Reputatul istoric și profesor universitar Ioan-Aurel Pop - cel care, în 2001, la doar 46 de ani, devenea cel mai tânăr membru al Academiei Române - a fost ales, la începutul acestei luni, președinte al celui mai important for științific și cultural al țării. Academia Română va fi condusă, chiar din anul Centenarului, de unul dintre marii noștri specialiști în istorie: un profesor tânăr, cu o operă impresionantă la numai 63 de ani, cu o reputație impecabilă în mediul intelectual, rector, în ultimii ani, al marii Universități Babeș-Bolyai din Cluj. În plus, o voce publică, lucidă, asumată și puternică în chestiuni de interes național. Vestea alegerii sale a fost primită cu entuziasm de comunitatea științifică. Într-o vreme în care meritele par să conteze tot mai puțin în exercitarea unei funcții în stat, numirea unui profesionist recunoscut pe plan internațional la cârma destinului Academiei Române este un mare succes.
Om cu râvna și cu metoda Școlii Ardelene, dar și cu experiența extraordinară a conducerii universității clujene, de la Ioan-Aurel Pop se așteaptă să dea un nou suflu Academiei Române, să o apropie mai mult de societate, de interesele și de problemele ei. În interviul care urmează l-am rugat să ne dezvăluie câteva dintre gândurile și planurile cu care vrea să se apuce de treabă la București.
- Domnule academician Ioan-Aurel Pop, ați fost, în ultimii ani, rectorul celei mai dinamice universități din România, Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj. Veniți, acum, în fruntea Academiei Române, o instituție greoaie, în aparență, bătrânicioasă, intrată în con de umbră. Ce v-a convins să optați pentru candidatura la funcția de președinte al ei? Ce vă dă încrederea că veți putea schimba ceva?
- Încrederea mea se bazează, întâi, pe misiunea mea de rector la Cluj, cu o echipă admirabilă de prorectori, cu un Senat activ și viguros, critic și exigent, și, nu în ultimul rând, cu rezultate bune și foarte bune. Principiul de bază a fost munca în echipă și cultivarea "comunității egalilor" întru spirit, întru educație și creație intelectuală. În al doilea rând, au fost îndemnurile venite din partea colegilor din Academie, care, apreciind dinamica UBB, au vrut să vadă și la Academie un suflu mai viu. Nu aș spune că Academia este "decuplată de la realitate", dimpotrivă: înțelepciunea seniorilor culturii și științei românești este plină de substanță și se pune cu generozitate în serviciul națiunii. De asemenea, Academia, prin natura sa, este o instituție conservatoare, în sens de păstrătoare a tradiției. Cei care ajung între membrii înaltului for sunt, în general, savanți și creatori de valori culturale, trecuți de prima tinerețe, cu operă solidă, realizată după decenii întregi de muncă asiduă. În al treilea rând, suntem în anul Centenarului Marii Uniri, dar recunoașterea internațională a României întregite s-a realizat abia în anii 1919-1920, prin Conferința de Pace de la Paris. Prin urmare, în acești ani, se va vorbi mult despre istoria noastră mai veche sau mai recentă, și m-am gândit că o voce avizată, în fruntea Academiei, ar avea șanse să ducă mesajele potrivite. De asemenea, cutuma cere ca, după un președinte din științele exacte, să urmeze un umanist or, din 2006 încoace, noi am avut un președinte chimist și unul inginer fizician, admirabili amândoi. În fine, există anumite încercări de discreditare a Academiei Române, de diminuare a rolului său în societate, iar acest demers mi se pare nu numai o impietate, dar chiar o abatere gravă de la programul nostru de țară modernă. Academia Română este cel mai important for de consacrare și de cercetare din această țară și este bine ca acest reper de excelență să existe și să-și joace cu demnitate rolul. Academia Română este un for suprem moral, un "panteon" al valorilor trecute, prezente și viitoare și sunt convins că prin efortul comun al membrilor săi și al puterilor supreme ale statului, așa va fi în continuare. Asta nu înseamnă că doar persoana mea era capabilă să vegheze la toate acestea, ci că s-a întâmplat ca areopagul înțelepților să considere că, în acest moment, aș avea o șansă de a fi "primul între egali". Ceea ce este măgulitor, dar și copleșitor, greu de realizat. Președintele Academiei are mai multe obligații decât drepturi, fiind neîncetat, pe durata mandatului, în slujba colegilor săi și a instituției.
"În întreaga sa istorie, Academia a fost implicată major în «Proiectul România»"
- Ce-ar trebui să facă Academia Română, ca să fie mai implicată în ceea ce numim "Proiectul România", mai cu seamă acum, la 100 de ani de la "miracolul Marii Uniri"?
- Academia Română a fost, în întreaga sa istorie de peste un secol și jumătate, implicată major în "Proiectul România" și în realitatea numită România. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituții-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împlinirea marilor idealuri naționale, fixate prin programul Revoluției de la 1848-1849. În epoca interbelică, în cele două decenii de democrație și de "Românie Mare" (cum îi spuneau unii), Academia a fost, alături de cele patru universități, de la Iași, București, Cluj și Cernăuți, spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat direcții bune de urmat și a elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat această rânduială, această lume așezată pe repere clare și verificate de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice, trimise de Stalin și acceptate prea ușor de Occident. Este drept că și noi avem vina noastră, pentru că anumiți români sau cetățeni români au devenit prea zeloși aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. În 1948, Academia a fost decapitată, expropriată, aliniată comandamentelor politice; cei mai marcanți și mai activi membri ai săi au fost excluși, unii arestați și chiar obligați să moară în detenție sau la Canal. Cu toate acestea, exigența în selectarea majorității membrilor a rămas, iar mulți academicieni din vremea regimului comunist au fost adevărați savanți și creatori de mare valoare. Între 1974 și 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituția fiind subordonată total comandamentelor partidului și obligată să moară, treptat, prin dispariția fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieții academice normale, în 1990, a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituție, fără proprietățile necesare bunei sale funcționări. În prezent, Academia Română are institute și centre de cercetări cu sute de cercetători. În clasamentele internaționale din domeniul științelor fundamentale și tehnice, Academia Română, alături de Universitatea Politehnică din București se află pe primul loc dintre toate instituțiile de profil românești. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi științifice și culturale naționale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper, sincer, să-și îndeplinească acest rol mai bine în viitor.
"Statul național este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor"
- Anii trecuți, în tumultul discuțiilor privind viitorul Roșiei Montane, Academia Română a surprins plăcut în spațiul public nu doar cu expertiză, ci și cu o poziție tranșantă. Va continua Academia acest gen de abordare în probleme importante, de interes național?
- Academia Română are, prin lege, prin statut și prin tradiție, obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale. Cercetarea și creația nu pot fi făcute într-un turn de fildeș, despărțit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetarea, este nevoie de o societate sănătoasă, funcțională, performantă, bine organizată, pașnică. Un proverb latin spune că "inter arma silent musae", cu sensul: pe vreme de război și de vrajbă socială, nu se poate face creație intelectuală, știință, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă, observând, senină, cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfabetismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească. Statul național - realizat de românii de acum 100 de ani și consfințit de comunitatea internațională - nu a fost o glumă sau o alcătuire efemeră, ci a fost și este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor. Aceste scopuri ale statului se îndeplinesc prin instituții - de la președinție, guvern și parlament, până la partide politice, școală, sănătate, biserică etc. - iar dacă aceste instituții sunt compromise în mentalul colectiv, atunci însuși sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment, instrumente mai bune de funcționare a societății decât democrația și statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendința de subminare a statelor naționale, în numele globalizării, este falimentară deocamdată. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol în societate, dacă dorește să-și îndeplinească menirea de for suprem de consacrare și de cercetare.
"O societate savantă a egalilor"
- Care sunt proiectele cele mai importante pe care vreți să le puneți în aplicare în noua dumneavoastră funcție de președinte al Academiei?
- Academia este sau trebuie să fie parte integrantă a tuturor proceselor din societate, care au în vedere deciziile privind cercetarea științifică, creația culturală, învățământul, instruirea la nivel de doctorat (doctoratul este azi o etapă incipientă în cercetare), integrarea europeană și construirea UE pentru viitor, schimbul internațional de valori intelectuale și materiale etc. Proiectele imediate sunt extrem de numeroase și de variate: desfășurarea unor manifestări de elită dedicate Centenarului Marii Uniri, proiectul laserului de la Măgurele, proiectul Danubius, proiectul trecerii României la moneda euro, continuarea colecției de peste 200 de volume dedicate clasicilor literaturii române, asigurarea condițiilor materiale de funcționare a tuturor institutelor (de la recondiționarea clădirilor până la dotările lor cu aparatură), ridicarea unui nou edificiu cu aulă al Academiei (clădirea actuală are nevoie de renovări capitale), rezolvarea spinoaselor probleme legate de patrimoniul nerecuperat al Academiei. Rolul meu, în toate aceste laborioase și dificile planuri și proiecte, este unul de coordonare și de reprezentare. Rolul decisiv îl are Adunarea Generală, ajutată de Prezidiu și de Biroul Prezidiului. Deciziile luate de unul singur, într-o societate democratică, sunt curente și puține, pentru că deciziile trainice se iau de către instanțele colective. S-ar putea ca cei care m-au susținut să aștepte de la mine mai multe decât pot eu face și duce, de aceea, ca să reușim, trebuie să-mi fie alături, să mă susțină, să mă încurajeze, să mă corecteze la nevoie și să mă învețe cum este bine. Publicul larg ar vrea să vadă - cred - dintr-o dată, minuni la Academie, dar așa ceva numai Dumnezeu poate. Am însă convingerea că Academia - fiind "suflet din sufletul neamului meu", cum ar fi spus Coșbuc - va fi în consens cu publicul larg, cu acest neam românesc răbdător, pus mereu la încercare, dar și plin de speranțe.
- Care sunt valorile în jurul cărora vă organizați proiectul?
- Valorile acestea sunt simple și vin din sfera moralului. Eu cred sincer în colegialitate. Am numit Academia o "societate savantă a egalilor", o întruchipare a elitei acestui popor. Mai cred în adevăr și dreptate, care însă nu se pot înfăptui fără bunătate. Academicienii nu au nevoie de zbiri care să-i dirijeze, ci de colegi care să-și asume, temporar și limitat, povara conducerii. Președintele Academiei nu conduce instituția - atâtea minți luminate știu și singure ce au de făcut! - dar o reprezintă, în raport cu alte instituții interne și internaționale. De aceea, președintele trebuie să știe bine statutul și rolul Academiei, istoria și tradițiile sale, să vorbească mai multe limbi străine, pentru ușurarea dialogului. Altminteri, secretul unei bune conduceri nu este un președinte atoateștiutor, ci un președinte înconjurat de specialiști de elită din toate domeniile, cu atribuții bine precizate și cu spirit de dăruire față de instituție și față de România.
"Fără suflet, ne pierdem esența umană"
- Ați afirmat, imediat după învestitură, că "științele exacte sunt într-o competiție inegală cu umanioarele"! Detaliați, vă rog, afirmația.
- Lumea savantă de astăzi (aici constat doar, și nu știu dacă este bine sau rău) nu se mai bazează pe limbile clasice și moderne, pe istorie și etnografie, pe erudiție și acribie, pe enciclopedism, pe științele sociale și pe umanioare, în general, ca odinioară, ci pe digitalizare, pe informatică, pe matematică, fizică, chimie, tehnică, biologie. Azi "feliile" de cercetare s-au redus așa de mult, încât unii nu trec nici cu un deget de domeniul lor mărginit, în care se simt și, poate, sunt ași. Orizonturile cunoașterii se adâncesc pe verticală, dar se restrâng drastic pe orizontală. Noi, generațiile mai vechi, am învățat serios, și matematică - trimiteam probleme rezolvate la "Gazeta Matematică" și era o mândrie să apărem la rubrica rezolvitorilor de asemenea probleme, dar și poezie, am făcut disecții la zoologie, dar am studiat și istoria literaturii franceze, am făcut chimie la nivel de admitere pentru medicină, dar știam și istoria Statelor Unite. Academia Română s-a înființat pentru limbă, literatură, istorie și tradiții etnografice, dar azi este prioritar axată pe științele exacte, ale pământului, inginerești, medicină. Ce se constată, însă, în această lume care se grăbește? Că ne crește procentajul de analfabeți funcționali, că ne transformăm treptat în mecanisme, că "vorbim" între noi doar pe Facebook, că nu mai știm să scriem românește, că mulți tineri sunt debusolați și caută refugiu în felurite expediente primejdioase etc. Mai mult, cei mai mari specialiști în aceste domenii, numite "de vârf", atrag atenția asupra nevoii de frumos, de literatură, de istorie, de filosofie, de muzică, de mitologie, de pictură, de teologie, adică - de acele balsamuri ale sufletului, cultivate de umanioare (științele umaniste n. red.). În consecință, tot mai mulți cred că acest dezechilibru este o primejdie și o eroare pentru suflete și că, fără a renunța la domeniile fundamentale tehnologice de astăzi (nici nu s-ar putea acest lucru), s-ar cuveni să readucem în atenție științele sociale, artele, și asta - nu doar ca pe niște "hobby"-uri, - ci ca specializări serioase și respectate. Academia ar putea oferi un exemplu de dreaptă cumpănire în acest sens. Repet, nu prin restrângerea accentului pus pe științele exacte, ci prin reechilibrarea lucrurilor. Disciplinele care au grijă de corpurile noastre sunt fundamentale, dar fără suflete, ne pierdem esența umană...
Totul se face "cu treabă bună"
- Domnule Ioan Aurel Pop, sunteți născut, v-ați format și ați trăit în Ardeal, în toți acești ani. Cât de greu vă este să lăsați Clujul, pentru a veni la București?
- Până la 18 ani, eu m-am format la Brașov, ceea ce m-a marcat pentru toată viața, iar la Cluj sunt de decenii bune "acasă". Nu voi lăsa, firește, Clujul de tot, și voi rămâne la București atât cât va fi nevoie pentru bunul mers al treburilor Academiei Române. Să nu uităm că marele for de știință și cultură are filiale la Cluj, la Iași, Timișoara și Chișinău, are institute la Craiova, la Târgu Mureș, la Sibiu, la Rădăuți etc. Academia Română este în tot locul unde se vorbește românește, cum ar fi zis Mihail Kogălniceanu. Mai nou, se vorbește românește în toată lumea, de la New York la Sydney și de la Roma la Londra, iar internaționalizarea Academiei Române este o realitate. Prin urmare, chiar dacă nu beneficiază de ubicuitate, președintele Academiei trebuie să fie peste tot, să ducă mesajul cel bun, să îndemne la creație majoră, să inspire încredere în forța spiritului.
- În final, o întrebare pentru istoricul de elită Ioan Aurel Pop. Va mai avea timp pentru studiu, pentru scris, din noua postură?
- Romanii ziceau că "munca stăruitoare învinge totul". Și eu cred asta, cu o mică rezervă: nu învinge chiar totul, dar aproape totul, dacă se face cu pasiune, cinste și bunătate. Timpul de studiu și-l face omul, indiferent de meserie și de alte obligații, dacă vrea asta cu tot dinadinsul. Eu îmi rezerv zilnic vreme (scurtă, uneori) pentru suflet: transcriu și traduc documente latine, compar texte vechi, caut să iluminez câte o fărâmă din trecut, revin la câte-un vers de Ronsard, Villon, Shakespeare sau Dosoftei și Ion Pillat, recitesc Faulkner și Sienkiewicz, fac mereu planuri de investigare în viitor, a prezentului oamenilor care au trăit în trecut... Prin urmare, nu mi-e chiar teamă că mă voi înfunda numai în administrație. Toate se fac "cu treabă bună", cum se zice prin Câmpia Transilvaniei.