MARIAN MEXICANU - "Când urc pe scenă, tot ce contează pe lume este să mă prezint la cel mai înalt nivel"

Dintre toate afişele ce împânzesc Bucu­reş­tiul cu strigarea "concert extraor­dinar", unul singur s-a remarcat, în pri­măvara a­ceas­ta, ca un eveniment special: Con­cer­tul de jazz manouche, desfăşurat în Sala Auditorium a Muzeului Na­ţional de Artă. O bucu­rie muzicală rarisimă, o ocazie pri­vilegiată de a asculta pe scenă doi vir­tuozi români, violonistul Florin Ni­culescu, care a plecat de aproape 30 de ani la Paris şi are o carieră inter­naţională de succes, şi Marian Mexi­canu, un mare maestru al acordeo­nului, ce a decis, după mul­te pere­gri­nări prin lume, să ră­mână şi să cânte în România.

Sfântul de tata

Într-o lume a muzicii lăutăreşti, în care talentul şi meşteşugul se trans­mit din tată în fiu, de-a lungul a ge­neraţii întregi, Marian Mexicanu a fost de la început o excepţie. În ziua în care a împlinit şapte ani, pe când visa să devină fotbalist, a primit ca­dou de la tatăl său o frumuseţe de acordeon. Marian nu ştie nici acum de unde i-a venit părintelui, ce a lu­crat 30 de ani într-o fabrică de cau­ciuc, această idee, dar crede că totul este pre­destinat în viaţă. Cum auzea că are loc o nuntă în cartier, tatăl îl lua pe Marian să-i as­culte pe marii lăutari ai vremii, cântând la corturile improvizate pe mijlocul străzii. Dimineaţa, se întorceau acasă pe jos sau cu primul tramvai şi, cât de somn i-ar fi fost, nu se culca, de frică să nu uite ce ascultase. "Aşa că luam acordeonul şi exersam ce auzisem la petrecere sau la nuntă. Chiar mă bucur că nu fac parte dintr-o familie de muzicanţi. Pentru că din această cauză, am fost marginalizat, respins de multe ori, iar asta a făcut ca ambiţia mea să creas­că şi mai mult, dorinţa de a răzbi prin pro­pria muncă să fie mult mai puternică. Dum­nezeu m-a ajutat să ajung acolo unde mi-am do­rit". Tatăl său căuta pe la cunoştinţe şi aducea acasă benzi de magnetofon, ce erau aur curat pen­tru Marian, sin­gura sursă de lecţii şi de inspiraţie, în acele vre­muri. Când sosea o bandă nouă, se închidea în cameră şi studia câte zece ore pe zi, nici nu mai mergea la şcoală. Erau benzi nemţeşti BASF, roşii, de la atâta derulat înainte şi înapoi se rupeau, şi Marian le lipea de câte 10-15 ori. Avea două mag­netofoane în cameră, le ţine şi acum bine minte, un "Kashtan" şi un "Tesla B4". Când se stri­ca unul, tatăl îl ducea la reparat şi as­culta la ce­lălalt. Marian mai are doi fraţi şi două surori, dintre care doar Frâncuţa, mai mare cu 15 ani, a făcut muzică, canto, dar - tocmai când trebuia să plece la München, s-a îndră­gostit, s-a că­sătorit şi are, de 37 de ani, un mariaj fericit.

- S-a bucurat tatăl dumneavoastră să vadă că ideea sa cu acordeonul a avut rost, şi că aţi devenit un mare muzicant?

- Tata m-a iubit enorm. Părinţii mei sunt, cu ade­vărat, sfinţii mei. Nişte oameni simpli - tata avea opt clase -, care m-au crescut în spiritul ones­tităţii, al cinstei. Pentru că noi aveam o problemă pe vremea aia. Am crescut un pic marginalizaţi, ştiţi cum se spunea pes­te tot copiilor, "dacă nu eşti cuminte, te ia ţi­ganul, te fură cu sa­cul". Eu nu i-am auzit odată pe părinţii mei să se certe. Cu sigu­ran­ţă, existau neînţele­geri, dar le ţineau de­parte de copii. Îl au­zeam pe tata spunând frumos: "Eleo­nora, vrei, te rog, să vii pu­ţin, vreau să discutăm ceva". Fac parte din­tr-o generaţie de copii pen­­tru care rugămin­ţi­le pă­rinţilor erau lege. Dacă el m-a rugat să nu beau alcool, eu nu pot să uit asta, aşa că nici acum nu beau, nu fumez. Vă rog să mă credeţi că şi acum, la 14 ani de când a murit, odată la două-trei zile, pun mâna pe telefon să-l sun, şi-n se­cun­da urmă­toare mă gândesc: "Ce fac, l-am pierdut". Nu-i zi în care să nu mă gândesc la el, cât de mult l-am iubit şi am învăţat de la el. Îl rog pe bunul Dumnezeu ca acolo unde este să aibă lumină şi pace sufletească.

- Câte dintre învăţăturile tatălui le puteţi transmite mai departe fiului dvs., Eduard, care vă calcă pe urme?

- Edi îmi calcă pe urme tot mai frumos, mai bine, profesional vor­bind. Are orchestra lui, câ­teodată cân­tă şi cu mi­ne, îşi câştigă pâinea aşa cum ne place no­uă, onorabil. E un bă­iat bun, nici el nu bea, fumează, ce-i drept, dar nu în faţa mea, are respectul acesta, chiar dacă a împlinit 27 de ani. Dacă ar fi aşa cum eram eu la vârsta lui, ar fi o oaie între lupi, aşa că l-am în­vă­ţat să fie şi el un lup mic. Aşa cum şi eu am învăţat, între timp, să fiu lup, atunci când întâlnesc haita. Nu atac, dar ştiu ce au de gând să facă şi sunt pre­gătit. Pentru că lumea se înrăieşte pe zi ce trece, pâinea se câştigă tot mai greu, şi mulţi vor să ţi-o ia de la gură, banul e cel ce conduce, şi mulţi trec peste orice pentru a-l obţine.

Rahova-America, dus întors

Marian Mexicanu vorbeşte rar, cu voce scăzută şi îşi alege cu grijă cuvintele, în timp ce-şi pune sufletul pe tavă. Suntem în cochetul său aparta­ment dintr-un bloc modern, în inima cartierului Rahova. Într-o cameră, lumina soarelui cade pe o partitură aşezată pe stativ, pe care scrie mare "Bach", iar afară se aud cântând cocoşii din curţile învecinate. Îl întreb dacă din nostalgie a ales să locuiască în Rahova. "Casa în care m-am născut a fost de­molată, odată cu tot cartierul, pentru a se construi Centrul Civic şi Casa Poporului. Am copilărit la trei staţii de autobuz de locul acesta, acolo unde familia mea a primit apartament. Atunci se legau acele prietenii sincere, frăţeşti, în care nu ne judecam în nici un fel, nici după cu­loarea pielii, nici după cât câştigă părinţii. Avea unul un sandwich, îl împăr­ţea cu colegul de bancă. Sigur că sunt legat de cartierul copilăriei! Am fost plecat de multe ori, în multe ţări ale acestei lumi, am avut de nenumărate ori ocazia să rămân, să trăiesc acolo, în con­diţii financiare foarte bune, dar aşa sunt eu. Sunt român, m-am născut aici şi aici vreau să trăiesc şi să mor. Cum sunt eu aşa, brunet şi poate arătat cu degetul de unii că-s ţigan, eu aduc laudă acestei ţări, cântând pe mari scene ale lumii. Am cântat la Montreaux, la Saint Moritz, la Blue Note în New York, clubul numărul unu de jazz al Globului".

- Vă mai amintiţi prima ieşire în străinătate?

- Oo, în 1991, am plecat pentru prima oară împreună cu familia fostei mele soţii, în Finlanda, unde trebuia să cântăm muzică populară. Am pornit cu trenul şi am făcut 28 de ore pe drum. Eu ple­casem de acasă gătit, cu costum, cravată, în pantofi de lac, şi la Leningrad (drumul trecea prin Rusia, n. red.), unde am stat 12 ore în gară, era un frig, minus 15-20 de grade în ianuarie. Tot timpul se deschideau uşile şi intra câte o pală de vânt ce ne îngheţa. Stăteam lipiţi, spate în spate, eu, fostul meu cumnat, ţimbalist de talie mondială, Giani Lin­can, şi violo­nis­tul Flo­rian Cristea, acum con­cert mai­stru la o filarmonică în Brazilia, şi aşa am reuşit să ne mai în­călzim. A fost o ex­perienţă grea, dar îmi aduc cu drag a­minte de această pri­mă ieşire a mea din ţară. Eram tineri, plini de aplomb, nu ne interesau banii, da­­că aveam un sand­wich şi un pahar cu apă ne era de ajuns, trăiam cu dorinţa asta arzătoare de a cânta, de a ajunge ci­neva. Ţin minte că până la Leningrad nu am dor­mit nici o clipă, stăteam numai cu ochii pe geam, să văd cum arată pământul când ieşim din ţară, copacii, oamenii, cât de diferiţi sunt. La fel am făcut şi când am ajuns în America, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă aplec şi să miros pă­mântul, are un miros specific, diferit de al celor­lalte ţări în care am fost.

- V-a priit America?

- Când mama s-a dus, prea devreme, spun eu, la 52 de ani, s-a rugat cu foc pentru copiii ei. Pentru mine, s-a rugat să ajung pe cele mai înalte culmi ale meseriei. Şi mai avea o dorinţă: să meargă băiatul ei cu avionul. Şi am tot mers de atunci, am traversat oceane, doar până în America am făcut 18 drumuri. Am câştigat un concurs important, am fost apreciat, am cântat la New York, Las Vegas, Los Angeles, am locuit acolo la sfârşitul anilor 90, dar acum, gata, am terminat cu America şi cu avioanele. Nu mai zbor, am atacuri severe de panică, plus alte fobii cu care mă lupt zilnic, de 20 de ani încoace. De mic am fost mai sensibil, plus că aşa suntem noi, artiştii, mai expuşi, mai uşor de rănit. Pe mine, dacă vrei să mă pui la pământ, nu-mi da o palmă, că aia-mi trece repede, dar spune-mi un cuvânt urât, jigneşte-mă, şi m-ai dat gata.

"În jazz, sunt un jongler, un ţigan talentat"

- Aţi menţionat clubul new-yorkez Blue Note. Cum a fost acolo, ce aţi cântat?

- Am cântat cu muzicieni foarte buni de jazz, americani, care mă în­tre­bau miraţi cum îmbin temele mu­zicale, ce muzică e asta. "Eşti ţi­gan?". "Sigur că da!". Le-am arătat unde-i România pe hartă, habar nu aveau. Am îmbrăcat teme simple, ţigăneşti, sau din folclorul românesc, în haina improvizaţiei americane. Le-a plăcut, era ceva nou, ciudat pen­tru ei. Noi, muzicanţii din partea asta a Europei, în special din Bal­cani, avem acest talent, putem cânta alte muzici, dar unul din altă parte, atunci când încearcă o horă, o geam­para, se simte imediat că e din "alt film". Însă ţin să precizez că eu nu sunt un mu­zician de jazz, ci un acordeonist de café concert, de valsuri, polci de tot felul, de folclor, muzică lă­u­tărească. În jazz, sunt doar un jongler, un ţigan ta­lentat, care face faţă. Dacă am reuşit să fiu apre­ciat de mari oameni de jazz, înseamnă că aduc şi eu o culoare acestei muzici.

- Cum aţi descoperit jazz-ul, vă simţiţi în largul dumneavoastră când îl cântaţi?

- Mai întâi, vreau să spun că eu nu mă simt niciodată în largul meu atunci când sunt pe o scenă, indiferent ce muzică aş cânta. Eu nu concep ideea niciunei greşeli, nici în viaţa personală, nici în profesie, şi de aceea, atunci când urc pe scenă, sunt foarte atent. În acel moment, nimic nu mai contează, decât să cânt la cel mai înalt nivel, sunt atent la claritate, la vir­tuo­zitate, la improvizaţie, la reacţia publicului din sală, dacă să închei piesa, da­că să o mai duc un mi­nut, două. În momentul în care am făcut o greşeală, cât de mică, chiar dacă publicul nici nu şi-a dat seama, pentru mine, acel concert a fost unul ne­reu­şit şi am o problemă cu mine însumi, cu valoarea mea de muzicant. Şi a­tunci merg acasă şi studiez pentru a-mi repara gre­şeala. Pentru a reveni la întrebare, nu a existat un moment în care am descoperit jazz-ul. Am ascultat dintotdeauna muzică diferită, muzică bună şi câte ceva mi-a rămas în minte. M-am bucurat de acel con­cert de la Muzeul de Artă, de faptul că am pu­tut cânta pe o scenă această fuziune, acest jazz romani, jazz ţigănesc, atât de plăcut urechii. Res­pect foarte mult pe cei ce fac jazz, şi îmi pare rău că la noi aceştia nu sunt remuneraţi la valoarea lor. Ştiu muzicanţi talentaţi care sunt constrânşi să cânte muzică populară sau ajung să cânte manele, ceea ce pentru mine înseamnă moartea muzicii bune. Subliniez asta. Ştiu că sună dur, însă ade­vă­rul este că nivelul muzical devine din ce în ce mai scăzut în România şi nu ştiu pe cine să dau vina. Pe public, pentru că acceptă această muzică de proastă calitate, sau pe mass media, care numai asta difuzează. În tot mai puţine case cu copii mai găseşti un pian, aşa cum se întâmplă în străinătate, iar acesta nu-i un semn bun. O spun cu supărare, pentru că sunt român din cap până-n picioare, simt româneşte, dar, dacă educi un copil cu muzică clasică, cu muzică bună, va sta departe de rele, de fur­tişaguri, va creşte frumos. Dacă-l creşti cu ma­nele, cu totul altfel stau lucrurile.

- Vă mai atrage drumul, vă mai place să cântaţi în locuri diferite, să cunoaşteţi oameni noi?

- Vai de capul meu, este cea mai mare plăcere a mea să merg şi să încânt lumea cu muzica noas­tră românească. Pe plan profesional, nu există bucu­rie mai mare, şi aşa va rămâne până la sfârşitul vieţii mele. E şi un remediu pentru mine, atunci când nu mă simt bine, trebuie să merg să cânt undeva, să-mi revin, dacă stau în casă, mi-e mai rău. La concertul acesta la care am avut onoarea să cânt cu marele violonist Florin Niculescu, am urcat şchiop pe scenă, într-un picior. Doctorul îmi spusese să stau trei zile în casă, cu piciorul ridicat la 45 de grade. Eu am repetat trei zile şi, la concert, m-am ridicat şi am cântat o piesă aşa, într-un pi­cior. Mi-am respectat întotdeauna meseria, în trei­zeci de ani de când cânt ca lider de formaţie, o dată nu am încurcat pe cineva, nu am dezamăgit. Am în­văţat din greşelile altora şi am vrut să fiu exact in­versul tipului de artist neserios. A murit tata la ora şapte dimineaţa, seara eram pe scena Sălii Pa­latului, pentru că aşa am promis.

O domnişoară minunată

- Cu acordeonul în ce relaţii sunteţi? Prieten pe veci sau mai sunt şi momente în care vă con­traţi?

- E şi prieten, şi duş­man pentru mine. Pentru că atunci când studiez şi sunt pregătit, e cel mai bun prieten al meu şi ne iubim reciproc. Altfel, mă lasă când mi-e lumea mai dragă şi chiar dacă vreau să cânt, să arăt ce ştiu, nu pot. Iar atunci îmi spune: "Nu pot să te ajut, pentru că nu m-ai băgat în seamă atâta timp şi trebuie să studiezi serios, dacă vrei să fii cineva". Şi atunci, studiez zilnic, mini­mum două ore. Doar game, rar, pentru siguranţă, pentru claritate. După astea două ore, simt că zbor, nu-mi mai e teamă de nimic.

- Sunteţi un perfecţionist, un om sensibil, care-şi asumă multe responsabilităţi, vrea să facă totul fără greşeală. Unde vă găsiţi liniştea, unde sunteţi în largul dumneavoastră?

- Acum şase ani, am pus capăt unui mariaj pe care l-am respectat. Atunci am cunoscut o dom­nişoară minunată, Ana Maria, de care nu cred că am stat o zi despărţit în acest timp. Suntem nedez­lipiţi. Ea îmi oferă echilibrul fizic şi psihic de care am nevoie, liniştea. Ea şi copiii. Am doi copii din că­sătoria cu Paula Lincan, iar Edi mi-a dăruit doi ne­poţei şi-o nepoţică. La 45 de ani, sunt de trei ori bu­nic. De fapt, de la 39 de ani sunt obişnuit să fiu strigat "tataie". Nepoţeii sunt razele mele de soare, sunt înnebuniţi după clapele acordeonului, i-au şi stricat lui Eduard un acordeon scump. Dacă nu au acordeonul la dispoziţie, lângă ei, în pat, iese scan­dal în tot blocul. Dacă vrei să ai linişte-n bloc, să nu mai fie strigăte, certuri şi plânsete, lasă-le acor­de­onul şi s-a rezolvat. Mai am o fetiţă, Maria, de 11 ani, ea este marele echilibru al vieţii mele. Nu s-au inventat cuvinte în dicţionarul limbii române care să descrie ce simt pentru fetiţa mea.