IOAN-AUREL POP - Președintele nou ales al Academiei Române: "Am convingerea că Academia Română va fi «suflet din sufletul neamului meu»"

Ciprian Rus
"Președintele Academiei are mai multe obligații decât drepturi"

Reputatul istoric și profesor universitar Ioan-Au­rel Pop - cel care, în 2001, la doar 46 de ani, de­venea cel mai tânăr membru al Academiei Ro­mâ­ne - a fost ales, la începutul acestei luni, președinte al celui mai important for științific și cultural al țării. Academia Română va fi condusă, chiar din anul Centenarului, de unul dintre marii noștri specialiști în istorie: un profesor tânăr, cu o operă impresionantă la numai 63 de ani, cu o reputație impecabilă în mediul intelectual, rector, în ultimii ani, al marii Universități Babeș-Bolyai din Cluj. În plus, o voce publică, lucidă, asumată și puternică în chestiuni de interes național. Vestea alegerii sale a fost primită cu entuziasm de comunitatea știin­ți­fică. Într-o vreme în care meritele par să conteze tot mai puțin în exercitarea unei funcții în stat, nu­mirea unui profesionist recunoscut pe plan inter­na­țional la cârma destinului Academiei Române este un mare succes.
Om cu râvna și cu metoda Școlii Ardelene, dar și cu experiența extraordinară a conducerii univer­sității clujene, de la Ioan-Aurel Pop se așteaptă să dea un nou suflu Academiei Române, să o apropie mai mult de societate, de interesele și de proble­mele ei. În interviul care urmează l-am rugat să ne dezvăluie câteva dintre gândurile și planurile cu care vrea să se apuce de treabă la București.

- Domnule academician Ioan-Aurel Pop, ați fost, în ultimii ani, rectorul celei mai dinamice universități din România, Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj. Veniți, acum, în fruntea Aca­demiei Române, o instituție greoaie, în aparență, bătrânicioasă, intrată în con de umbră. Ce v-a convins să optați pentru candidatura la funcția de președinte al ei? Ce vă dă încrederea că veți putea schimba ceva?

- Încrederea mea se bazează, întâi, pe misiunea mea de rector la Cluj, cu o echipă admirabilă de pro­rectori, cu un Senat activ și viguros, critic și exi­gent, și, nu în ultimul rând, cu rezultate bune și foar­te bune. Prin­ci­piul de bază a fost munca în echipă și cul­tivarea "co­mu­ni­tății egalilor" întru spi­rit, întru educație și creație intelec­tua­lă. În al doilea rând, au fost îndemnurile venite din partea colegilor din Aca­de­mie, care, apreciind dinamica UBB, au vrut să vadă și la Academie un suflu mai viu. Nu aș spu­ne că Academia este "decuplată de la rea­­litate", dimpotrivă: înțelepciunea seniorilor cul­tu­rii și științei românești este plină de substanță și se pune cu generozitate în serviciul națiunii. De ase­­menea, Academia, prin natura sa, este o institu­ție conservatoare, în sens de păstrătoare a tradiției. Cei care ajung între membrii înaltului for sunt, în ge­ne­ral, savanți și creatori de valori culturale, tre­cuți de prima tinerețe, cu operă solidă, realizată du­pă de­cenii întregi de muncă asiduă. În al treilea rând, sun­tem în anul Centenarului Marii Uniri, dar re­cunoașterea internațională a României întregite s-a realizat abia în anii 1919-1920, prin Conferința de Pace de la Paris. Prin urmare, în acești ani, se va vorbi mult despre istoria noastră mai veche sau mai recentă, și m-am gândit că o voce avizată, în frun­­tea Academiei, ar avea șanse să ducă mesajele po­tri­vite. De asemenea, cutuma cere ca, după un pre­­ședinte din științele exacte, să urmeze un umanist or, din 2006 încoace, noi am avut un preșe­dinte chimist și unul inginer fizician, admirabili amân­­doi. În fine, există anumite încercări de dis­cre­ditare a Academiei Române, de diminuare a ro­lului său în societate, iar acest demers mi se pare nu numai o impietate, dar chiar o abatere gravă de la pro­gramul nostru de țară modernă. Academia Română este cel mai important for de consacrare și de cercetare din această țară și este bine ca acest re­per de excelență să existe și să-și joace cu dem­nitate rolul. Academia Română este un for suprem moral, un "panteon" al valorilor trecute, prezente și vii­toa­re și sunt convins că prin efortul comun al mem­brilor săi și al puterilor supreme ale statului, așa va fi în continuare. Asta nu înseamnă că doar per­soana mea era capabilă să vegheze la toate acestea, ci că s-a întâmplat ca areopagul înțelepților să considere că, în acest moment, aș avea o șansă de a fi "primul între egali". Ceea ce este măgulitor, dar și cople­și­tor, greu de realizat. Președintele Aca­demiei are mai multe obligații decât drepturi, fiind neîncetat, pe durata mandatului, în slujba colegilor săi și a instituției.

"În întreaga sa istorie, Academia a fost implicată major în «Proiectul România»"

- Ce-ar trebui să facă Academia Română, ca să fie mai implicată în ceea ce numim "Proiectul România", mai cu seamă acum, la 100 de ani de la "miracolul Marii Uniri"?

- Academia Română a fost, în întreaga sa isto­rie de peste un secol și jumătate, implicată major în "Proiectul România" și în realitatea numită Ro­mânia. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituții-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împli­nirea marilor idea­luri naționale, fixate prin pro­gra­mul Re­vo­luției de la 1848-1849. În epoca inter­belică, în cele două decenii de demo­cra­ție și de "Românie Mare" (cum îi spu­neau unii), Acade­mia a fost, alături de cele patru univer­si­tăți, de la Iași, Bucu­rești, Cluj și Cernă­uți, spuma lumii noas­tre savante, a re­unit cele mai lumi­nate spirite, a dat direcții bune de urmat și a elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat această rânduială, această lume așezată pe repere clare și verificate de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice, trimise de Stalin și acceptate prea ușor de Occident. Este drept că și noi avem vina noastră, pentru că anumiți români sau cetățeni români au devenit prea zeloși aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. În 1948, Academia a fost decapitată, expropriată, aliniată comandamen­telor politice; cei mai marcanți și mai activi membri ai săi au fost excluși, unii arestați și chiar obligați să moară în detenție sau la Canal. Cu toate acestea, exigența în selectarea majorității membrilor a rămas, iar mulți academicieni din vremea regimului co­munist au fost adevărați savanți și creatori de mare valoare. Între 1974 și 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituția fiind subordonată total comandamentelor partidului și obligată să moară, treptat, prin dispariția fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieții academice nor­male, în 1990, a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituție, fără proprietățile necesare bunei sale funcționări. În prezent, Academia Română are institute și centre de cercetări cu sute de cerce­tă­tori. În clasamentele internaționale din domeniul știin­țelor fundamentale și tehnice, Academia Ro­mâ­nă, alături de Universitatea Politehnică din Bucu­­rești se află pe primul loc dintre toate insti­tu­țiile de profil românești. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi științifice și culturale naționale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper, sincer, să-și îndeplinească acest rol mai bine în viitor.

"Statul național este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor"

- Anii trecuți, în tumultul discuțiilor privind viitorul Roșiei Montane, Academia Română a surprins plăcut în spațiul public nu doar cu ex­per­tiză, ci și cu o poziție tranșantă. Va continua Aca­demia acest gen de abordare în probleme im­portante, de interes național?

- Academia Română are, prin lege, prin statut și prin tradiție, obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale. Cercetarea și creația nu pot fi făcute într-un turn de fildeș, despărțit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetarea, este nevoie de o societate sănătoa­să, funcțională, performantă, bine orga­ni­zată, paș­nică. Un proverb latin spune că "inter arma silent musae", cu sensul: pe vreme de război și de vrajbă socială, nu se poate face creație intelectuală, știință, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă, observând, senină, cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfa­betismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt com­promise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească. Statul național - realizat de românii de acum 100 de ani și consfințit de co­mu­ni­tatea internațională - nu a fost o glumă sau o al­cătuire efemeră, ci a fost și este instrumen­tul cel mai eficient de organizare, de apărare și de proteja­re a românilor. Aceste scopuri ale statului se înde­pli­nesc prin instituții - de la președinție, gu­vern și parlament, până la partide politice, școa­lă, sănătate, biserică etc. - iar dacă aceste instituții sunt compro­mise în mentalul colectiv, atunci însuși sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment, instrumente mai bune de funcționare a societății decât democrația și statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendința de submi­nare a statelor naționale, în numele globa­lizării, este falimentară deocamdată. Prin urmare, Aca­de­mia are de jucat un mare rol în societate, dacă do­rește să-și îndeplinească menirea de for su­prem de consacrare și de cercetare.

"O societate savantă a egalilor"

- Care sunt proiectele cele mai importante pe care vreți să le puneți în aplicare în noua dum­nea­voastră funcție de președinte al Academiei?

- Academia este sau trebuie să fie parte inte­grantă a tuturor proceselor din societate, care au în vedere deciziile privind cercetarea științifică, crea­ția culturală, învățământul, instruirea la nivel de doctorat (doctoratul este azi o etapă incipientă în cercetare), integrarea europeană și construirea UE pentru viitor, schimbul internațional de valori in­telec­tuale și materiale etc. Proiectele imediate sunt extrem de numeroase și de variate: desfășurarea unor manifestări de elită dedicate Centenarului Marii Uniri, proiectul laserului de la Măgurele, proiectul Danubius, proiectul trecerii României la moneda euro, continuarea colecției de peste 200 de volume dedicate clasicilor literaturii române, asigurarea condițiilor materiale de funcționare a tuturor institutelor (de la recondiționarea clădiri­lor până la dotările lor cu aparatură), ridicarea unui nou edificiu cu aulă al Academiei (clădirea actuală are nevoie de renovări capitale), rezolvarea spinoaselor probleme legate de patrimoniul nere­cuperat al Academiei. Rolul meu, în toate aceste laborioase și dificile planuri și proiecte, este unul de coordonare și de reprezentare. Rolul deci­siv îl are Adunarea Generală, ajutată de Prezidiu și de Biroul Prezidiului. Deciziile luate de unul singur, într-o societate democratică, sunt curente și puține, pentru că deciziile trainice se iau de către instanțele colective. S-ar putea ca cei care m-au susținut să aș­tepte de la mine mai multe decât pot eu face și duce, de aceea, ca să reușim, trebuie să-mi fie ală­turi, să mă susțină, să mă încurajeze, să mă co­rec­teze la nevoie și să mă învețe cum este bine. Pu­blicul larg ar vrea să vadă - cred - dintr-o dată, mi­nuni la Academie, dar așa ceva numai Dum­nezeu poate. Am însă convingerea că Academia - fiind "suflet din sufletul neamului meu", cum ar fi spus Coș­buc - va fi în consens cu publicul larg, cu acest neam românesc răbdător, pus mereu la încercare, dar și plin de speranțe.

- Care sunt valorile în jurul cărora vă orga­nizați proiectul?

- Valorile acestea sunt simple și vin din sfera moralului. Eu cred sincer în colegialitate. Am nu­mit Academia o "societate savantă a egalilor", o întruchipare a elitei acestui popor. Mai cred în adevăr și dreptate, care însă nu se pot înfăptui fără bunătate. Academicienii nu au nevoie de zbiri care să-i dirijeze, ci de colegi care să-și asume, temporar și limitat, povara conducerii. Președintele Acade­miei nu conduce instituția - atâtea minți luminate știu și singure ce au de făcut! - dar o reprezintă, în raport cu alte instituții interne și internaționale. De aceea, președintele trebuie să știe bine statutul și rolul Academiei, istoria și tradițiile sale, să vorbească mai multe limbi străine, pentru ușurarea dialogului. Altminteri, secretul unei bune condu­ceri nu este un președinte atoateștiutor, ci un preșe­dinte înconjurat de specialiști de elită din toate domeniile, cu atribuții bine precizate și cu spirit de dăruire față de instituție și față de România.

"Fără suflet, ne pierdem esența umană"

- Ați afirmat, imediat după învestitură, că "științele exacte sunt într-o competiție inegală cu umanioarele"! Detaliați, vă rog, afirmația.

- Lumea savantă de astăzi (aici constat doar, și nu știu dacă este bine sau rău) nu se mai bazează pe limbile clasice și moderne, pe istorie și etno­gra­fie, pe erudiție și acribie, pe enciclopedism, pe ști­in­țele sociale și pe umanioare, în general, ca odi­nioară, ci pe digitalizare, pe informatică, pe mate­matică, fizică, chimie, tehnică, biologie. Azi "fe­liile" de cercetare s-au redus așa de mult, încât unii nu trec nici cu un deget de domeniul lor măr­­gi­nit, în care se simt și, poate, sunt ași. Ori­zon­turile cu­noaș­terii se adâncesc pe ver­ticală, dar se restrâng drastic pe orizontală. Noi, ge­ne­rațiile mai vechi, am învățat se­rios, și ma­te­matică - trimiteam pro­ble­­me rezol­vate la "Ga­zeta Matematică" și era o mândrie să apărem la rubrica rezolvitorilor de ase­menea pro­ble­me, dar și poezie, am făcut di­sec­ții la zo­ologie, dar am studiat și istoria lite­ra­turii franceze, am fă­cut chimie la nivel de ad­mi­tere pen­tru medi­cină, dar știam și istoria Sta­telor Unite. Acade­mia Româ­nă s-a înființat pentru lim­bă, literatură, istorie și tradiții etnografice, dar azi este prioritar axată pe știin­țele exacte, ale pămân­tului, ingi­nerești, me­dicină. Ce se constată, însă, în această lume care se grăbește? Că ne crește procen­ta­jul de analfabeți func­ționali, că ne transformăm treptat în me­canisme, că "vorbim" între noi doar pe Facebook, că nu mai știm să scriem românește, că mulți tineri sunt debusolați și caută refugiu în felurite expe­diente primejdioase etc. Mai mult, cei mai mari specialiști în aceste domenii, numite "de vârf", atrag atenția asupra nevoii de fru­mos, de literatură, de istorie, de filo­sofie, de muzică, de mitologie, de pictură, de teologie, adică - de acele balsamuri ale sufletului, cultivate de umanioa­re (științele uma­niste n. red.). În consecință, tot mai mulți cred că acest dezechilibru este o primejdie și o eroare pen­tru suflete și că, fără a renunța la domeniile funda­men­tale tehnologice de astăzi (nici nu s-ar putea acest lucru), s-ar cuveni să readucem în atenție știin­țele so­cia­le, artele, și asta - nu doar ca pe niște "hobby"-uri, - ci ca spe­cia­li­zări serioase și respec­tate. Aca­demia ar putea oferi un exemplu de dreap­tă cumpă­nire în acest sens. Repet, nu prin restrân­gerea ac­cen­tului pus pe știin­țele exacte, ci prin ree­chi­li­brarea lucrurilor. Dis­ci­plinele care au grijă de cor­purile noastre sunt fun­da­mentale, dar fără suflete, ne pierdem esența umană...

Totul se face "cu treabă bună"

- Domnule Ioan Aurel Pop, sunteți născut, v-ați format și ați trăit în Ardeal, în toți acești ani. Cât de greu vă este să lăsați Clujul, pentru a veni la Bucu­rești?

- Până la 18 ani, eu m-am for­mat la Brașov, ceea ce m-a marcat pentru toată viața, iar la Cluj sunt de decenii bune "aca­să". Nu voi lăsa, firește, Clujul de tot, și voi rămâne la București atât cât va fi nevoie pentru bunul mers al tre­burilor Academiei Ro­mâne. Să nu uităm că marele for de știință și cultură are filiale la Cluj, la Iași, Timișoara și Chiși­nău, are ins­titute la Craiova, la Târgu Mureș, la Sibiu, la Rădăuți etc. Academia Română este în tot locul unde se vor­­bește româ­neș­te, cum ar fi zis Mihail Kogăl­ni­ceanu. Mai nou, se vorbește românește în toată lu­mea, de la New York la Sydney și de la Roma la Londra, iar in­ter­na­ționalizarea Academiei Române este o realitate. Prin urmare, chiar dacă nu bene­ficiază de ubicui­tate, președintele Academiei trebuie să fie peste tot, să ducă mesajul cel bun, să în­demne la creație majoră, să inspire încredere în forța spiri­tului.

- În final, o întrebare pentru istoricul de elită Ioan Aurel Pop. Va mai avea timp pentru studiu, pentru scris, din noua postură?

- Romanii ziceau că "munca stăruitoare învinge totul". Și eu cred asta, cu o mică rezervă: nu în­vinge chiar totul, dar aproape totul, dacă se face cu pasiune, cinste și bunătate. Timpul de studiu și-l face omul, indiferent de meserie și de alte obligații, dacă vrea asta cu tot dinadinsul. Eu îmi rezerv zil­nic vreme (scurtă, uneori) pentru suflet: transcriu și traduc documente latine, compar texte vechi, ca­ut să iluminez câte o fărâmă din trecut, revin la câ­te-un vers de Ronsard, Villon, Shakespeare sau Do­softei și Ion Pillat, recitesc Faulkner și Sienkiewicz, fac mereu planuri de investigare în viitor, a pre­zen­tului oamenilor care au trăit în trecut... Prin urmare, nu mi-e chiar teamă că mă voi înfunda numai în administrație. Toate se fac "cu treabă bună", cum se zice prin Câmpia Transil­vaniei.