ANA ULARU - "Actoria nu e sută de metri, e maraton!"

- A călătorit de pe un continent pe altul și de la un festival de film la altul și a făcut zeci de roluri, alături de mari actori ca Tom Hanks, Keanu Reeves sau Bradley Cooper. După șapte ani de absență, protagonista serialului "Emerald City" e din nou acasă, într-un film românesc, cu un rol ținut secret de producători și regizor -

"Faptul că nu mai apar în filme românești m-a întristat"

- După ce ani de zile ai fost absentă din filmul ro­mânesc, te-am găsit în "Charleston", un film care din 8 mai va intra în cinematografele ro­mâ­nești și în care deja se zvonește că ai un rol cu totul neașteptat. De fapt, ce faci tu acolo?

- "Charleston" e un film cu actori numai unul și unul: Șerban Pavlu, Radu Iacoban, Rodica Lazăr, Crina Semciuc, Andi Vasluianu etc. Și e diferit, es­te­tic, de tot ce s-a mai făcut la noi. Are un aer de nouvelle vague mai romanțat, are și o nostalgie foar­te frumoasă, dar și un ritm și o dinamică a zilelor noastre, toate cu gustul impecabil al lui Andrei Cre­țulescu, care știe film, știe muzică, vine din critica de film și acum a riscat și a trecut de partea cealaltă a baricadei. E povestea foarte frumoasă, cu umor, dar și cu tragism, a doi bărbați rivali, care ajung să se cunoască și să se împrietenească prin femeia pe care o iubesc amândoi. Însă nu pot să povestesc ce joc eu, am decis împreună cu regizorul să păstrăm misterul. Mergeți să vedeți filmul, e extraordinar!

- De câțiva ani ești tot mai greu de prins pen­tru interviuri, tot mai rar văzută la evenimente mon­dene. Și mereu când te caut, aflu că ești ple­cată din țară.

- Culmea e că, față de cum m-am obișnuit în ul­ti­mii șase ani, acum sunt într-un relanti care mă ener­­vează. Aș zice că totul a izbucnit în 2010, când am ju­cat rolul principal în filmul "Periferic", re­gi­zat de Bogdan George Apetri, film care mi-a adus foarte multe plecări și premii la festivaluri în Oc­cident. Doi ani mai târziu, datorită acestui film, am fost unul din cei zece actori europeni selecționați în pro­gra­mul "Shooting Star" din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Acolo am cunoscut enorm de mulți oameni, printre care și pe prima mea agentă (acum lucrez cu altcineva) și în felul ăsta am ajuns să dau tot felul de probe din care au decurs tot felul de filme, seriale și plecările aferente prin străi­nă­tățuri.

- Și așa se face că, deși din atenția românilor ai dispărut, filmografia ta a mers mai departe.

- Când am făcut "Periferic", am zis: "Să vezi că nu mai prind eu rol prea curând". Și am avut gura blestemată. Din păcate, un rol principal într-un film românesc aproape îți garantează că nu vei mai lucra deloc, cel puțin dacă ești actriță. Industria noastră românească e total de-a-ndoaselea. Expu­nerea prea mare într-o parte te face persona non grata pentru foarte mulți regizori, care nu vor fețe recognoscibile, caută actori proaspeți, uneori chiar neprofesioniști. Faptul că nu mai apar în filme românești m-a întristat, da, dar până la urmă, mai am și altă treabă decât să fiu tristă. De pildă, să-mi văd de carieră.

"Când o las mai moale, simt că mi se atrofiază mușchiul creativ"

- Și îți vezi destul de bine. De la "Periferic" încoace, apari în nu mai puțin de 26 de filme, din care 24 în Occident. Nu te obosește ritmul ăsta?

- Mie poate să mi se dea oricât de muncă. Când o las mai moale, simt că mi se atrofiază mușchiul creativ. M-am obișnuit prost să am mintea la 3, 4 personaje pe an și nu-mi place să stagnez, încep să mă gândesc că sunt uitată, că devin irelevantă, toți artiștii au crize din astea. Până la urmă, pe bună dreptate, ce facem noi e foarte efemer, una-două dispari din memoria publicului. La un moment dat, prin 2016, am trăit o lună de zile dintr-o valiză. Filmam în Irlanda, apoi în Belgia, apoi în Spania, în același timp repetam spectacolul "O intervenție", aici, la noi, și aveam și turneu la Arad și Cluj, cu "Omul cel bun din Sechuan", al lui Andrei Șerban. Plus spectacolele obișnuite. Mama mă ducea și mă lua de la aeroport, uneori mă lăsa direct în teatru. Ajungeam acasă doar cât să-mi spăl hainele, să le pun pe calorifer să se usuce și plecam iarăși. Ei bine, eu în perioadele alea am fost cea mai fericită din viața mea.

- Ana, cum e să ai un agent în Occident? Cred că e visul oricărui ac­tor, nu?

- Cum să fie? În­cepi să dai mult mai mul­te probe. Și într-un fel, cresc șansele să faci mai multe filme, deși matematica e mult mai complicată. Pentru că dacă aici, în Ro­mâ­nia, la categoria mea de vârstă și la tipologia mea mă bat cu puține actrițe, acolo mă bat literalmente cu mii.

- Dar de luat ai luat probele! E vreun secret, în afară de talent?

- Nu, e doar proba pe care o dai și hazar­dul. Sunt roluri pe care le-am luat trimițând o înregistrare făcută cu telefonul mobil și sunt altele, pentru care am mers până în Anglia, am luat avionul de pe o zi pe alta, și pe care nu le-am luat. La un cas­ting, regizorii au o idee foarte clară despre cum trebuie să arate actorul ăla. La serialul "Utopia", de pildă, m-am trezit că dau probă cu 25 de gagici blon­de, care arătau în același fel. Eu, care eram o punkeriță, mă gândeam: "Ce caut eu aici?". Regi­zorul nici nu a ridicat privirea. Sau mi s-a întâmplat să mi se spună, în 14 e-mailuri, cu mult entuziasm, că eu voi fi actrița aleasă și în al 15-lea să mi se spu­nă că au ales o fată mică, delicată, feminină, cu­min­țică, exact opusul meu. E mult hazard, dar ține și de pregătire. Pentru că, în perioada în care dai probe, ți se trimit zeci de pagini de învățat în câteva ore, ba cu accent britanic, ba cu accent spaniolesc, tre­b­uie să te și documentezi un pic, nu e chiar ușor. Tre­buie să fii bun și să fii pe fază. Îți faci treaba cât mai bine și la finalul zilei ajungi să zici "Fie ce-o fi!".

"Actorii foarte mari pe care i-am cunoscut sunt absolut toți, fără excepție, cu picioarele pe pământ"

- Dar tu ești Rac, o zodie foarte vulnerabilă. Cum faci ca în meseria asta să nu te afecteze refuzurile?

- Da, așa e, sunt foarte sensibilă și e greu, pen­tru că nu ține numai de noi, actorul e ca o mireasă curtată. Dar te obișnuiești. Eu am fost ani de zile super răsfățată, dar chiar și așa, dădeam zeci de pro­be până primeam un "da". Iar o zi în care primeam un "nu" nici nu era o zi rea. Mai rău e să constați că s-a făcut deja filmul fără tine și nici n-ai fost anunțată. Când e pe­rioa­da de castinguri pentru seriale în Los Angeles, sunt sute de probe pe zi în locuri diferite, aler­găm toți ca demenții. Si­gur, îți construiești o armură cât de bine poți, îți ții ficatul tare, dar dacă primești 30 de "nu"-uri, tot pici. Mai faci o depresie mică, te mai ridică familia spu­nându-ți să ai răbdare. Și mergi mai departe, pentru că meseria asta nu e suta de metri, ci e maraton. Ce contează e rezistența pe termen lung.

- Partea bună e că actoria se face chiar cu vulnerabilitatea. Și că Racii sunt foarte sen­sibili și în sensul bun.

- Odată ce înveți să lucrezi cu emoțiile tale, asta te ajută. Sunt foarte mulți actori Raci: Flo­rin Piersic Jr., Andi Vas­lu­ianu, Șerban Pavlu etc. În noi e atâta emoție, atâta clocot, încât dacă nu am avea unde să-l dăm, ne-ar termina. Eu, una, simt că trebuie să fac ceva cu tumultul ăsta. De aia nici nu-mi găsesc liniștea când nu fac nimic. Sunt hiperactivă. Când sunt pe platou, chiar dacă e 4 dimineața, devin turată la puterea o mie, nu mai am somn.

- Te-ai obișnuit să sari așa, dintr-un rol în altul, de pe un continent pe altul. Cum faci să nu uiți cine ești? Ai vreun reper fix în viața ta?

- Nu am cum să uit cine sunt, nu ai cum să uiți asta. Oamenii cărora li se urcă la cap nu își merită locul. Actorii foarte mari pe care i-am cunoscut, și am cunoscut destui, sunt absolut toți, fără excepție, cu picioarele pe pământ. Când povestești asta, toată lumea se miră: "Ce chestie, că a rămas un om normal!". Ba nu ! De aia a ajuns mare, fiindcă a ră­mas un om normal, nu invers. Omul ăla a ajuns ma­re pentru că nu s-a lăsat să i se urce la cap, pentru că știe că e failibil, că are mereu teama asta că ta­lentul s-ar putea termina într-o zi.

- Chiar recent ai făcut un rol principal alături de un actor adorat în toată lumea, Keanu Reeves. E mai mult decât un rol principal, e un film în doi, « Siberia », momentan în stadiu de post-producție. Ai petrecut deci foarte multe luni alături de el.

- Keanu e un exemplu foarte concludent de om care a rămas absolut normal pentru că așa a vrut, să poată să se ducă oricând să-și ia un snickers de la supermarket. Dar Keanu e și un tip înspăi­mân­tător de inteligent. Am fost avertizată de la început, vezi că e unul din cei mai deștepți oameni pe care ai să-i cunoști! Ce să zic? Am stat luni de zile în preajma lui, și e un om absolut minunat, prin tot ceea ce e, prin felul în care gândește, prin umorul pe care îl are. E foarte pregătit pe platou și are o stabilitate care vine din faptul că știe cine e, că nu s-a pierdut. Și Tom Hanks, cu care am avut ocazia să joc, e la fel. Un om normal care seara iese și aleargă în parc. Odată a găsit permisul de con­ducere al unei ga­gici pe jos și a postat pe twitter-ul lui. Cum e să-ți spună pri­etenii "Vezi, că ți-a găsit Tom Hanks per­misul de condu­ce­re!"? Tom Hanks po­vestea cum la primul lui film s-a bucurat că în pauza de masă se dă­deau send­viciuri gra­tis, că el n-avea bani de mâncare. Toți oamenii ăștia au por­nit de jos și nu uită că nu sunt buricul pă­mân­tului, sunt doar niște entertainers. Uni­versul poate exista și fără noi. Eu, dacă aș ști să fac o operație de apendicită, m-aș simți mai utilă.

"Când viața e atât de agitată, ai nevoie de o insulă numai a ta"

- Și totuși, nu poți nega satisfacția pe care meseria asta ți-o aduce. Până la urmă, de ce faci actorie?

- Pentru că într-o zi, când aveam șase ani, m-am dus cu mama la o repetiție la teatru, și pe scenă era Maia Morgenstern, care spunea un monolog din Vișniec, din "Teatrul descompus", nu chiar cel mai potrivit text dramatic pentru un copil de vârsta mea. Dar eu înțelegeam totul și mi se părea fascinant ce poate să-mi facă ea, mie, ca spectator, cum mă poate trece de la o stare de fragilitate la una de forță. Mama făcea scenografia și-i dăduse praf de mică, pe care îl sfărâma în mâini, în timp ce povestea de flu­turii care îi mănâncă din carne. Și mie mi se făcea efectiv pielea de găină, cred că de aia am fo­bie de fluturi și-n ziua de azi, și rămâneam cu gura căscată. Mi se părea extraordinar ce poate să-mi facă. Și mi-am dorit să fac și eu altora la fel. Acum, după atâția ani, fac meseria asta din exact același motiv. Îmi place să generez emoție și îmi place să joc viețile tuturor. E o meserie care te învață empatia, pentru că nu mereu ții cu cei pe care-i joci, dar cel puțin îi înțelegi și le dai dreptate.

- Și tu unde mai ești între atâtea roluri?

- Ce-mi place mie când joc alți oameni e să joc alți oameni. Mi-e teamă să fiu prea mult eu, nu mă consider atât de interesantă încât să mă întind ca o broască în fața spectatorului. Există o poezie foarte frumoasă a lui William Hazlitt des­pre de ce nu trebuie judecați prea tare actorii, pe care mi-aș pune-o în piuneze deasupra patului. Spu­ne el acolo că suntem ființe care trăiesc de la mână până la gură, mereu în bătaia vântului, me­reu în vizorul tuturor.

- Cu alte cuvinte, există și un preț pentru ce dați voi pe scenă sau pe platou, nu?

- Da, și prețul e vulnerabilitatea asta excesivă, și la nivelul sănătății, și la nivelul vieții personale. Nu e ușor să trăiești cu un actor, de aia foarte mulți sunt în cuplu unii cu alții. Nu toți sunt ca Meryl Streep, care de 40 de ani e cu același băr­bat care n-are nicio legătură cu actoria, dar care e destul de echilibrat încât să suporte că toată lu­mea știe cine e nevasta lui și să n-aibă nevoie ca cineva să știe cine e el.

- Multă lume se teme că actorii sunt insta­bili, că sunt mereu în turneu, că sunt prea multe oferte erotice la tot pasul. Tu ai fost vreodată geloasă?

- Nu prea, dar mi s-a mai întâmplat să fie alții pe mine. Știu ce se vorbește, dar ce pot spune eu e că tocmai pentru că viața noastră e foarte instabilă, e mai puțină promiscuitate. În jurul meu, cei mai mulți prieteni actori sunt în relații stabile de 11, 12, 13 ani. Am cupluri de prieteni care în curând vor fi de mai multă vreme împreună decât au fost vreo­dată părinții mei. Când viața e atât de agitată, ai ne­voie de o insulă numai a ta.

- Și totuși, unde mai încape și dragostea într-o valiză?

- Încape, dacă știi să co­mu­nici, dacă știi să te păs­trezi curat și dacă e în­deajuns de multă iu­bi­re acolo. Nu e ușor, dar nu e ușor în nicio direc­ție. Eu n-aș putea să am o viață din aia orga­ni­zată, de la ora 9 la 5, cu concediul stabilit înainte cu 4 luni, că aș muri.

"Toată viața mi s-a spus ori că sunt superbă, ori că sunt groaznică"

- Ana, am văzut că ai un tatuaj pe braț. Ce semnifică?

- E o rună celtică, aducătoare de noroc. Mi l-am făcut astă toamnă, că simțeam că e nevoie de un pic de noroc în via­ța mea. Mi-e drag de el. Îmi plac tatuajele. Nu e sin­gurul, mai am pe spa­te un semn al infinitului.

- Cum se îm­pa­că imaginea asta punk, pe care ai construit-o, cu cea de divă de pe covorul roșu? Unii zic chiar că ești cu nasul pe sus.

- Oamenii care zic despre mine că sunt cu nasul pe sus nu au venit niciodată să-mi zică bună ziua. Cei care m-au cunoscut cu adevărat spun, din contră, că sunt o mămăligă de om, mama tuturor răniților, drăguță cu toată lumea, exact opusul unei dive. Ce să fac, sunt Rac?! Nu sunt deloc un om conflictual, iar când am conflicte le fac prost, pentru că nu știu să mă cert. Când eram mai mică, lumea mă credea fițoasă pentru că de fapt eram timidă, sensibilă și nu-i cunoșteam. Spuneau: "Ana are fițe, nu vine cu noi la bere". Dar eu n-aveam fițe. Aveam 16 ani și teză la spaniolă, a doua zi!

- Ana, e chiar așa greu să fii femeie în indus­tria filmului în Occident?

- E mai greu să fii femeie în orice domeniu, pen­tru că societatea e încă foarte închisă la cap și cei care sunt la robinetul cu bani continuă să plătească ine­gal femeile și bărbații. Nu doar în domeniul fil­mului, unde sunt mai puține finanțări pentru regi­zoa­­re, de pildă, ci aproape în orice companie, uită-te și la noi. Dincolo de asta, însă, mie nu mi s-a în­tâm­plat nimic nasol niciodată. Însă faptul că niște ti­că­loși și niște prădători au fost puși la colț e și do­va­da că nu poți fi ticălos toată viața, că vine o pe­deap­să, dar și semnul că se naște o generație nouă de fe­mei, care nu mai acceptă chiar orice, și asta e fabulos.

- Îmi amintesc că te-ai plâns într-un interviu că frumusețea poate fi un dezavantaj, că unii regizori nu vor actrițe frumoase. Chiar așa e?

- Nu mai țin minte dacă am spus asta, ce știu e că n-am fost niciodată îndeajuns de frumoasă încât frumusețea să fie un dezavantaj pentru mine.

- Ei, acum te alinți...

- Nu, vorbesc serios. Toată viața mi s-a spus ori că sunt superbă, ori că sunt groaznică. Pentru unii, par de-a dreptul hâdă. Mie la 23 de ani, în timpul unei reclame, mi s-a spus: "Aoleu, nu zâmbi, că nu e punctul tău forte!". Altă dată mi s-a spus că sunt prea băiețoasă, că sunt ca un cowboy la curtea Re­gelui Arthur, ce nu mi-au auzit urechile? Din fe­ri­cire, indiferentă n-am rămas. Ce e sigur e că în film se caută adesea tipare de actrițe. Și, din când în când, mai scapă câte una complet diferită, cum e Charlotte Gainsbourg sau Milla Jovovich, cărora eu le mulțumesc că-mi justifică și mie existența. Nu chiar toate trebuie să fim Brigitte Bardot.

- Tu ce numești frumusețe la o femeie? Ce ac­trițe admiri?

- Îmi place de mor Julianne Moore, e absolut splen­­didă. Îmi place Charlize Theron, care e cea mai miș­to contradicție pe care o poți găsi, o femeie splen­­­didă, care are și cohones. Îmi place de mor Cate Blanchett. Frumusețea vine din inteligență și umor. Doar frumusețea fizică nu duce nicăieri. Tre­buie să mai ai ceva, un farmec care vine dintr-un pre­aplin interior, pe care orice actor cu longe­vitate îl are.

- Ana, cu ce umpli zilele când ești în țară și nu trebuie să fugi de la o probă la alta?

- Cu o grămadă de lucruri. Citesc, dar asta fac chiar și când filmez, până setează luminile pe set. La filmări la "Siberia" am citit vreo cinci cărți. Am grijă de pisicile mele, pe care le-am salvat de pe stradă și le-am ajutat să supraviețuiască hrănindu-le cu biberonul. Îmi place să mănânc mâncare proastă și să-mi fac abonamente la sală la care să nu mă duc sau să mă dau cu lac pe unghii și mă dau așa de prost! Dar acum nici de nimicuri din astea nu mai am timp, fiindcă m-am apucat de... regizat. Da, da, regizez o serie de clipuri pentru formația Greetings Sugar, care îmi este foarte aproape de suflet. Băieții ăștia cântă minunat și mă bucur că în jurul nostru s-au adunat foarte mulți colegi actori să dea o mână de ajutor.

- Până la urmă ți-a mers destul de bine în Oc­cident. De ce mai stai în România? Îți e de ajuns?

- Nu pot gândi în termenii ăștia, probabil ăsta e cel mai clar indiciu că nu mi s-a urcat la cap. Crede-mă, sunt recunoscătoare pentru fiecare om care cumpără bilet să mă vadă la cinema sau la Teatrul Act. Orice loc în care e nevoie de mine îmi e de ajuns.

Foto: Raluca Răcean Gorgos