Reputatul istoric şi profesor universitar Ioan-Aurel Pop - cel care, în 2001, la doar 46 de ani, devenea cel mai tânăr membru al Academiei Române - a fost ales, la începutul acestei luni, preşedinte al celui mai important for ştiinţific şi cultural al ţării. Academia Română va fi condusă, chiar din anul Centenarului, de unul dintre marii noştri specialişti în istorie: un profesor tânăr, cu o operă impresionantă la numai 63 de ani, cu o reputaţie impecabilă în mediul intelectual, rector, în ultimii ani, al marii Universităţi Babeş-Bolyai din Cluj. În plus, o voce publică, lucidă, asumată şi puternică în chestiuni de interes naţional. Vestea alegerii sale a fost primită cu entuziasm de comunitatea ştiinţifică. Într-o vreme în care meritele par să conteze tot mai puţin în exercitarea unei funcţii în stat, numirea unui profesionist recunoscut pe plan internaţional la cârma destinului Academiei Române este un mare succes.
Om cu râvna şi cu metoda Şcolii Ardelene, dar şi cu experienţa extraordinară a conducerii universităţii clujene, de la Ioan-Aurel Pop se aşteaptă să dea un nou suflu Academiei Române, să o apropie mai mult de societate, de interesele şi de problemele ei. În interviul care urmează l-am rugat să ne dezvăluie câteva dintre gândurile şi planurile cu care vrea să se apuce de treabă la Bucureşti.
- Domnule academician Ioan-Aurel Pop, aţi fost, în ultimii ani, rectorul celei mai dinamice universităţi din România, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj. Veniţi, acum, în fruntea Academiei Române, o instituţie greoaie, în aparenţă, bătrânicioasă, intrată în con de umbră. Ce v-a convins să optaţi pentru candidatura la funcţia de preşedinte al ei? Ce vă dă încrederea că veţi putea schimba ceva?
- Încrederea mea se bazează, întâi, pe misiunea mea de rector la Cluj, cu o echipă admirabilă de prorectori, cu un Senat activ şi viguros, critic şi exigent, şi, nu în ultimul rând, cu rezultate bune şi foarte bune. Principiul de bază a fost munca în echipă şi cultivarea "comunităţii egalilor" întru spirit, întru educaţie şi creaţie intelectuală. În al doilea rând, au fost îndemnurile venite din partea colegilor din Academie, care, apreciind dinamica UBB, au vrut să vadă şi la Academie un suflu mai viu. Nu aş spune că Academia este "decuplată de la realitate", dimpotrivă: înţelepciunea seniorilor culturii şi ştiinţei româneşti este plină de substanţă şi se pune cu generozitate în serviciul naţiunii. De asemenea, Academia, prin natura sa, este o instituţie conservatoare, în sens de păstrătoare a tradiţiei. Cei care ajung între membrii înaltului for sunt, în general, savanţi şi creatori de valori culturale, trecuţi de prima tinereţe, cu operă solidă, realizată după decenii întregi de muncă asiduă. În al treilea rând, suntem în anul Centenarului Marii Uniri, dar recunoaşterea internaţională a României întregite s-a realizat abia în anii 1919-1920, prin Conferinţa de Pace de la Paris. Prin urmare, în aceşti ani, se va vorbi mult despre istoria noastră mai veche sau mai recentă, şi m-am gândit că o voce avizată, în fruntea Academiei, ar avea şanse să ducă mesajele potrivite. De asemenea, cutuma cere ca, după un preşedinte din ştiinţele exacte, să urmeze un umanist or, din 2006 încoace, noi am avut un preşedinte chimist şi unul inginer fizician, admirabili amândoi. În fine, există anumite încercări de discreditare a Academiei Române, de diminuare a rolului său în societate, iar acest demers mi se pare nu numai o impietate, dar chiar o abatere gravă de la programul nostru de ţară modernă. Academia Română este cel mai important for de consacrare şi de cercetare din această ţară şi este bine ca acest reper de excelenţă să existe şi să-şi joace cu demnitate rolul. Academia Română este un for suprem moral, un "panteon" al valorilor trecute, prezente şi viitoare şi sunt convins că prin efortul comun al membrilor săi şi al puterilor supreme ale statului, aşa va fi în continuare. Asta nu înseamnă că doar persoana mea era capabilă să vegheze la toate acestea, ci că s-a întâmplat ca areopagul înţelepţilor să considere că, în acest moment, aş avea o şansă de a fi "primul între egali". Ceea ce este măgulitor, dar şi copleşitor, greu de realizat. Preşedintele Academiei are mai multe obligaţii decât drepturi, fiind neîncetat, pe durata mandatului, în slujba colegilor săi şi a instituţiei.
"În întreaga sa istorie, Academia a fost implicată major în «Proiectul România»"
- Academia Română a fost, în întreaga sa istorie de peste un secol şi jumătate, implicată major în "Proiectul România" şi în realitatea numită România. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituţii-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împlinirea marilor idealuri naţionale, fixate prin programul Revoluţiei de la 1848-1849. În epoca interbelică, în cele două decenii de democraţie şi de "Românie Mare" (cum îi spuneau unii), Academia a fost, alături de cele patru universităţi, de la Iaşi, Bucureşti, Cluj şi Cernăuţi, spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat direcţii bune de urmat şi a elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat această rânduială, această lume aşezată pe repere clare şi verificate de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice, trimise de Stalin şi acceptate prea uşor de Occident. Este drept că şi noi avem vina noastră, pentru că anumiţi români sau cetăţeni români au devenit prea zeloşi aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. În 1948, Academia a fost decapitată, expropriată, aliniată comandamentelor politice; cei mai marcanţi şi mai activi membri ai săi au fost excluşi, unii arestaţi şi chiar obligaţi să moară în detenţie sau la Canal. Cu toate acestea, exigenţa în selectarea majorităţii membrilor a rămas, iar mulţi academicieni din vremea regimului comunist au fost adevăraţi savanţi şi creatori de mare valoare. Între 1974 şi 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituţia fiind subordonată total comandamentelor partidului şi obligată să moară, treptat, prin dispariţia fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieţii academice normale, în 1990, a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituţie, fără proprietăţile necesare bunei sale funcţionări. În prezent, Academia Română are institute şi centre de cercetări cu sute de cercetători. În clasamentele internaţionale din domeniul ştiinţelor fundamentale şi tehnice, Academia Română, alături de Universitatea Politehnică din Bucureşti se află pe primul loc dintre toate instituţiile de profil româneşti. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi ştiinţifice şi culturale naţionale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper, sincer, să-şi îndeplinească acest rol mai bine în viitor.
"Statul naţional este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare şi de protejare a românilor"
- Academia Română are, prin lege, prin statut şi prin tradiţie, obligaţia de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale ţării, ale naţiunii şi chiar în cele internaţionale. Cercetarea şi creaţia nu pot fi făcute într-un turn de fildeş, despărţit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetarea, este nevoie de o societate sănătoasă, funcţională, performantă, bine organizată, paşnică. Un proverb latin spune că "inter arma silent musae", cu sensul: pe vreme de război şi de vrajbă socială, nu se poate face creaţie intelectuală, ştiinţă, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă, observând, senină, cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educaţia, cum sporeşte analfabetismul, cum se subminează instituţiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizaţie românească. Statul naţional - realizat de românii de acum 100 de ani şi consfinţit de comunitatea internaţională - nu a fost o glumă sau o alcătuire efemeră, ci a fost şi este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare şi de protejare a românilor. Aceste scopuri ale statului se îndeplinesc prin instituţii - de la preşedinţie, guvern şi parlament, până la partide politice, şcoală, sănătate, biserică etc. - iar dacă aceste instituţii sunt compromise în mentalul colectiv, atunci însuşi sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment, instrumente mai bune de funcţionare a societăţii decât democraţia şi statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendinţa de subminare a statelor naţionale, în numele globalizării, este falimentară deocamdată. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol în societate, dacă doreşte să-şi îndeplinească menirea de for suprem de consacrare şi de cercetare.
"O societate savantă a egalilor"
- Care sunt proiectele cele mai importante pe care vreţi să le puneţi în aplicare în noua dumneavoastră funcţie de preşedinte al Academiei?
- Academia este sau trebuie să fie parte integrantă a tuturor proceselor din societate, care au în vedere deciziile privind cercetarea ştiinţifică, creaţia culturală, învăţământul, instruirea la nivel de doctorat (doctoratul este azi o etapă incipientă în cercetare), integrarea europeană şi construirea UE pentru viitor, schimbul internaţional de valori intelectuale şi materiale etc. Proiectele imediate sunt extrem de numeroase şi de variate: desfăşurarea unor manifestări de elită dedicate Centenarului Marii Uniri, proiectul laserului de la Măgurele, proiectul Danubius, proiectul trecerii României la moneda euro, continuarea colecţiei de peste 200 de volume dedicate clasicilor literaturii române, asigurarea condiţiilor materiale de funcţionare a tuturor institutelor (de la recondiţionarea clădirilor până la dotările lor cu aparatură), ridicarea unui nou edificiu cu aulă al Academiei (clădirea actuală are nevoie de renovări capitale), rezolvarea spinoaselor probleme legate de patrimoniul nerecuperat al Academiei. Rolul meu, în toate aceste laborioase şi dificile planuri şi proiecte, este unul de coordonare şi de reprezentare. Rolul decisiv îl are Adunarea Generală, ajutată de Prezidiu şi de Biroul Prezidiului. Deciziile luate de unul singur, într-o societate democratică, sunt curente şi puţine, pentru că deciziile trainice se iau de către instanţele colective. S-ar putea ca cei care m-au susţinut să aştepte de la mine mai multe decât pot eu face şi duce, de aceea, ca să reuşim, trebuie să-mi fie alături, să mă susţină, să mă încurajeze, să mă corecteze la nevoie şi să mă înveţe cum este bine. Publicul larg ar vrea să vadă - cred - dintr-o dată, minuni la Academie, dar aşa ceva numai Dumnezeu poate. Am însă convingerea că Academia - fiind "suflet din sufletul neamului meu", cum ar fi spus Coşbuc - va fi în consens cu publicul larg, cu acest neam românesc răbdător, pus mereu la încercare, dar şi plin de speranţe.
- Care sunt valorile în jurul cărora vă organizaţi proiectul?
- Valorile acestea sunt simple şi vin din sfera moralului. Eu cred sincer în colegialitate. Am numit Academia o "societate savantă a egalilor", o întruchipare a elitei acestui popor. Mai cred în adevăr şi dreptate, care însă nu se pot înfăptui fără bunătate. Academicienii nu au nevoie de zbiri care să-i dirijeze, ci de colegi care să-şi asume, temporar şi limitat, povara conducerii. Preşedintele Academiei nu conduce instituţia - atâtea minţi luminate ştiu şi singure ce au de făcut! - dar o reprezintă, în raport cu alte instituţii interne şi internaţionale. De aceea, preşedintele trebuie să ştie bine statutul şi rolul Academiei, istoria şi tradiţiile sale, să vorbească mai multe limbi străine, pentru uşurarea dialogului. Altminteri, secretul unei bune conduceri nu este un preşedinte atoateştiutor, ci un preşedinte înconjurat de specialişti de elită din toate domeniile, cu atribuţii bine precizate şi cu spirit de dăruire faţă de instituţie şi faţă de România.
"Fără suflet, ne pierdem esenţa umană"
- Lumea savantă de astăzi (aici constat doar, şi nu ştiu dacă este bine sau rău) nu se mai bazează pe limbile clasice şi moderne, pe istorie şi etnografie, pe erudiţie şi acribie, pe enciclopedism, pe ştiinţele sociale şi pe umanioare, în general, ca odinioară, ci pe digitalizare, pe informatică, pe matematică, fizică, chimie, tehnică, biologie. Azi "feliile" de cercetare s-au redus aşa de mult, încât unii nu trec nici cu un deget de domeniul lor mărginit, în care se simt şi, poate, sunt aşi. Orizonturile cunoaşterii se adâncesc pe verticală, dar se restrâng drastic pe orizontală. Noi, generaţiile mai vechi, am învăţat serios, şi matematică - trimiteam probleme rezolvate la "Gazeta Matematică" şi era o mândrie să apărem la rubrica rezolvitorilor de asemenea probleme, dar şi poezie, am făcut disecţii la zoologie, dar am studiat şi istoria literaturii franceze, am făcut chimie la nivel de admitere pentru medicină, dar ştiam şi istoria Statelor Unite. Academia Română s-a înfiinţat pentru limbă, literatură, istorie şi tradiţii etnografice, dar azi este prioritar axată pe ştiinţele exacte, ale pământului, inginereşti, medicină. Ce se constată, însă, în această lume care se grăbeşte? Că ne creşte procentajul de analfabeţi funcţionali, că ne transformăm treptat în mecanisme, că "vorbim" între noi doar pe Facebook, că nu mai ştim să scriem româneşte, că mulţi tineri sunt debusolaţi şi caută refugiu în felurite expediente primejdioase etc. Mai mult, cei mai mari specialişti în aceste domenii, numite "de vârf", atrag atenţia asupra nevoii de frumos, de literatură, de istorie, de filosofie, de muzică, de mitologie, de pictură, de teologie, adică - de acele balsamuri ale sufletului, cultivate de umanioare (ştiinţele umaniste n. red.). În consecinţă, tot mai mulţi cred că acest dezechilibru este o primejdie şi o eroare pentru suflete şi că, fără a renunţa la domeniile fundamentale tehnologice de astăzi (nici nu s-ar putea acest lucru), s-ar cuveni să readucem în atenţie ştiinţele sociale, artele, şi asta - nu doar ca pe nişte "hobby"-uri, - ci ca specializări serioase şi respectate. Academia ar putea oferi un exemplu de dreaptă cumpănire în acest sens. Repet, nu prin restrângerea accentului pus pe ştiinţele exacte, ci prin reechilibrarea lucrurilor. Disciplinele care au grijă de corpurile noastre sunt fundamentale, dar fără suflete, ne pierdem esenţa umană...
Totul se face "cu treabă bună"
- Până la 18 ani, eu m-am format la Braşov, ceea ce m-a marcat pentru toată viaţa, iar la Cluj sunt de decenii bune "acasă". Nu voi lăsa, fireşte, Clujul de tot, şi voi rămâne la Bucureşti atât cât va fi nevoie pentru bunul mers al treburilor Academiei Române. Să nu uităm că marele for de ştiinţă şi cultură are filiale la Cluj, la Iaşi, Timişoara şi Chişinău, are institute la Craiova, la Târgu Mureş, la Sibiu, la Rădăuţi etc. Academia Română este în tot locul unde se vorbeşte româneşte, cum ar fi zis Mihail Kogălniceanu. Mai nou, se vorbeşte româneşte în toată lumea, de la New York la Sydney şi de la Roma la Londra, iar internaţionalizarea Academiei Române este o realitate. Prin urmare, chiar dacă nu beneficiază de ubicuitate, preşedintele Academiei trebuie să fie peste tot, să ducă mesajul cel bun, să îndemne la creaţie majoră, să inspire încredere în forţa spiritului.
- În final, o întrebare pentru istoricul de elită Ioan Aurel Pop. Va mai avea timp pentru studiu, pentru scris, din noua postură?
- Romanii ziceau că "munca stăruitoare învinge totul". Şi eu cred asta, cu o mică rezervă: nu învinge chiar totul, dar aproape totul, dacă se face cu pasiune, cinste şi bunătate. Timpul de studiu şi-l face omul, indiferent de meserie şi de alte obligaţii, dacă vrea asta cu tot dinadinsul. Eu îmi rezerv zilnic vreme (scurtă, uneori) pentru suflet: transcriu şi traduc documente latine, compar texte vechi, caut să iluminez câte o fărâmă din trecut, revin la câte-un vers de Ronsard, Villon, Shakespeare sau Dosoftei şi Ion Pillat, recitesc Faulkner şi Sienkiewicz, fac mereu planuri de investigare în viitor, a prezentului oamenilor care au trăit în trecut... Prin urmare, nu mi-e chiar teamă că mă voi înfunda numai în administraţie. Toate se fac "cu treabă bună", cum se zice prin Câmpia Transilvaniei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
