nu mai e la fel de lungă, riști să clachezi, riști să rămâi închistat "în vremea ta" și să nu mai înțelegi mersul lucrurilor. Și-apoi, expresia asta, "pe vremea mea", e valabilă și ca referire la timpul prezent, că și azi trăim și e vremea noastră.
- N-aș încheia interviul înainte să-ți cer rețeta formei maxime pe care o afișezi de când te cunosc. Înainte să pornim reportofonul mi-ai spus chiar că sufletește te simți în continuare adolescent... Cum așa?
- Eu m-am simțit în armonie cu mine însumi la toate vârstele. Așa cum ți-am spus, îmi place să trăiesc momentul, clipa de acum. În ceea ce-l privește pe adolescentul din interior, el face bine ce face, în sensul că vine cu acel plus de energie care compensează ceea ce vârsta biologică mai atenuează. Că - nah! - mai iei o pilulă dimineața, mai iei vreo zece seara... (râde) Ritmul biologic e unul, ritmul sufletesc e altul, important e să le aduci la un numitor comun, că așa iese o medie benefică.
- Trecerea timpului, avansarea în vârstă cum le percepi?
- Strict la nivel de ambalaj! Care mai scârțâie și-l mai ungi, căruia i se mai strică o piesă și-l mai dregi... Ambalajul e una, sufletul e cu totul și cu totul alta.
- Privești, deci, spre viitor cu seninătate?
- Absolut! Ăsta este cuvântul. Da! Cu seninătate! Cerul senin face foarte bine la suflet. Sigur, uneori poate să mai apară un norișor, să mai dea cu un tunet, dar elementele astea nu trebuie privite ca drame, ci, pur și simplu, ca niște completări necesare ale tabloului care abia atunci poate fi pus pe perete.