Călătorie printre comori: Muzeul Brukenthal din Sibiu

Palatul

În Piaţa Mare a Sibiului, Palatul baronului von Brukenthal magnetizează privirea, cu geometria lui austeră şi falnică. Nu te îndoieşti nici o clipă că norocosul care a trăit în el a fost nobil. Un nobil cultivat şi inteligent, care a ştiut să-şi arate rangul, prin eleganţa locului în care a trăit. Pri­vesc un timp zidurile încărcate de fru­museţi şi de istorie ale acestei clădiri înăl­ţate acum aproape 250 de ani, după care pă­şesc pe sub portalul baroc al Palatului. E pri­ma oară când vin aici. Deasupra mea, blazonul aurit al baronului von Brukenthal strălu­ceşte discret. Palatul care găzduieşte în prezent Muzeul Naţional Bru­kenthal, bijuteria inesti­ma­bilă a Tran­silvaniei, a fost contruit în 1779, pe când baronul ajunsese gu­ver­nator al Transilvaniei sub habsburgi. A fost primul şi ultimul sas numit în această funcţie augustă, de către împăraţii Austriei. Un palat plin de frumuseţe şi de poveşti. Le-am simţit parfumul din clipa în care am început să-l străbat. Poveşti cu prinţi şi prin­ţese, cu conţi şi cu negustori bogaţi. Sub lumina can­de­labre­lor din sticlă de Mu­rano şi a ferestrelor uriaşe, Palatul pare ne­atins de timp. Dar nu totul s-a păs­trat ca pe vre­muri. "În palat, baronul von Bru­kenthal avea şi piese deosebite de mobilier, în fiecare încăpere, bijuterii, ceasuri şi veselă de lux. Dar şi monede, ar­me, antichităţi, aur şi argint, şi o colecţie im­pre­sionantă de biju­terii şi porţe­la­nuri. Argintăria de masă, sfeşnicele şi cupele de argint, baronul şi le ţinea în lăzi mari, îmbrăcate în piele" - mă lă­mu­reşte, parcă citin­du-mi gândurile, una dintre mu­zeo­­grafele ce roiesc peste tot.
Palatul e clădit în stil baroc, un baroc târziu, după model vienez, care a adus la Sibiu semnul şi abu­rul Vienei imperiale de acum câ­teva veacuri. Şi cum e palatul, aşa a fost şi stăpânul său, baronul Brukenthal, care a dus o viaţă opu­lentă şi barocă: organiza ban­che­te somptuoase, partide de vâ­nă­toare, preţuia gus­tul vinului şi fru­museţea fe­me­ilor, dar cu­noştea şi fi­lo­zofie şi lite­ra­tu­ră, şi a fondat pri­ma lojă ma­so­nică din Europa de Est. Baronul a pro­­mo­vat la Si­biu o edu­caţie lumi­na­tă. Pa­latul său era ce­le­bru pentru re­cep­ţiile şi serate­le mu­zicale şi lite­ra­re pe care le pa­tro­na chiar el. Şi care se ţineau aproape în fiecare zi, pen­tru că baronul von Brukenthal era foar­te bogat. La ele, venea toată lu­mea bună a Sibiului. La fel ca soirée-urile lui im­pecabile, galeriile sale de artă, cabinetul de stam­pe si biblioteca lui - au fost un nucleu cultu­ral de excepţie pentru Sibiu şi Ardeal. Şi care s-a păstrat neatins până azi, când am avut bucuria să-l văd şi eu. Intrasem într-un mare templu al artei. Pe lângă povestea Baronului de Brukenthal, în palatul său fiinţează astăzi un muzeu de artă cu o atmosferă extraordinară, unică, adesea, prin valoarea picturilor lui.

Omul cu tichie albastră

Toate încăperile Palatului sunt pline de tablo­uri. Aşa şi-a dorit şi a lăsat prin testament chiar baronul von Brukenthal. Primele exponate ale mu­zeului au fost, de alt­­fel, colecţiile baro­nu­lui. Lui Brukenthal i se du­sese faima în tot Impe­riul că este un colec­ţio­nar de artă pasionat şi avid. De la deschiderea lui oficială, din 1817, mu­zeul s-a îmbogăţit prin donaţii şi achiziţii, dar cele mai valoroase sunt tot cele peste 1200 de tablouri din pinaco­teca baro­nu­lui, pe care le-a strâns în doar 15 ani! O colecţie considerată pe atunci între cele mai valoroase din Im­periu. Aşa m-am trezit şi eu, faţă în faţă, cu câ­teva dintre marile capodopere ale Europei, aflate aici, la Sibiu. Îmi doream demult să le văd pe viu, nu doar în reproduceri: "Omul cu tichie albastră" a lui Jan van Eyck, alături de ta­blouri de Hans Memling, Tizian, Peter Bruegel cel Tâ­năr şi Peter Bruegel cel Bătrân. Adevărate comori! Am rămas mi­­nute în şir, fre­mă­tând de emoţie, în faţa ve­chi­lor maeştri. Dintre toţi, mă atrăgea ca un magnet: "Omul cu tichie al­bastră", al olandezului Jan van Eyck. M-am oprit să-l admir, nu doar pentru că e cel mai va­lo­ros tablou de la Brukenthal, ci pentru că, aşa cum stătea protejat în vitrina lui blindată, am observat că avea alte culori în realitate, decât în fotografii. Celebrul său albastru era mult mai viu. Poate şi pentru că van Eyck l-a pictat în lapis lazuli, piatra aceea semipreţioasă din care se prepară un albastru, de o frumuseţe ce nu poate fi reprodusă.
M-am uitat pe îndelete la bărbatul din tablou, cu broboada lui albastră, exotică. Părea că mă priveşte şi el. Cine e omul cu tichie albastră şi care ţine în mână un inel? Unii spun că ar fi fost un duce, alţii că ar fi fost un bijutier. Cu figura lui im­pasibilă, învăluit într-o aură difuză şi mis­te­rioa­să, mi s-a părut că voia să-şi ascundă şi acum, după 500 de ani, senti­men­tele. Mi s-a părut că în ochii lui se ci­tea suferinţa. Oricum, "Omul cu ti­chie albastră" a fost in­terpretat în fel şi chip, fără să i se risi­pească vreo­da­tă vălul miste­rului. Poate că în tris­teţea lui difuză şi demnă ne regăsim, uneori, toţi.

O iubire imperială

Cum a cumpărat baronul von Brukenthal "Omul cu tichie al­bas­tră" nu se ştie nici azi prea bine, mai ales că făcea parte din colecţia Curţii impe­riale de la Viena. Se spune că în spa­tele lui s-ar ascunde o poveste de dragoste. Când nu cumpăra personal tablourile licitate, baronul le primea în dar, chiar de la împărăteasa Maria Tereza, care era îndrăgostită de el. Von Brukenthal fusese un tânăr de "condiţie bună", căruia i s-au deschis multe uşi, in­clusiv căsătoria din 1745, cu fiica primarului din Sibiu, care i-a adus o zestre bogată şi l-a propulsat între oamenii de vază din Ardeal. Dar momentul decisiv din cariera şi viaţa ba­ronului a fost anul 1753, când plea­că la Viena. Acolo e primit de îm­pără­teasa Maria Tereza, care îl re­marcă şi îl nu­meş­te con­silierul ei intim. Zvo­nu­rile despre o re­la­ţie între Samuel von Bru­ken­thal şi împărăteasa devora­toare de a­manţi au apă­rut imediat. După nouă ani, Maria Tereza îl înalţă la rangul de baron. Cariera lui Samuel urcă ameţitor. În 1765, îm­pă­răteasa îl nu­meşte şef al Can­celariei Curţii, apoi şef al Can­ce­lariei Au­lice a Tran­sil­va­niei, de la Viena (funcţie e­chi­­valentă cu cea de mi­nis­tru). Pe ur­mă, în­cepând din 1777, timp de 10 ani, a fost Guver­na­tor al Marelui Prin­cipat al Tran­sil­­va­niei, sin­gu­rul sas ajuns la o func­­ţie atât de înaltă. Iar veni­tu­rile i-au crescut ex­ponen­ţial. Ce-şi pu­­tea dori mai mult, după ce Ma­ria Te­re­za l-a decorat şi cu cel mai înalt or­din al Im­­periului, ordinul Sfântul Ştefan? Cum era de-aş­teptat, bâr­fele pe seama iubirii secrete a baro­nu­lui cu împă­răteasa n-au fost puţine, şi ele au ajuns până la noi. Într-o scrisoare, o rudă de-a baronului confirmă bănuiala că el primise în dar nişte ta­blouri de mare preţ de la protectoarea lui impe­ria­lă. Capodopere ale picturii pe care din veniturile lui nu şi le-ar fi putut cumpăra. Grăitor e şi faptul că aproape imediat după moartea îm­pă­rătesei, von Brukenthal cade în dizgraţia împă­ratului Iosif al II-lea, fiul ei, care îl obligă să re­nun­ţe la funcţia de guvernator. Cu o pensie gene­roasă, ce-i drept!
Un fapt inedit din viaţa baronului Brukenthal s-a petrecut în 1784, când a erupt răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. După ce răsculaţii au fost înfrânţi, baronul l-a trimis la Alba Iulia, unde erau închişi cei trei eroi, pe pictorul Johan Martin Stock. Acolo, în închisoare, pictorul le-a făcut por­tretele, cu plete şi costume ţărăneşti, cum îi ştim şi azi. Imaginea lui Horea, Cloşca şi Crişan s-a păs­trat datorită baronului Brukenthal.

O colecţie formidabilă: pictorii români

Poveştile baronului şi vizita mea la Muzeul Naţional Brukenthal se apropiau de sfârşit. Nu şi revelaţiile! Tot la etajul II, printr-un scurt coridor care te duce la Casa Albastră, o clădire lipită de Palat, se află galeria de artă românească. O co­lecţie formidabilă! Începută încă din vremea baro­nului von Brukenthal şi continuată între războaie, această colecţie s-a îmbogăţit fulgerător, începând cu anii 1960. Asta, datorită politicii regimului de atunci, care a vrut ca muzeele importante din ţară să aibă şi artă românească. Am văzut acolo zeci şi sute de lucrări de mari pictori români, strălucind pe pereţi, într-o rezonanţă a tim­pului, formelor şi culorilor. Erau toţi, aproape fără ex­cepţie: de la Theo­­dor Aman, Gri­gorescu, Lu­chian, Petraşcu, To­nitza şi Pallady, până la Ciucu­ren­cu, Baba sau Ţu­cu­lescu. Şi, printre ei, sculptorii noş­tri cei mari! În Muzeul Bru­kenthal din Sibiu, arta europeană şi cea românească se completează cu naturaleţe. Ma­eş­trii români intră într-un dialog pes­te veacuri cu titanii penelului din Eu­ropa, într-o armonie şi încântă­toare, şi stranie.

*

SABIN ADRIAN LUCA -directorul Muzeului Naţional Brukenthal
"La cât e de mare muzeul, nu-l poţi îngriji într-o viaţă"

Am stat de vorbă şi cu di­rec­torul Muzeului Naţional Bru­kenthal, profe­so­rul universitar SA­BIN ADRIAN LUCA. De nu­mele său se leagă revirimentul Muzeului şi-al Pa­latului, in­trate, acum câţiva ani, într-un con de umbră.

- Ce aţi găsit la Bru­ken­thal acum 12 ani, când aţi pre­luat muzeul?

- Când am venit aici, în 2006, se ştia că Brukenthalul n-ar fi reuşit să fie gata pentru anul 2007, când Sibiul urma să devină capitală cul­turală eu­ro­peană. Două luni am stat închis într-o cameră. Noaptea umblam prin muzeu, iar ziua mă gân­deam ce o să fac. După două luni, ne-am apucat de muncă, şi după şase luni de la momentul nu­mirii mele, la 1 ianuarie, mare parte din muzeu era redeschis. Apoi, am lucrat trei ani şi ceva pentru ca să-i dăm Muzeului o formă, şi iată că acum o avem. Re­cu­noaşterea strădaniei noastre n-a întâr­ziat. În 2010, Muzeul Naţional Brukenthal a pri­mit premiul "Europa Nostra" pentru cultură, adică, cei mai buni în domeniu, în Europa. Iar în 2011, a fost inclus în "The Best in Heritage Excellence Club", de către Asociaţia pentru pa­tri­moniul cultural european. În acest domeniu de excelenţă, sunt 60 de instituţii din Europa. Dar în­ceputul a fost foarte greu. În podul Palatului Brukenthal am găsit 800 de tone de gunoi, vă daţi seama! Iar muzeul era aproape închis. Nu erau expoziţii şi se puteau vizita doar trei încăperi, dacă erau şi acelea deschise.

Un milion şapte sute de mii de piese de artă

- Muzeul Brukenthal ţine în depozit foarte multe tablouri. De ce?

- Pentru că doar un procent mic de piese le poţi arăta, la cât sunt de multe. Asta e regula ori­cărui muzeu mare, şi la Luvru e la fel. Noi avem 1.700.000 de piese! De asta ieşim foarte mult în străinătate cu expoziţii. De 12 ani, am ieşit de 11 ori cu expoziţii Brukenthal în Occident. Am participat la 44 de expoziţii internaţionale în toa­tă lumea, din Japonia până în Washington. Un muzeu aşa trăieşte. Ca patrimoniu, Brukenthalul este cel mai complex muzeu din România, şi unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei. Iar ca vechime, este al treilea în lume, după British Museum şi Luvru. Şi asta, datorită lui Samuel Brukenthal, care şi-a dorit în testament, la 1802: un muzeu pentru populaţie. Încă în tim­pul vieţii lui, muzeul era deja vizitabil. Era văzut în primul rând de saşii sibieni. Cu vremea, cercul s-a lărgit, încât azi, România se mândreşte cu muzeul des­­chis acum 201 ani, aşa cum l-a voit baronul Brukenthal. Fi­ind gu­ver­na­tor în Transil­vania, a avut la îndemână sume imense. Dar în loc să arunce banii, a cum­pă­rat pa­trimoniu. Avem o bi­bliotecă în care sunt a­proape 500 de incu­nable cumpărate de el. Ma­nuscrise, cărţi (cu care se mândresc alţii, cum este Codex-ul pe care l-a luat Muzeul Na­­ţional de Istorie al României şi nu ni-l mai dă). Mai este Breviarul Bru­kenthal, pictat de mână, în Olanda. Avem picturi evaluate la 50 de milioane de euro. Sute de picturi extrem de valoroase. Şi această bogăţie s-a mărit. Saşii, la început, au do­nat. Adică, o familie sau alta a donat, ani la rând, că­tre muzeu. Aşa s-a dezvoltat muzeul. Apoi a ve­nit statul român. Până în anul 1940, Sibiul a fost oraş închis, oraş săsesc, îşi căpătaseră aceste drep­turi, pentru că în 1918, saşii au fost singura mi­no­ritate din Ardeal care a votat in integrum Unirea României cu Transilvania.

- Câte muzee sunt înglobate de fapt, în Mu­zeul Brukenthal?

- Muzeul Brukenthal are nouă clădiri, care adă­postesc opt muzee. Una este sala de frescă, frumoasă şi unică. Apoi, avem Galeria de Artă Românească, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie Naturală. Dar când am venit eu aici, am vrut să repun în operă, înainte de toate, moştenirea lui Brukenthal, precum şi moştenirile celor care au donat pentru muzeu. Cum ar fi moştenirea lui August von Spiess, maestrul de vânătoare al împăratului şi apoi al Casei Regale Române. Astfel s-a născut Mu­zeul Spiess, Muzeul de Vânătoare. Am mai moş­tenit Muzeul de Istoria Farmaciei, dar şi singura armurărie a oraşului şi unica din România. Poate fi văzută la Muzeul de Istorie. Aşa a renăscut Muzeul Brukenthal. Printr-o transformare con­tinuă. Acum am refăcut aparta­men­tul Brukenthal, apartamentul Sophiei, soţia sa, am refăcut sa­loanele şi ca­me­rele ce adăpostesc ca­podoperele. Totul e altfel decât a­cum zece ani. Azi avem 23 de vi­tri­ne blindate antiglonţ, care pro­te­­jează marile capodopere ale pic­tu­rii rămase de la baronul Bruken­thal. Poate părea un paradox, dar Muzeul Luvru are doar una, pen­tru Gioconda.

- Ce a urmat după ce aţi re­fă­cut şi organizat moştenirea ba­ro­nului Brukenthal?

- Ne-am apucat de moştenirile târzii, cum e colecţia de artă ro­mâ­nească. Constituită mai ales după 1945, în 2008 am reuşit s-o punem iar la punct. Avem cea mai bună se­lecţie de artă românească dintr-un mu­­zeu ro­mâ­nesc. Şi care a stat aproa­pe închisă în depozite până în 2007.

- Cum vă simţiţi în universul acesta de o feerie nobilă, de la Brukenthal?

- Pentru cineva de afară, muzeul pare un loc imuabil. Dar Brukenthalul este extrem de viu. În primul rând, exponatele au viaţa lor. De exemplu, un tablou. Se întâmplă ca abia după mulţi ani să afli adevărul despre el. Am avut şi picturi despre care s-a dovedit că fuseseră atribuite greşit. Cum a fost un tablou celebru al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, una dintre emblemele Brukenthalului, care apare în toate albumele. De curând, după o restaurare se­rioasă, s-adovedit că tabloul fusese pictat în ate­lierul lui Pieter Breugel cel Bătrân, numai că îl pictase fiul său, Pieter Breugel cel Tânăr.

- Unde a fost restaurat tabloul?

- A fost trimis la Bruxelles, acolo unde e cel mai mare laborator de restaurare din lume, pentru pic­tură. Ne-a ajutat statul Luxemburg, ei au plătit. Şi a costat enorm, vreo 200.000 de euro. Iar noi ne-am trimis restauratorii noştri la Bruxelles, să înveţe. Acolo, dar şi în Franţa, şi în toată Europa. Aşa că acum avem cel mai bun laborator de restaurare din România.

- De ce simţiţi că muzeul dvs. este viu?

- Muzeul Brukenthal este viu nu doar prin pie­sele lui care au viaţa lor. Ci şi prin oamenii de aici. Căci la cât e de mare muzeul, e greu să-l în­gri­jeşti într-o sin­gu­ră viaţă. Fiecare generaţie aduce ceva.