DAN FARCAŞ - matematician - "Problema OZN-urilor este mult, mult mai serioasă decât pare"

Farfuriile zburătoare se întorc

Molipsirea

- Sunteţi de profesie matematician. Un om al logicii şi al raţionamentelor clare. Cum aţi ajuns la farfuriile zburătoare, un domeniu privit cu suspiciune şi iro­nie? Vi s-a întâmplat ceva spe­cial? Aţi avut vreo în­tâlnire cu un OZN?

- N-a fost nici o în­tâm­plare specială. În pri­mul rând, am avut o mare atracţie, încă din fragedă copilărie, pentru astrono­mie. Şi asta explică în parte şi de ce am făcut Facultatea de matematică la Timişoara. Iar când în­cepi să simţi astronomia şi spaţiul cosmic şi auzi despre OZN-uri, nave cu care extratereştrii ar veni pe pământ, automat, pasul următor e să nu crezi că există OZN-uri. De asta eu am intrat foarte târziu în povestea lor. A fost un drum lung, plin de cer­cetări matematice fructu­oase, ce aparent nu aveau legătură cu OZN-urile, dar care, pe căi ocolite, m-a adus la ele. Târziu, după ce îmi dădusem doc­to­ratul şi publicasem deja o carte, am ajuns şi la câteva lucrări bune despre OZN-uri.Citindu-le cu atenţie, mi-am dat seama că problema OZN-urilor e mult mai serioasă decât pare. Toţi cei care sunt convinşi că OZN-urile sunt nişte prostii n-au citit nimic serios des­pre ele, dar ştiu dinainte că nu merită să citeas­că. Mai târziu, m-am împrietenit şi cu scriitorul şi ufologul Ion Hoba­na. Şi, dis­cutând cu el, mi-am dat seama că trecuse şi el printr-un proces ase­mănător, de apropiere de OZN. Doar că fiind filolog de for­maţie, nu avusese atâtea reţineri ca mine. Şi atunci, am intrat puternic în subiect. El a deschis nişte uşi, pentru cazurile de OZN din Ro­mâ­nia, de prin 1968, când a fost un val puternic la noi, şi uite aşa, am ajuns şi eu la problemă, când aveam deja 38 de ani. Pe urmă am dat sfoară în ţară şi prin străinătate, după cărţi. Fratele meu rămăsese în America şi eu am avut de păti­mit, am fost dat afară din serviciu, dar măcar mi-a trimis nişte cărţi excepţionale. Ast­fel, am început să-mi fac o bibliotecă şi o viziune mai largă. Deşi nici azi nu cred că am viziunea completă despre OZN-uri.

- Există o comunitate internaţională de specialişti ai pro­blemei, la care aveţi şi dvs. acces?

- S-a format pe Internet o reţea de ufologi euro­peni, între care sunt şi eu. Reţeaua asta, EuroUfo Net, are sediul la Torino, deşi limba de contact este engleza. Cam 200 de ufologi din toată Europa sunt în această asociaţie informală. În momentul în care unul îl întreabă pe celălalt pe Yahoo, toată lumea are scrisoa­rea res­pec­ti­vă. Iar asta are mare avantaj: dacă apare un feno­men OZN mai impor­tant într-o zonă a Europei, ime­diat careva reacţio­nea­ză. Aşa poţi dis­tinge ceea ce este valoros.

Pentagonul şi Royal Air Force recunosc adevărul

- Până la urmă, ce este adevărat în poveştile cu OZN-uri?

- Pentagonul a fost extrem de interesat de fenomenul OZN, încă din timpul războiului mon­dial. Chiar dacă nu arăta. În timpul războiului, mass-media a fost "dresată", ăsta este cuvântul ("dacă aflaţi o ştire, nu o daţi, pentru că s-ar putea ca inamicul să profite de ea. Este patriotic să ne întrebaţi pe noi dacă s-o distri­buiţi"). Şi mass-media, tot dresată a rămas şi în timpul războiului rece. O dresură care a funcţionat, cel puţin până în '90. În schimb, armata a fost în permanenţă, în toate ţările, interesată de ce zbura pe sus. Şi, din când în când, nişte avioane se luau după obiectele ciudate. La început se luau prosteşte după ele şi cădeau, au murit mulţi piloţi. Au murit în Ame­rica, la ruşi, au murit pes­te tot. După care, în regula­mentele militare s-a trecut exact ce tre­buie să facă pilotul când ve­de un OZN. În schimb, dacă dă un interviu, va fi dat afară din aviaţie şi trimis la Comisia Me­di­cală, pentru că halu­ci­nează. Pe de altă parte, CIA, în 1953, a dat un co­municat în care spu­ne: "Marea problemă nu sunt OZN-urile, des­pre care am învăţat că nu sunt periculoase, ma­rea problemă e re­ac­ţia pu­blicului la ele. Publicul trebuie educat că aceste obiecte sunt fenomene naturale încă necunoscute. Iar in­stru­i­rea se va face prin mass-media". Între timp, însă, US Air Force au dat drumul la nişte proiec­te de urmărire a OZN-urilor (pro­iectul "Blue Book"). Era un proiect semipublic, căci marele public ştia de el. Şi au anga­jat şi nişte perso­nalităţi, cum a fost profesorul uni­versitar şi astro­no­mul Josef Allen Hynek, care tre­buia să analizeze toa­te cazurile OZN. Se adunaseră peste 12.000! El dădea verdicte. Ce-ar putea să fie. Dar prin 1967-1968, i s-a făcut şi lui ruşine de pros­tiile pe care era obligat să le de­biteze, ca să demonstreze că toate erau fe­nomene naturale. Vedea clar că nu-i aşa. "Nu ştim ce sunt, dar sunt, şi sunt obiecte care zboară, ca­re au un comporta­ment inteli­gent" - a spus atunci. În 1969, Pen­tagonul închide proiectul "Blue Book": "Armata nu mai e inte­resa­tă de subiect. Şi nici nu va mai des­chide un proiect la fel". Mass-media a preluat mesajul. Ce nu a pre­luat, a fost un document desecretizat puţin timp după aceea în care un general american spunea: "acele OZN-uri care n-au fost băgate în «Blue Book», problema lor fiind mult prea sensibilă, vor fi studiate în con­tinuare cu aceleaşi proceduri ca şi până a­cum". O noutate absolută!

- Doar americanii fac dezvăluiri?

- Au fost multe ţări. A apărut o carte scrisă de Nick Pope, care a lucrat 21 de ani în Ministerul Apă­rării al Marii Britanii, şi trei ani a fost şef al birou­lui care se ocupa de OZN-uri. El povesteşte că au avut cazuri în care nu ştiau ce să facă. Mili­tarii, întâlnindu-se în permanenţă, fie pe radare, fie în avioane, cu OZN-uri, erau înnebuniţi să ştie ce sunt. Nu pot fi doborâte, nu pot fi ajunse din urmă, se joacă deasupra ţării tale de-a pisica şi şoarecele, şi-apoi dispar. Şi le era ruşine să recunoască faptul că avioanele lor nu pot face nimic şi, în plus, habar nu au ce sunt acele obiecte. Se pro­dusese o fisură în embargoul OZN al milita­rilor. Şi fisura a cedat. Ca urmare, s-au dese­creti­zat documente militare. Cum a fost, de pildă, documentul Contrainfor­ma­ţiilor armatei engleze. Un material făcut de militari doar pentru militari. Acolo se spun nişte lucruri de te ia cu frig. Militarii recunosc că au avut întâlniri apro­piate cu obiecte necunoscute. Între 2009 şi 2013, armata engleză a desecretizat 52.000 de pagini de documente cu OZN-uri. Peste Ocean, în decembrie 2017, apare un articol bombă, în "New York Times", în care Pentagonul recu­noaşte că a cheltuit 22 de milioane de dolari, în 2009-2012, pentru un proiect în care căutau să afle ce sunt OZN-urile. Omul care a fost şeful de proiect şi-a dat demisia din Pentagon, după care a început să vorbească (ceea ce avea voie). A prezentat nişte înregistrări dese­cretizate, pe care se vede cum, dis­peraţi, piloţii de pe un avion urmăresc obiec­tul neidentificat şi-l prind pe radar. Iar reporterii de la New York Times i-au interogat pe piloţi (era un caz din 2004). Şi piloţii au spus: "Da, am văzut! Semăna cu o bomboană tic-tac, dar era mai mare decât avionul nostru". A făcut declaraţii nu numai şeful de proiect, ci şi un senator, fostul şef al majorităţii democrate din Senat. Deci, nu un oare­care. El spune: "Eu am declanşat acest pro­iect, eu şi alţi doi senatori, foşti piloţi militari, care s-au întâlnit cu OZN-uri".

Un portavion deasupra autostrăzii

- Există azi senzaţia că fenomenul OZN s-a cam stins. Nu mai ţine prima pa­gină a ziarelor, ca în anii '60. Au scăzut ca număr apa­riţiile OZN-urilor?

- OZN-urile au început să fie falsificate. O musculiţă care trece la un centimetru de obiectivul aparatului, în timp ce eu filmez un peisaj, îmi de­senează un OZN splendid. Noi primim o mulţime de ast­fel de poze realizate cu tele­fonul mo­bil şi, bineînţeles, le trimitem la plim­bare, pentru că e clar că-i un fals. Primim poze cu globuri luminoase care se plimbă noaptea, în curtea unei persoane, filmate de camera de luat vederi pusă pentru si­guranţa locaţiei. Glo­burile luminoase sunt nişte păianjeni mititei care ajung în faţa obiectivului, se plimbă de colo colo, şi fiind luminaţi în infraroşu, ei apar ca un glob lu­mi­nos. Dar există şi ca­zuri cât se poate de reale, chiar şi la noi, în România. Nu foarte multe, dar sunt. Pe unele le-am trecut în cartea mea, "OZN-uri deasupra României". În noiem­brie, anul tre­cut, a fost un caz ex­cepţional la noi în ţară, filmat în Deltă. Un cârd de lu­miniţe care plu­tesc dea­supra Deltei, cum­va, în zona către U­craina. Luminiţe care se aprind şi se sting, fiecare în alt ritm, şi zboară în formaţii. Cu­tre­murător e că ucrainenii au pus pe un site al lor observaţii cu acelaşi tip de luminiţe, de undeva de lângă Odessa. Sunt lucruri care ne pun pe gânduri. În 3 ianuarie 2018, au fost nenu­mărate semnalări despre un bo­lid care a traversat România. A fost văzut şi în alte ţări din Eu­ropa. M-am dus pe reţeaua mea de ufo­logi şi ei mi-au spus care i-a fost traiectoria aproximativă, după ne­număratele fotografii făcute. Îl vă­zuseră, deci.

- Care vi se pare că a fost cea mai convingătoare apariţie OZN din lume?

- Apariţiile care se pot vedea pe Youtube, de la Pentagon. Sunt din 2004, dar şi mai recen­te. Le con­sider importante pen­tru că sunt înregistrate pe radare militare şi dublate de declaraţiile piloţilor. Deci, sunt dovezi pe care, practic, nu le poţi ataca. Există aşa-numita NO­RAD, reţeaua de radare a NATO pe toată Ame­rica de Nord. Cei de la NORAD au de­clarat că aproape zil­nic ob­servă OZN-uri. În­cearcă şi reuşesc să le identi­fice.
De exemplu, apa­re în obiectiv ceva ce pare a fi avion, dar nu are transponder, nu răspunde la nici un fel de semnale. I se spune: "Ai intrat în spaţiul nostru ae­rian. Fii atent că te do­borâm!". Ridici avio­nul militar după el şi, când ajungi aproape, el dispare! Situaţii ca asta sunt în fiecare zi. "Pe une­le OZN-uri le identificăm, restul nu e treaba noas­tră. Nu sunt agresive, nu ne intere­sea­ză". Asta e precizarea NORAD-ului. Sunt tone de ma­teriale desecretizate despre ast­fel de întâm­plări, ultimele din martie, anul acesta. A fost teva­tură în octombrie, 2017, în jurul unui obiect urmărit de avioane, pe malul Pacificului, până la graniţa cu Canada. Se plimba OZN-ul dea­supra şi au ridicat avioanele de vânătoare. S-a co­lectat un material cât pentru o carte. Cazuri există. Pro­blema e că nu vrem să le vedem. Aşa cum au fost şi cazurile de pe râul Hudson. Despre ele s-a scris o în­treagă carte, "Asediul de noapte". Cinci ani de zile, în­cepând din 1983, pe valea râului Hudson, la nord de New York, OZN-urile au apărut sistematic. Pe lângă râu trec autostră­zile pe care circulă navetiştii care locuiesc în afara ora­şului. Ies din New York puhoi când merg spre casă. În­tr-o astfel de sea­ră, când era o aglo­me­raţie fantas­tică pe auto­stradă, dea­supra copa­ci­lor, s-a oprit ceva care a fost descris ca "un port­avion", ca un teren de fotbal, ca trei terenuri de fotbal, toate pline de lumini.Nu se ve­deau decât luminile, însă ele păreau să fie unite între ele. Şi a staţionat peste copaci, pur şi simplu. În aer. Oame­nii din casele de pe lângă şosea au început să dea telefoane la poliţie. S-au depus mii de rapoarte la poliţie, sute de poze şi de filme. Autoritatea aero­nautică a căutat pe toate aeroporturile din zonă şi n-a găsit nicăieri niciun avion care să fi decolat. Şi-apoi, avionul n-ai cum să-l opreşti în aer, deasupra co­pacilor. Erau rafale de vânt de 50 km/h, deci nu putea să se oprească acolo nici măcar un dirijabil. Şi cu toate astea, peste aceste întâmplări s-a lăsat o tăcere de moarte. Mintea umană se blochează. Nu putem accepta şi spunem că nu există. La un moment dat, a apărut în zonă un obiect uriaş dea­supra unei centrale atomo-electrice. Când au vrut să declanşeze alarma, s-au blocat toate sistemele. Au telefonat să trimită nişte avioane să-l alunge şi, în clipa în care au spus că trimit avioanele, obiectul a plecat.

(Urmare în numărul viitor)