Federi. A doua cădere din Rai

Pe urmele primăverii, în munţii dacilor

Elegie sub un păr înflorit

În Federi, un sat pierdut pe înălţi­mile Munţilor Şureanu, a venit din nou primăvara. Ruji înfloriţi, oameni ieşiţi la lucru în grădini, păsări şi puzderii de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboa­ră din cer. Un tărâm magic, în a cărui pace şi fru­museţe îi place şi Lui Dumnezeu să se plimbe, cu­prins de nostalgia începutului...
Stau întins, pe pământ, şi deasupra mea stră­lucesc bulgării mari şi albi ai florilor de păr. Un alb intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriţi. Din nou, aşa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de moarte. Ea pare ceva fi­resc şi banal. Simt sub palme iarba moale şi frage­dă. Să-ţi treci degetele prin firele ei poate fi ritualul întoarcerii la prima iubire, fiorul binecu­vântat al atingerii unei fete, ameţită, şi ea, de pri­măvară.
"Nii, mă!", aud şi mă ridic. Pe drum trece o bă­trânică, ţinând de sfoară un cal. Bătrânica merge încet şi rău, calul o urmează înfigându-şi copitele cu zgomot rar şi înfundat în pământul încă moale. Mai sus, pe celălalt deal, o aşteaptă doi bărbaţi sprjiniţi de un plug. Din loc în loc, sunt grădini unde oamenii s-au apucat să lucreze. Dar totul este încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriţi. Până şi spinii au înflorit şi aşează străfulgerări pe munţii stâncoşi ce înconjoară satul, iar pădurile sunt luminate de corolele înflorate ale cireşilor sălbatici. Undeva, de­parte, se vede Retezatul, acoperit de zăpadă. Pacea şi tihna începutului lumii pare că s-au păstrat ne­atin­se aici. Încă le poţi respira şi le poţi atinge, într-un sat neştiut de lume: Federi. Nici nu apare pe toate hărţile. În mod normal, ar trebui să existe pe şo­seaua ce duce de la Haţeg la Petroşani un indi­cator pe care să scrie vizibil:"Spre liniştea şi frumuseţea de la începutul lumii. Sat Fe­deri". Dar nu există aşa ceva. Pe marginea drumului se află doar un indicator ruginit şi lăsat într-o parte, pe care scrie Ponor, pri­mul sat spre mun­tele dacilor, când ieşi din şoseaua naţio­nală. La capătul satului, dru­mul e rău şi pare că se opreşte, că se înfundă în piatra mun­telui. Dar dacă în ciuda tutu­ror aparenţelor ţii poteca tot mai departe, cu fie­care pantă noroioasă şi cu fiecare curbă din care ieşi, eşti tot mai aproape de tărâmul vechilor daci, de pe culmile lovite de primăvară ale Şurea­nului. Ici şi colo, apar casele cocoţate pe costişe, grădinile sunt în­conjurate cu garduri de lemn şi căpiţele de fân rămase de anul trecut stră­lucesc, auriu, în mijlocul pa­jiş­tilor abia în­verzite. În cele din urmă, apare şi indicatorul pe care scrie simplu Federi. Pe-un de­luşor, ascunsă între pomi, se află o bisericuţă mică, iar casele sunt risipite cât vezi cu ochii, pe coamele dealurilor. Dacă în alte părţi, oamenii în­gă­duie natura, aici pare să fie in­vers: natura îi în­gă­duie pe oa­meni, lăsându-le, când şi când, câte-un ocol unde să poată trăi, împresurându-i cu săl­băticia şi pacea ei.

"O viit primăvara"

Leonora îşi trage baticul mai pe frunte, cât să îi umbrească ochii albaştri, şi se sprijină în sapă. Ion se apropie şi el şi înfige furca în pământ. Stăm în mijlocul grădinii. Soarele primăverii încălzeşte, dar un vânt răcoros adie dinspre munte. Miroase amestecat a gunoi de grajd şi a pământ reavăn, a iarbă proaspătă şi flori. Miroase a copilărie la ţară.
"Ui ce-o viit primăvara! Aşa, de-odat! Parcă în niciun an no fo aşe, dintr-odat! Îna­inte venea mai încetuţ: se încălzea o zi-două - dădea iarba, se mai încălzea o zi-două - dădeau şi pomii. Se limpezea ceriu, se dezmorţea pământu şi porneau să cânte păsăruicile. Auzeai din casă cum freamătă vitele în grajd, că le chema păşunea, şi-atunci ştiai că-i gata şi tre să te porneşti. Anu ăsta o tăt plouat, şi-o plouat, şi numa ce ne-am pomenit că se-ncălde şi pornesc florile. Io am şi zâs cătră muiere: să vezi tu, Leonoră, că odată se-ntăreşte sorele şi ne prinde din urmă trea­ba. Şi-aşa o fo. Ui dumneata ce-i aici!", spune Ion şi îşi şterge sudoarea de pe frunte, de sub căciulă, cu un colţ de cămăşă. Stăm un timp toţi trei în tăcere şi ne uităm la grădina dimprejur, toată năpădită de iarbă şi buruieni. Din loc în loc, sunt mormanele de gunoi cărat de la grajdul vitelor. Fel de fel de gâze smălţuite roiesc pe deasupra lor, şi păsările le prind din zbor, apoi se aşează prin pomii înfloriţi şi ciripesc bucuroase. Aerul e limpede şi subţire, cerul curat, fără nori, şi soarele arde mai tare. Ion apucă furca şi începe să împrăştie gunoiul. Îmi spune din mers: "Nu era bai mare până la urmă, da aşe... într-o zi, tre să scoţi gunoiul, să-l spargi, cum se zice la noi, să-l împrăştii şi imediat să îl şi întorci cu plugul, că altfel, dacă se usucă, nu mai are nicio vlagă. Şi în focu lui, că mi-i betejit calul... Nu-ş ce are la picioare...".
Leonora taie cu sapa buruienile mai mari şi le adună în grămezi la marginea grădinii. "Muncim până ne calcă nevoile", spune, apoi se opreşte şi se sprijină în sapă, se uită la mine cu ochii mari şi albaştri. Oftează. "Or fo ani grei aici. O fo într-un an, de-or murit ai noştri, şi-am făcut cincisprezece pomeni... Io singură am făcut cincisprezece po­meni... şi am grijit şi de fata mea, şi de soacră, că era la pat...". Pe obrajii roşii, arşi deja de soare, încep să îi curgă lacrimi. Nu mai zice nimic, se uită pe dealurile din depărtare, unde prin pădurea înfrunzită strălu­cesc cireşii sălbatici. Ca şi cum cineva de acolo i-a fost martor şi-i ştie durerea mută. Şi greu­tatea ei.
"Hai Leonoră, că ne-apucă noaptea!", îi strigă Ion, şi fe­meia îşi mai aşează un pic bati­cul şi se întoarce la sapă şi la buruieni. Calul "betejit" e dus în grajd. Afară, în curte, doi porci dorm tolăniţi la soare.
Pornesc mai departe, pe ur­mele primăverii. Soarele bate în floarea pomilor şi de acolo se risipeşte pe garduri şi pe păşuni. Albine şi bondari graşi dansează fericiţi în jurul unui măr înflorit. Dum­nezeu e undeva pe aici, prin iarbă. Binecu­vântează cu pace toată această bucurie, amestecată câteodată cu truda şi lacrimile oamenilor.

Gardul de "măstacăn"

- Bună ziua, babule. Aţi început munca de pri­măvară?

- Ziua bună şi dumneavoastră. Ia, tocmesc gardul ăsta, că-i rupt. Bătrânul şi îşi bagă toporişca la brâu şi cuiele din mână le strecoară într-un bu­zunar al chimirului .

- Singur îl faceţi?

- Singur... Copiii îs plecaţi... Am zâs să îl fac din mestacăn, uite aşa: cojesc ruda numa pe două părţi şi îl prind în cuie. Rezistă şi 20 de ani. Eu am 70. Dacă îmi ajută bunul Dumniezău, îl mai repar o dată. Da trebuia să îl fac, să mai ţân şi eu oile aici şi să nu se baje pe păşunea mea, când trec din sus cu ciopoarele, că ştiţi, mai trec ciobani spre munte.

- Câte oi aveţi?

- Uite, îs alea de colo, de sub pruni. Mai am numa vreo 40. Înainte ţâneam mai multe, că eram mai în putere. Acu, numa astea le am şi câteva văcuţe. Mai stau cu ele pe aici, până după maial, şi după aia, urc la conac cu ele.

- Aveţi un conac?

- Aşa zâcem noi la sălaş. Am un sălaş în munte, cu tăt ce-mi trebuie. Urc acolo cu animalele şi le cobor după ce trece vara şi gat şi fânul. Stau cât pot acolo, că îmi place, e ca în Rai: numa prin poieni şi cu fluiera şi câinii după mine... Îs multe conace acolo. Înainte, tăţi oamenii din sat urcau vara sus. Mai mult nu se poate, că începe ceriul. No! Acum nu prea mai sunt oameni şi locurile s-au mai pustiit. Aşa-i viaţa... Câteodată mai uşor, altă dată mai greu. Numa dacă ne-ar face şi nouă primariu un drum aici, să merem mai uşor cătă vale. Vara mai e cum mai e, tăt la două săptămâni urcă sau coboară careva şi mai aduce pită, sau ulei, sau zahăr. Da iarna, numai cu calul înşeuat răzbim până jos, în Ponor.

- E tare frumos primăvara aici!

- E frumooos! Eu n-aş puchea mere în altă parte! Acu, de când îi cald, numa să stai dimineaţa în prag şi să asculţi mierlele şi cintezoii şi tăt păsă­retu cum cântă! Maica lui Dumnezău, parcă te cu­răţă pe suflet, îţi uşurează inima şi-ţi dă poftă să trăieşti. Multe ne-o lăsat Dumnezău pe pământ să ne bucurăm! Da ve­deţi, copiii s-or dus! Am animale şi vite aici şi pă­mânt cât îi lumea! 30 de hec­tare am, numa să vrei să mun­ceşti! Şi eu ţân casa şi animalele şi terenurile, pentru când s-or întoarce copiii. No! Că ce să facă aco­lo? Prin ţări străine, unde oamenii grăiesc altă limbă, nu tu un pom, nu tu o oaie sau baremi o cană proas­pătă de lapte, că uite ce lapte am, când îl bei, miroa­se tăt numa a flori din păşune... Şi ei stau acolo, între blocuri, între străini. Eu îi aştept, că s-or în­toarce cândva. Trag nădejde să nu mă ia moartea până atunci. Mă rog lui Dumne­zău să-mi dea zile, să fie casa rânduită şi pă­mântul pregătit, când mi-or veni pruncii înapoi. Da am şi eu o întrebare la dum­neata, că văd că vii de la oraş. De ce pleacă românii din ţara noastră, că lipsuri mari nu îs, după părerea mea. Eu i-am în­trebat şi pe copiii mei şi or tăcut, numa s-or uitat în podele. De ce pleacă lu­mea din ţară, domnucule? Nu-i bine! Cum să-ţi laşi tu ograda, glia în care te-ai născut?

Pe vârful dealului, la un "cafei"

Mătuşa Mărioara şterge masa bucătărioarei cu o cârpă şi mă pofteşte să iau loc. "Vreaţi un cafei?", mă în­treabă. Apoi merge cu paşi mărunţi până la sobă, pune ibricul cu apă pe plită. Camera se umple cu miros de cafea şi femeia se aşează la masă, "pe locul ei". Îi place să stea într-o anumită parte a me­sei, de unde poate să privească pe ferestruica bucătăriei "scum­pia" - lilia­cul crescut în colţul grădinii, şi care se rupe sub greul flo­rilor viorii.
Mărioara e una dintre cele mai bătrâne femei din Federi şi toată lumea îi spune "mă­tuşa". Nici ea nu ştie exact câţi ani are, pentru că nu ştie să socotească. "Am avut un păr, colea, şi până la un timp, tăt număram de câte ori în­flo­reşte, ca să ţiu socoata la câţi ani am. Până la zece ştiu să număr. Apo, de câteva ori am numărat până la zece. Şi nuş cum s-o făcut, că într-un an s-a uscat părul. Da ca no­rocu, o fo de-a apărut scumpia asta de liliac în colţul grădinii. Şi atunci am început a nu­măra de câte ori înfloreşte el. Acu, nici capu ăsta nu-i mai prea bun şi nu mai ţiu socotă, că nu mai prea poci. Numa stau aici, pe ca­napei, şi mă uit pe fereastră, şi aş­tept să văd cum înflo­reşte în fie­care an. Atâta mă bucur când îl văz înflo­rit! Şi-mi fac de lucru tăt pe lân­gă el, că miroase mai frumos ca orişice floare. Şi mai auz şi cucul cântând. No, cam asta-i viaţa mea şi mă bucur că a îngăduit Dumniezău să ajung să nu­măr atâ­ţia la pomi în­floriţi."
Mătuşa Mărioara se ridică din nou, înce­tişor, de pe scaun şi merge la dulăpior. De acolo aduce o poză ve­che, alb-negru. Este ea, alături de soţul ei, care astăzi nu mai trăieşte. Sunt amândoi îmbrăcaţi în costume populare. Sunt tineri şi frumoşi, iar el pare că ar vrea să o ţină de mână şi nu în­drăzneşte. În colţul gu­rii i-a înflorit un zâm­bet mic.

"Înjerul" care deschide florile

Pentru o clipă, în mintea mea se înfiripă o imagine de-altă dată, cu satul întreg înflorit, cu uliţele pli­ne de ţărani îmbrăcaţi în alb. Mi se pare că am ajuns aici prea târziu, după a doua cădere din Rai.
"În chipu ăsta eram de un maial, sau cum se zice la noi întâiu mai, armindeni. Tătă lumea, de pe toate satele astea cobora jos, la Pui, şi se petreceau şi se bucurau. Aşe venea primăvara la noi pe atunci, tăt cu hore şi cu joc după fluieră. Erau vremuri grele, da poate de-asta erau oamenii mai veseloşi. Vedeai câte un ficior la coasă sau la iarbă, cu ghi­tele, şi-ţi plăce, şi tăt te gândeai la el şi-abia aşteptai să fie horă sau târg, numa să stai mai aproape de el. Te pregăteai şi te îmbrăcai cu cămeşa cusută, nu ca acu, de toţi îs în negru, ca bara­bele. Aici, pe dealul ăsta, n-or fo decât şase case, ale familiei Murgoi, şi de-aia îi şi zice aici Dealul Murgoilor. Şi ne-am înmulţit, şi la fiecare curte s-o mai rădicat o casă şi după aceea s-or înmulţit curţile şi s-o ajuns la 16, de nu mai erau dărăburi unde să lucre oaminii. La noi era casă cât jumătate din bucătăria asta şi acolo dormeam tăţi, 7-8, câţi eram. Ba când făta o oaie sau o scroafă, o băgăm cu noi, înăuntru. Pe-atunci nu erau podele pe jos, numa pământu gol, şi casele se acopereau cu prăştile de fag sau de brad. Aveam un castron mare, din lemn, şi du­duiam tăţi din el, cu linguri tăt din lemn. Acu lumea e altfel, că fiecare are blidul lui, îl pune sub bărbie şi mâncă...".
Mătuşa Mărioara se ridică şi se apleacă spre fereastră. Dă perdeaua la o parte şi se uită de parcă ar aştepta pe cineva care nu mai soseşte. "Încă nu-i înflorit. Da ori azi, ori mâne. Că el dintr-o dat îşi deschide tăte-tăte florile! Că eu am şi zis, da nu am îndrăznit să îl întreb pe părintele, la biserică: oare să fie un înjer care vine, şi pe unde trece, se deschid florile? Şi când trece pe-acolo, pe la scumpia mea, o atinje şi pe ea aşe, c-o aripe, şi de-aia înflo­reşte?".

Epilog

Am pornit înapoi, spre lumea civilizată şi asfaltată. Satul Federi a rămas în urmă, învăluit în primăvara muntelui, în cântecul păsărilor amestecat cu zumzetul miliardelor de gâze ieşite la soare. Leo­nora şi Ion au rămas să împrăştie gunoiul, bătrânul Mihai să îşi tocmească gardul şi mătuşa Mărioara să vadă când vine înjerul. Prin grădinile risipite, alţi oameni lucrează cu plugul tras de cai, îşi curăţă terenurile sau îşi pregătesc vitele să urce în munte, spre conace. Îi auzi de departe, vorbind între ei într-o limbă ciudată şi veche, sau îndemnându-şi ani­malele cu chiote iuţi. Oameni frumoşi, trăind greu, în lumea lor simplă şi dură. Cu siguranţă, şi pe ei i-a atins "înjerul".