Prea minunatele poveşti ale Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului

- În Şcheii Braşovului, la poalele Tâmpei, se află unul dintre cele mai vechi lăcaşuri transilvănene - Biserica Sfântul Nicolae. În jurul ei s-a ţesut un ghem de istorii misterioase, cu coridoare subpământene care duc la paraclise secrete, în care s-au salvat averi domneşti. Tot de poveste, dar de data asta, reală, este icoana făcătoare de minuni care a ocrotit veacuri la rând aceste locuri -

Dacă aţi fost vreodată în Şcheii Braşo­vului, acolo unde munţii se strâng pentru a îmbrăţişa străvechiul cartier al ora­şului, cu casele lui bătrâneşti, aţi văzut, negreşit, şi biserica! Înaltă şi zveltă, de o frumuseţe voievodală, ţâşneşte ca o săgeată spre cer, de parcă şcheienii au vrut să le arate saşilor de peste zidurile cetăţii puterea credinţei lor ortodoxe. Şi au reuşit, pentru că veacuri de-a rândul, Biserica Sfântul Nicolae a fost un bastion al creştinis­mului răsăritean şi un leagăn al culturii neamului românesc, atât de obidit în Transilvania. Lipită de biserică s-a întemeiat şi Prima Şcoală Românească, iar în cot­loa­nele ei secrete, domnitorii de dincolo de munţi şi-au ascuns, la vremuri de restrişte, averile. Mai aproape de noi, Biserica Sfântul Nicolae a adăpostit de vitregia comunistă mare parte din istoria românilor ardeleni - 6000 de cărţi vechi, care ar fi căzut pradă ciumei roşii, dacă nişte creştini providenţiali nu ar fi schimbat cursul istoriei.

Paraclisul secret

Lumina e filtrată subţire, iar razele ei pun peceţi aurii pe stranele vechi. Biserica e stăpânită de un clarobscur tainic, luminat, ca în vis, de sclipirea icoa­nei Maicii Domnului, mare făcătoare de mi­nuni. Catapeteasma măreaţă abia se ghiceşte în capătul fumuriu al naosului. Calc pe veacuri, păşesc pe trecutul nostru, zidit în temelia bisericii. Am pătruns într-unul din cotloanele istoriei noastre, despre care se vorbeşte puţin - paraclisul secret al Bisericii Sfântul Ni­colae, un loc întreţesut de taine. Părintele Vasile Prodea, parohul sfântului lăcaş, a primit să-mi fie călăuză. Pătrundem pe o uşă strâmtă şi veche, la fel ca lăcaşul, de sute de ani. În întunericul rece zăresc trepte pe care le urc înfrigurat. Urcă, în sus, pieptiş, ca o coastă abruptă de munte. Suntem chiar în turla mare a bisericii, pe care o vede oricine. Dar nimeni nu ştie că aici, chiar în turlă, zidarii lăcaşului au ascuns un paraclis întreg. Dacă părintele nu mi-ar fi fost călăuză, aş fi urcat în continuare, fără să îl observ. Dar a des­chis o uşă mică, de lemn, şi peştera minu­nilor s-a deschis. O încăpere nebănuit de largă, cu o pictură foarte veche, plină de frumuseţea figurilor bizantine, sfinţi veş­tejiţi de rugăciune, cu ochii aprinşi de dorul după Hristos. Trupurile lor, mai mult sem­ne, decât carne. Ochii lor, de var şi lumină, au văzut de-a lungul timpului fapte pe care cu greu le-ai putea crede, întâmplări pe care mi le va spune celălalt părinte de aici, din Şcheii Braşovului, părintele profesor Vasile Oltean, directorul Primei Şcoli Româneşti.
"Totul s-a întâmplat în anii dictaturii comuniste. În 1962, tocmai se în­tor­cea de la puşcărie dom­nul Ion Colan, profesor uni­ver­sitar de econo­mie, cu două docto­rate şi trei li­cenţe, pe care comuniştii îl condam­na­seră la opt ani de ca­nal, pentru că păs­trase în biblioteca per­sonală Biblia lui Andrei Şaguna, fostul mitro­polit al Ardealului, care în acea peri­oadă era in­terzis. Când a fost eli­be­rat, şi-a găsit casa de aici, din Braşov, confis­cată, şi nimeni nu mai voia să îl angajeze. Aşa că a fost primit la Biserica Sfântul Nicolae din Şchei, dar nu ca profesor, nu avea cum, ci ca tâmplar. Şi, la un moment dat, d-l Colan a urcat în turla bisericii, să ia o scândură. Fără să vrea a lovit cu ea peretele şi s-a deschis o uşiţă. Când a băgat capul să vadă ce este, a găsit pa­raclisul secret, ascuns de vigilenţa comuniştilor. Înăuntru se aflau 6000 de cărţi şi 30.000 de docu­mente vechi, tot tezaurul bisericii. Ca să înţelegem cum ajunseseră aici, trebuie să ne întoarcem în timp, în vremea Anei Pauker, care, în 1949, a dat un decret prin care se ardeau 40 de metri liniari de arhivă bisericească pe lună. Comuniştii ne ardeau istoria! Şi un preot de aici, de la Sfântul Nicolae, părintele Ioan Prişcu, a urcat tot ceea ce avea mu­zeul Primei Şcoli Româneşti în pa­racli­sul secret din turn. A dus acolo şi tipar­niţa lui Coresi, şi volumele de care v-am spus, salvând din foc istoria şcheienilor, ascunzând-o până când, prin voia lui Dum­nezeu, domnul Ion Colan a lovit fără să vrea uşa tainică şi a scos la lu­mină această comoară neaflată de poli­truci. Apoi, protopopul de atunci al Bra­şovului, Vasile Coman (fratele mamei mele), i-a propus domnului profesor să fa­cem o expoziţie cu toate aceste cărţi vechi, sus, la etajul Muzeului Primei Şcoli Româneşti. Cine credeţi că a fost primul vizitator? Tovarăşul Nicolae Ceau­şescu!... Ştiţi ce impresionat a fost? A doua zi, domnul profesor Ion Colan a fost reabi­litat, fiind numit, din tâmplar, director al muzeului, iar leafa i-a fost mă­rită din ordinul direct al lui Ceau­şescu, de la 200 de lei la 2000 de lei, cât avea directorul de la Steagul Roşu."

Urmaşii dacilor

E şocant ca, atunci când ajungi în Braşov şi îl asculţi pe părintele profesor Vasile Oltean, să afli că, de fapt, şcheie­nii nu sunt... braşoveni. "Şcheiul nu are nicio legătură cu Braşo­vul. Şchei în­seam­nă în limba slavă veche coastă şi este numele comunităţii româneşti care este conti­nuatoarea comunităţii dacice de la Pie­trele lui Solomon, unde au avut o cetate. De acolo au venit aici, defri­şând pădu­rea şi ridicându-şi case pe coaste şi, bineînţeles, biserici. Primul lăcaş din Şchei a fost din lemn. Când s-au făcut săpături în biserica actuală, de piatră, s-au găsit în ea urmele altor două bise­rici de lemn, a căror vechime coboară în timp până în secolul al XI-lea. În 1978, arheologii clujeni, în frunte cu Hadrian Daicoviciu, au făcut săpături şi la Pietrele lui Solomon şi au găsit o aşezare dacică, întemeiată cu 3500 de ani înainte de Hristos. De aceea, junii braşoveni merg în fiecare an acolo, în­tr-un ritual unic în ţară, cu siguranţă pre-creştin, pen­tru că li s-a transmis, prin tradiţie, că de acolo au venit. Eu i-am studiat, am scris şi o carte despre ei, şi am găsit înglobate în ritualul lor peste 40 de alte ritualuri de sorginte dacică. Sunt o castă, iar cere­monialul este unul de iniţiere militară, cu siguranţă moştenit de la daci. Ăştia au fost şche­ienii, mândri şi, uneori, în conflict cu saşii din ceta­tea Braşovului. Iar biserica lor a fost mereu stâlpul comunităţii".

Biserica eternei uniri

Două coli, vechi de sute de ani, mâncate şi îngăl­benite de vremuri - un pomelnic. Atât şi nimic mai mult. Preoţii de la biserica Sfântul Nicolae din Şchei aveau pomelnicul mereu în altar şi, înainte să înceapă liturghia, la proscomidie, îi pomeneau pe ctitori - mai toţi domnii mari din Valahia şi Mol­dova, amintiţi cu recunoştinţă, pentru dragostea pe care le-au purtat-o fraţilor lor ardeleni. "Pomeneşte Doamne pe Io Mihail Voievod şi pe doamna sa Stanca. Io Nicola şi sora sa Florica...". În aceste două coli e strâns tot zbuciumul nostru prin vre­muri, toată strădania atâtor voievozi care s-au stră­duit să ţină neamul acesta unit, deşi trăia în trei ţări diferite. Documentul pe care l-a căutat mult Nicolae Iorga, dar nu a aflat decât o copie, a fost găsit în cele din urmă în arhiva muzeului Primei Şcoli Ro­mâneşti şi e mărturia vie a faptului că acolo, în faţa Sfintei Mese şi a lui Hristos, românii au fost tot timpul una, cu mult înainte de Marea Unire.
300 de ani. Atât au zidit şcheienii la biserica aceasta măreaţă, cu trei paraclise înlăuntrul ei, din care unul este cel secret, până când a ajuns aşa cum o vedem astăzi. Dar nu au ri­dicat-o singuri. Sprijin le-au fost domnii din ţările româneşti. Temelia a pus-o Vodă Vlad Călugărul, la 1495. Cel mai proba­bil, el a ridicat zidurile de piatră în jurul unei bise­ricuţe de lemn mult mai vechi, ale cărei începuturi se pierd în negura vremurilor. A început o construc­ţie gotică, pe care mai apoi Neagoe Basarab a continuat-o în stil baroc, aşa cum se purta în Vala­hia, pentru ca Aron Vodă să îi adauge o turlă în stil bizantin, aşa cum se obişnuia în Moldova. Aşa se face că biserica e o împletire de destine şi de inimi. Când Mihai Vitea­zul lupta pentru a-i strânge pe toţi românii într-o sin­gură ţară, protopopul Mihai, de la Biserica Sfân­tul Nicolae din Şchei, i-a dus în dar opt care încăr­cate cu bogăţii, să-i fie de ajutor în toate campaniile sale. Iar când Mihai a trecut munţii şi s-a apropiat de cetatea Braşovului, acelaşi protopop i-a ieşit în cale, rugându-l să cruţe cetatea saşilor. Vodă l-a as­cultat, şi de atunci, junii şcheieni au pe stindardele lor portretul voievodului primei uniri.
Dar ultimul act al Bisericii Sfântul Nicolae nu a fost scris de un domn pământean, ci de ţarina Elisa­beta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare şi ocrotitoare a ortodoxiei. Ea le-a dăruit românilor de aici 3000 de ruble, în 1751, o avere pentru acea vreme, ca să termine biserica, şi i-a scris şi împăratului austro-ungar, cerându-i să nu le impună şcheienilor cre­dinţa catolică.

Comorile brâncovenilor

Era Vinerea Mare, o dimineaţă neagră, când au venit să îl mazilească pe Vodă Brân­coveanu. Atunci, în graba mare, toată fami­lia a fost strânsă, împreună cu cele mai de preţ lucruri, şi suită în câteva rădvane şi pa­truzeci de care, spre a lua drumul Constan­tinopolului. Turcii i-au adunat nu numai pe copiii brâncoveanului, ci şi pe nepoţi, dor­nici ca, prin chinuri, să stoarcă de la vodă şi ultimul galben. Nu aveau să ştie şi n-au aflat niciodată că o parte a agoniselii familiei fusese trimisă de mult la păstrare în Şcheii Braşovului, ascunsă într-un paraclis secret, aflat tocmai în turla Bisericii Sfântul Nicolae.
Părintele Vasile Oltean a găsit şi documentele care atestă faptul că "mai târziu, doamna Marina Brâncoveanu a trăit cu rudele sale la Braşov, graţie acestei averi păstrate în turla bisericii. Fiicele sale, Ancuţa şi Bălaşa, locuiau aici, în Şchei, pe actuala stradă Brâncoveanu, la numărul 12, într-o casă pe care Vodă Constantin Brâncoveanu a cumpărat-o încă din timpul vieţii. Ancuţa este înmormântată în paraclisul de nord al bisericii noastre. Doamna Ma­rina a avut grijă tot timpul de Biserica Sfântul Nicolae şi de Prima Şcoală Ro­mânească. În fiecare lună, 500 de galbeni erau dăruiţi sfântului lăcaş din veniturile moşiilor sale. De aceea, cele două fiice sunt înmormântate în Braşov".

O icoană minunată

S-a întâmplat cu un veac în urmă. Nimeni nu mai ştie anul, dar preoţii şi-au transmis minunea unul de la altul, prin viu grai, aşa cum a auzit-o şi părintele de acum, Vasile Pro­dea. Era în dimineaţa Vinerii celei Mari, când toată făptura tace, mută de durere în faţa morţii Fiului lui Dumnezeu. Când au deschis biserica, icoa­na făcătoare de minuni a Maicii Domnului plângea. Prin inima ei trecea ascuţişul chi­nurilor Mântui­to­rului. Atât de mult a lăcrimat Prea Curata, încât lacrimile s-au scurs de pe icoană pe măsuţă şi de acolo pe podeaua rece, de piatră, unde s-au adunat într-un lac al suferinţei. De atunci, Fecioara Maria nu a contenit să săvâr­şească minuni, arătându-şi ocrotirea faţă de Bise­rica Sfântului Nicolae. Părintele Vasile Prodea a trăit el însuşi un astfel de miracol.
"Icoana Maicii Dom­nului este la noi de aproape cinci sute de ani, fiind donată bise­ricii noastre de un grup de negustori bogaţi din Italia, cu care şcheienii aveau legături. Şi în tot acest timp a păzit sfântul lăcaş. Mai aproape de noi, la sfârşitul comunismului, ea a trecut printr-o grea încercare. S-a întâmplat în 1989 să fie furată la comandă, cu gândul să fie scoasă din ţară şi vândută. Din fericire, miliţia de atunci a recupe­rat-o. Dar pentru mine, nu aceasta a fost minunea, ci ceea ce s-a întâmplat după aceea, la mai bine de zece ani după furt.
Era într-o zi de duminică, după liturghie. Un tânăr s-a apropiat de mine şi m-a rugat să stăm de vorbă. Ne-am retras puţin, iar el mi-a spus direct, fără introducere: «Părinte, eu sunt cel care am furat icoana Maicii Domnului. Nu am luat-o pentru că am vrut, ci pentru că aşa mi se comandase, iar cei pe care miliţia i-a prins nu m-au turnat». La început, vă spun sincer, mi s-a făcut frică. Apoi, cu o sin­ceritate totală, el mi-a povestit tot ceea ce făcuseră, cum intraseră, cum dezafectaseră sistemele de secu­ritate, până în cele mai mici amănunte. Şi-a deşertat tot sufletul în faţa mea. L-am întrebat de ce a venit să îmi spună toate acestea. «Părinte, după ce am fu­rat icoana, n-am mai avut somn. De îndată ce ador­meam, îmi apărea în vis Maica Domnului şi mă certa pentru ce i-am făcut, c-am spart biserica şi i-am furat icoana. Şi atunci, în vis, am întrebat-o ce să fac, iar Fecioara Maria mi-a spus de mai multe ori: «Să te întorci la biserică, o să te întâlneşti acolo cu un părinte, al cărui nume începe cu P. şi o să îi mărtu­riseşti tot ceea ce ai făcut!». După furt, el fusese până la urmă închis, dar nu pen­tru icoană, ci pentru alte fapte penale, iar după închisoare a venit la mine. I-am spus că nu e de ajuns să îi pară rău, că trebuie să îi mulţumească într-un fel Mai­cii Domnului, să îşi adune gândurile, să vină la biserică şi să se spovedească de toate păcatele făcute de-a lungul vie­ţii. Dar nu aşa, dintr-odată. I-am spus să se pregătească din timp, iar atunci când simte că are inima împăcată, să vină şi să se mărturisească. Nu i-am fixat o dată anume. Credeţi-mă, de atunci a început să vină în fiecare duminică la liturghie. Era prezent întotdeauna la ora zece fix şi nu pleca niciodată înainte de sfârşit. Când a venit momentul spovedaniei, nu o mai făcuse niciodată în viaţa lui, a du­rat aproape un ceas, iar la final, s-a ridi­cat zâmbind şi mi-a spus: «Părinte, atât de uşor şi de fericit mă simt, încât nici nu vă puteţi închipui. Îmi daţi voie să vă îmbrăţişez?», Ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit prieteni. A continuat să fie ne­lipsit de la slujbă, vine şi astăzi, şi, după câtva timp, mi-a spus că vrea să facă ceva pentru Maica Dom­nului, dar m-a rugat să nu râd de el. O lună întreagă a trudit la o copie a icoanei făcă­toare de minuni pe care o furase din bise­rică. Dar nu a pictat-o, ci a făcut-o din pie­tricele mici, care erau luminate printr-un sistem din interior. Când icoana nu era ali­mentată, chipul Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe nu se vedea, dar când o băgai în priză, toate pietricelele acelea se luminau şi o vedeai pe Prea Curata strălucind.L-am întrebat de ce o făcuse aşa. «Părinte, în via­ţă, de multe ori, nu conştientizezi ceea ce ai în faţa ta, dar în momentul când Dumnezeu îţi aprinde lumina pe cărarea vieţii, atunci îţi dai seama că eşti un nimic şi că, de fapt, El te ţine mereu în braţe. Am vrut să le arăt tuturor că, indiferent ce faci, orice păcate, Maica Domnului îţi luminează drumul».
Mi-au dat lacrimile. A fost o mare lecţie de cre­din­ţă primită de la un om simplu. O mare minune făcută de icoana noastră. Indiferent că oamenii cred sau nu, puterea lui Dumnezeu este mai mare decât orice, în acest univers. Singurul lucru este să ştim să Îl căutăm. E limpede că toţi vrem o viaţă fericită, dar nu toţi ştim să ne clădim fericirea. Şi să ştiţi că rugăciunea, înainte de toate, este cheia fericirii omu­lui pe pământ, nu numai în viaţa de apoi".