Federi. A doua cădere din Rai

Pe urmele primăverii, în munții dacilor

Elegie sub un păr înflorit

În Federi, un sat pierdut pe înălți­mile Munților Șureanu, a venit din nou primăvara. Ruji înfloriți, oameni ieșiți la lucru în grădini, păsări și puzderii de gâze, toate legate cu firele de lumină care coboa­ră din cer. Un tărâm magic, în a cărui pace și fru­musețe îi place și Lui Dumnezeu să se plimbe, cu­prins de nostalgia începutului...
Stau întins, pe pământ, și deasupra mea stră­lucesc bulgării mari și albi ai florilor de păr. Un alb intens și pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor. Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de pri­măvară. Un vânt ușor mișcă crengile și peste mine încep să cadă petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele pomilor înfloriți. Din nou, așa cum se întâmplă să simt în astfel de locuri, nu mă mai tem de moarte. Ea pare ceva fi­resc și banal. Simt sub palme iarba moale și frage­dă. Să-ți treci degetele prin firele ei poate fi ritualul întoarcerii la prima iubire, fiorul binecu­vântat al atingerii unei fete, amețită, și ea, de pri­măvară.
"Nii, mă!", aud și mă ridic. Pe drum trece o bă­trânică, ținând de sfoară un cal. Bătrânica merge încet și rău, calul o urmează înfigându-și copitele cu zgomot rar și înfundat în pământul încă moale. Mai sus, pe celălalt deal, o așteaptă doi bărbați sprjiniți de un plug. Din loc în loc, sunt grădini unde oamenii s-au apucat să lucreze. Dar totul este încon­jurat de marea albă a pomilor înfloriți. Până și spinii au înflorit și așează străfulgerări pe munții stâncoși ce înconjoară satul, iar pădurile sunt luminate de corolele înflorate ale cireșilor sălbatici. Undeva, de­parte, se vede Retezatul, acoperit de zăpadă. Pacea și tihna începutului lumii pare că s-au păstrat ne­atin­se aici. Încă le poți respira și le poți atinge, într-un sat neștiut de lume: Federi. Nici nu apare pe toate hărțile. În mod normal, ar trebui să existe pe șo­seaua ce duce de la Hațeg la Petroșani un indi­cator pe care să scrie vizibil: "Spre liniștea și frumusețea de la începutul lumii. Sat Fe­deri". Dar nu există așa ceva. Pe marginea drumului se află doar un indicator ruginit și lăsat într-o parte, pe care scrie Ponor, pri­mul sat spre mun­tele dacilor, când ieși din șoseaua națio­nală. La capătul satului, dru­mul e rău și pare că se oprește, că se înfundă în piatra mun­telui. Dar dacă în ciuda tutu­ror aparențelor ții poteca tot mai departe, cu fie­care pantă noroioasă și cu fiecare curbă din care ieși, ești tot mai aproape de tărâmul vechilor daci, de pe culmile lovite de primăvară ale Șurea­nului. Ici și colo, apar casele cocoțate pe costișe, grădinile sunt în­conjurate cu garduri de lemn și căpițele de fân rămase de anul trecut stră­lucesc, auriu, în mijlocul pa­jiș­tilor abia în­verzite. În cele din urmă, apare și indicatorul pe care scrie simplu Federi. Pe-un de­lușor, ascunsă între pomi, se află o bisericuță mică, iar casele sunt risipite cât vezi cu ochii, pe coamele dealurilor. Dacă în alte părți, oamenii în­gă­duie natura, aici pare să fie in­vers: natura îi în­gă­duie pe oa­meni, lăsându-le, când și când, câte-un ocol unde să poată trăi, împresurându-i cu săl­băticia și pacea ei.

"O viit primăvara"

Leonora își trage baticul mai pe frunte, cât să îi umbrească ochii albaștri, și se sprijină în sapă. Ion se apropie și el și înfige furca în pământ. Stăm în mijlocul grădinii. Soarele primăverii încălzește, dar un vânt răcoros adie dinspre munte. Miroase amestecat a gunoi de grajd și a pământ reavăn, a iarbă proaspătă și flori. Miroase a copilărie la țară.
"Ui ce-o viit primăvara! Așa, de-odat! Parcă în niciun an no fo așe, dintr-odat! Îna­inte venea mai încetuț: se încălzea o zi-două - dădea iarba, se mai încălzea o zi-două - dădeau și pomii. Se limpezea ceriu, se dezmorțea pământu și porneau să cânte păsăruicile. Auzeai din casă cum freamătă vitele în grajd, că le chema pășunea, și-atunci știai că-i gata și tre să te pornești. Anu ăsta o tăt plouat, și-o plouat, și numa ce ne-am pomenit că se-ncălde și pornesc florile. Io am și zâs cătră muiere: să vezi tu, Leonoră, că odată se-ntărește sorele și ne prinde din urmă trea­ba. Și-așa o fo. Ui dumneata ce-i aici!", spune Ion și își șterge sudoarea de pe frunte, de sub căciulă, cu un colț de cămășă. Stăm un timp toți trei în tăcere și ne uităm la grădina dimprejur, toată năpădită de iarbă și buruieni. Din loc în loc, sunt mormanele de gunoi cărat de la grajdul vitelor. Fel de fel de gâze smălțuite roiesc pe deasupra lor, și păsările le prind din zbor, apoi se așează prin pomii înfloriți și ciripesc bucuroase. Aerul e limpede și subțire, cerul curat, fără nori, și soarele arde mai tare. Ion apucă furca și începe să împrăștie gunoiul. Îmi spune din mers: "Nu era bai mare până la urmă, da așe... într-o zi, tre să scoți gunoiul, să-l spargi, cum se zice la noi, să-l împrăștii și imediat să îl și întorci cu plugul, că altfel, dacă se usucă, nu mai are nicio vlagă. Și în focu lui, că mi-i betejit calul... Nu-ș ce are la picioare...".
Leonora taie cu sapa buruienile mai mari și le adună în grămezi la marginea grădinii. "Muncim până ne calcă nevoile", spune, apoi se oprește și se sprijină în sapă, se uită la mine cu ochii mari și albaștri. Oftează. "Or fo ani grei aici. O fo într-un an, de-or murit ai noștri, și-am făcut cincisprezece pomeni... Io singură am făcut cincisprezece po­meni... și am grijit și de fata mea, și de soacră, că era la pat...". Pe obrajii roșii, arși deja de soare, încep să îi curgă lacrimi. Nu mai zice nimic, se uită pe dealurile din depărtare, unde prin pădurea înfrunzită strălu­cesc cireșii sălbatici. Ca și cum cineva de acolo i-a fost martor și-i știe durerea mută. Și greu­tatea ei.
"Hai Leonoră, că ne-apucă noaptea!", îi strigă Ion, și fe­meia își mai așează un pic bati­cul și se întoarce la sapă și la buruieni. Calul "betejit" e dus în grajd. Afară, în curte, doi porci dorm tolăniți la soare.
Pornesc mai departe, pe ur­mele primăverii. Soarele bate în floarea pomilor și de acolo se risipește pe garduri și pe pășuni. Albine și bondari grași dansează fericiți în jurul unui măr înflorit. Dum­nezeu e undeva pe aici, prin iarbă. Binecu­vântează cu pace toată această bucurie, amestecată câteodată cu truda și lacrimile oamenilor.

Gardul de "măstacăn"

- Bună ziua, babule. Ați început munca de pri­măvară?

- Ziua bună și dumneavoastră. Ia, tocmesc gardul ăsta, că-i rupt. Bătrânul și își bagă toporișca la brâu și cuiele din mână le strecoară într-un bu­zunar al chimirului .

- Singur îl faceți?

- Singur... Copiii îs plecați... Am zâs să îl fac din mestacăn, uite așa: cojesc ruda numa pe două părți și îl prind în cuie. Rezistă și 20 de ani. Eu am 70. Dacă îmi ajută bunul Dumniezău, îl mai repar o dată. Da trebuia să îl fac, să mai țân și eu oile aici și să nu se baje pe pășunea mea, când trec din sus cu ciopoarele, că știți, mai trec ciobani spre munte.

- Câte oi aveți?

- Uite, îs alea de colo, de sub pruni. Mai am numa vreo 40. Înainte țâneam mai multe, că eram mai în putere. Acu, numa astea le am și câteva văcuțe. Mai stau cu ele pe aici, până după maial, și după aia, urc la conac cu ele.

- Aveți un conac?

- Așa zâcem noi la sălaș. Am un sălaș în munte, cu tăt ce-mi trebuie. Urc acolo cu animalele și le cobor după ce trece vara și gat și fânul. Stau cât pot acolo, că îmi place, e ca în Rai: numa prin poieni și cu fluiera și câinii după mine... Îs multe conace acolo. Înainte, tăți oamenii din sat urcau vara sus. Mai mult nu se poate, că începe ceriul. No! Acum nu prea mai sunt oameni și locurile s-au mai pustiit. Așa-i viața... Câteodată mai ușor, altă dată mai greu. Numa dacă ne-ar face și nouă primariu un drum aici, să merem mai ușor cătă vale. Vara mai e cum mai e, tăt la două săptămâni urcă sau coboară careva și mai aduce pită, sau ulei, sau zahăr. Da iarna, numai cu calul înșeuat răzbim până jos, în Ponor.

- E tare frumos primăvara aici!

- E frumooos! Eu n-aș puchea mere în altă parte! Acu, de când îi cald, numa să stai dimineața în prag și să asculți mierlele și cintezoii și tăt păsă­retu cum cântă! Maica lui Dumnezău, parcă te cu­răță pe suflet, îți ușurează inima și-ți dă poftă să trăiești. Multe ne-o lăsat Dumnezău pe pământ să ne bucurăm! Da ve­deți, copiii s-or dus! Am animale și vite aici și pă­mânt cât îi lumea! 30 de hec­tare am, numa să vrei să mun­cești! Și eu țân casa și animalele și terenurile, pentru când s-or întoarce copiii. No! Că ce să facă aco­lo? Prin țări străine, unde oamenii grăiesc altă limbă, nu tu un pom, nu tu o oaie sau baremi o cană proas­pătă de lapte, că uite ce lapte am, când îl bei, miroa­se tăt numa a flori din pășune... Și ei stau acolo, între blocuri, între străini. Eu îi aștept, că s-or în­toarce cândva. Trag nădejde să nu mă ia moartea până atunci. Mă rog lui Dumne­zău să-mi dea zile, să fie casa rânduită și pă­mântul pregătit, când mi-or veni pruncii înapoi. Da am și eu o întrebare la dum­neata, că văd că vii de la oraș. De ce pleacă românii din țara noastră, că lipsuri mari nu îs, după părerea mea. Eu i-am în­trebat și pe copiii mei și or tăcut, numa s-or uitat în podele. De ce pleacă lu­mea din țară, domnucule? Nu-i bine! Cum să-ți lași tu ograda, glia în care te-ai născut?

Pe vârful dealului, la un "cafei"

Mătușa Mărioara șterge masa bucătărioarei cu o cârpă și mă poftește să iau loc. "Vreați un cafei?", mă în­treabă. Apoi merge cu pași mărunți până la sobă, pune ibricul cu apă pe plită. Camera se umple cu miros de cafea și femeia se așează la masă, "pe locul ei". Îi place să stea într-o anumită parte a me­sei, de unde poate să privească pe ferestruica bucătăriei "scum­pia" - lilia­cul crescut în colțul grădinii, și care se rupe sub greul flo­rilor viorii.
Mărioara e una dintre cele mai bătrâne femei din Federi și toată lumea îi spune "mă­tușa". Nici ea nu știe exact câți ani are, pentru că nu știe să socotească. "Am avut un păr, colea, și până la un timp, tăt număram de câte ori în­flo­rește, ca să țiu socoata la câți ani am. Până la zece știu să număr. Apo, de câteva ori am numărat până la zece. Și nuș cum s-o făcut, că într-un an s-a uscat părul. Da ca no­rocu, o fo de-a apărut scumpia asta de liliac în colțul grădinii. Și atunci am început a nu­măra de câte ori înflorește el. Acu, nici capu ăsta nu-i mai prea bun și nu mai țiu socotă, că nu mai prea poci. Numa stau aici, pe ca­napei, și mă uit pe fereastră, și aș­tept să văd cum înflo­rește în fie­care an. Atâta mă bucur când îl văz înflo­rit! Și-mi fac de lucru tăt pe lân­gă el, că miroase mai frumos ca orișice floare. Și mai auz și cucul cântând. No, cam asta-i viața mea și mă bucur că a îngăduit Dumniezău să ajung să nu­măr atâ­ția la pomi în­floriți."
Mătușa Mărioara se ridică din nou, înce­tișor, de pe scaun și merge la dulăpior. De acolo aduce o poză ve­che, alb-negru. Este ea, alături de soțul ei, care astăzi nu mai trăiește. Sunt amândoi îmbrăcați în costume populare. Sunt tineri și frumoși, iar el pare că ar vrea să o țină de mână și nu în­drăznește. În colțul gu­rii i-a înflorit un zâm­bet mic.

"Înjerul" care deschide florile

Pentru o clipă, în mintea mea se înfiripă o imagine de-altă dată, cu satul întreg înflorit, cu ulițele pli­ne de țărani îmbrăcați în alb. Mi se pare că am ajuns aici prea târziu, după a doua cădere din Rai.
"În chipu ăsta eram de un maial, sau cum se zice la noi întâiu mai, armindeni. Tătă lumea, de pe toate satele astea cobora jos, la Pui, și se petreceau și se bucurau. Așe venea primăvara la noi pe atunci, tăt cu hore și cu joc după fluieră. Erau vremuri grele, da poate de-asta erau oamenii mai veseloși. Vedeai câte un ficior la coasă sau la iarbă, cu ghi­tele, și-ți plăce, și tăt te gândeai la el și-abia așteptai să fie horă sau târg, numa să stai mai aproape de el. Te pregăteai și te îmbrăcai cu cămeșa cusută, nu ca acu, de toți îs în negru, ca bara­bele. Aici, pe dealul ăsta, n-or fo decât șase case, ale familiei Murgoi, și de-aia îi și zice aici Dealul Murgoilor. Și ne-am înmulțit, și la fiecare curte s-o mai rădicat o casă și după aceea s-or înmulțit curțile și s-o ajuns la 16, de nu mai erau dărăburi unde să lucre oaminii. La noi era casă cât jumătate din bucătăria asta și acolo dormeam tăți, 7-8, câți eram. Ba când făta o oaie sau o scroafă, o băgăm cu noi, înăuntru. Pe-atunci nu erau podele pe jos, numa pământu gol, și casele se acopereau cu prăștile de fag sau de brad. Aveam un castron mare, din lemn, și du­duiam tăți din el, cu linguri tăt din lemn. Acu lumea e altfel, că fiecare are blidul lui, îl pune sub bărbie și mâncă...".
Mătușa Mărioara se ridică și se apleacă spre fereastră. Dă perdeaua la o parte și se uită de parcă ar aștepta pe cineva care nu mai sosește. "Încă nu-i înflorit. Da ori azi, ori mâne. Că el dintr-o dat își deschide tăte-tăte florile! Că eu am și zis, da nu am îndrăznit să îl întreb pe părintele, la biserică: oare să fie un înjer care vine, și pe unde trece, se deschid florile? Și când trece pe-acolo, pe la scumpia mea, o atinje și pe ea așe, c-o aripe, și de-aia înflo­rește?".

Epilog

Am pornit înapoi, spre lumea civilizată și asfaltată. Satul Federi a rămas în urmă, învăluit în primăvara muntelui, în cântecul păsărilor amestecat cu zumzetul miliardelor de gâze ieșite la soare. Leo­nora și Ion au rămas să împrăștie gunoiul, bătrânul Mihai să își tocmească gardul și mătușa Mărioara să vadă când vine înjerul. Prin grădinile risipite, alți oameni lucrează cu plugul tras de cai, își curăță terenurile sau își pregătesc vitele să urce în munte, spre conace. Îi auzi de departe, vorbind între ei într-o limbă ciudată și veche, sau îndemnându-și ani­malele cu chiote iuți. Oameni frumoși, trăind greu, în lumea lor simplă și dură. Cu siguranță, și pe ei i-a atins "înjerul".