Marele patriarh al familiei mele a fost Vasile Dogariu. Un chirurg care a reuşit, în decenii de muncă, să înalţe pe Dealul Cetăţii din Braşov, un sanatoriu. Un bărbat chipeş, inteligent, elegant şi respectat care, după venirea comuniştilor, a pierdut tot ce a avut, în afară de cele trei fete ale sale. Cea mai mare dintre ele, Delia, mi-a fost bunică. Cea mică, Stela, considerată frumuseţea familiei, a murit între timp. Singura rămasă în viaţă, Rodica, a sărbătorit în luna ianuarie a anului trecut redutabila vârstă de 90 de ani. Şi nu a avut altă dorinţă mai mare decât ca întregul "clan" Dogariu, să se reunească în jurul ei. Iar rudele i-au dat ascultare. Până la această reuniune, la care membrii familiei au venit, cu mic cu mare, din Bucureşti, Timişoara şi Târgovişte, dar şi de peste hotare, din Canada şi Germania, eu cunoşteam doar în linii mari istoria neamului. Ştiam că "inima" lui au fost străbunicul şi sanatoriul construit de el în Braşov, unde au venit pe lume, pe lângă alte sute de prunci, şi fetele sale, şi primul lui nepot. Şi mai ştiam despre străbunicul că, dincolo de faptul că era un chirurg reputat, era şi genul de om cu vederi ferme, politice şi filozofice. Nimic rău în asta, până la venirea comuniştilor, care i-au luat sanatoriul şi toată averea. Doar printr-un noroc nu l-au luat şi pe el, reuşind să scape de arestare ca prin urechile acului. Până atunci, cele trei fete trăiseră la sanatoriu, unde familia ocupa întreg etajul superior. Sufrageria era mare, cât un apartament generos din zilele noastre, iar de pe terasa uriaşă, se vedea întreg Braşovul. Străbunica Elvira, mama fetelor, era o femeie foarte elegantă şi şi-a învăţat, desigur, copilele, să-i urmeze exemplul. Ştiam asta de la bunica mea, Delia, văzusem şi nişte fotografii, dar prea puţine, pentru a-mi face o idee mai clară despre cele trei fete Dogariu. Acum, însă, în întâmpinarea sărbătorii care urma, am parcurs colecţia de fotografii a familiei cu un ochi mai atent. O primisem, în urmă cu ani buni, în format digital, de la tatăl meu, Sorin. El avusese o legătură specială cu doctorul Dogariu, care lui îi fusese bunic şi principalul model în viaţă şi cu care, din câte am înţeles de la alţii, s-a asemănat din multe puncte de vedere, împărtăşind ascuţimea minţii, tandreţea şi un farmec personal pur şi simplu electrizant. Iar ce am văzut în fotografiile păstrate cu atâta dragoste şi grijă de tatăl meu m-a uimit.
Rodica
Cât am stat la Sanatoriu, am vizitat şi un etaj inferior al acestuia, care încă nu a fost renovat. Nu este exclus ca într-una dintre acele camere să fi văzut lumina zilei Rodica, sora ei, Stela, sau Mihai, fiul sărbătoritei venit, recent, din Germania. Vorbind cu el, l-am întrebat cum se simte acum, că locuieşte în clădirea ridicată de bunicul lui. Emoţia l-a copleşit. "Îţi dai seama, Alina, eu chiar aici m-am născut!", mi-a răspuns.
În drum spre restaurant, am schimbat câteva vorbe despre familie şi cu frumosul meu verişor, Sergiu, care trăieşte în Canada. Spre deosebire de mine, el îşi aminteşte de străbunicul. "Cum era?", l-am întrebat. "Foarte cald", mi-a răspuns, rememorând cu cât drag obişnuia să-l strângă în braţe. Sergiu mi-a mai povestit însă ceva. Un episod amar. Mi-a spus că s-a plimbat într-o zi cu "tata mare", cum îi spune el, chiar pe strada Sanatoriului. În dreptul lui, străbunicul a întors capul. "Nu putea să se uite acolo", mi-a spus Sergiu. "Era prea dureros".
La restaurant
La restaurant au sosit şi Minola, fiica Stelei, sora dispărută a Rodicăi, precum şi Alexandra, fiica ei. Cum Minola trăieşte la Timişoara şi verişoara mea, Alexandra, în Germania, noi nu prea am avut prilejul să ne cunoaştem. Câteva amintiri existau totuşi imprimate în mintea fiecăreia dintre noi. Într-adevăr Alexandra are gene foarte lungi, exact cum îmi aminteam de pe vremea când ea avea doar câţiva anişori, iar eu abia învăţam să citesc cu voce tare. Ea îşi aminteşte cum a căzut într-o zi când eram împreună şi mergeam la cimitir, rămânând până azi cu o cicatrice. Şi-a mai amintit că are o poză în care o îmbrăţişam. Nici cu Minola nu am prea multe amintiri. Am văzut însă, din poze, că, cel puţin în tinereţe, era toată numai zâmbet. Multe zâmbete a avut şi în seara reuniunii şi ne-a povestit lucruri foarte interesante. De pildă, că are o genealogie a familiei. Şi ştie enorm de multe şi despre membrii familiei din partea străbunicii Elvira, dintre care unii, foarte bogaţi, au ajuns cu avere cu tot, tocmai în Chile, în fuga lor de comunişti.
Dar mai importante decât vorbele schimbate între noi şi de promisiunea de a ne împărtăşi date noi despre familie, au fost privirile noastre, încercarea de a vedea direct în sufletul celuilalt. Ce a deosebit fundamental această reuniune de întâlnirile obişnuite, a fost lipsa unui zid, a unui filtru sau, în orice caz, subţirimea lui. Nu ne apăram unii de alţii. Ne lăsam priviţi până în adâncuri. Şi ne exprimam făţiş, nefiltrat. Aveam încredere. Simţeam legătura aceea a sângelui, oricât de departe am fi trăit unii de alţii până atunci.
În final, mai este ceva ce trebuie spus. Această reuniune de familie a avut loc pentru a o celebra pe Rodica, însă a fost şi un mod de a-l omagia pe străbunicul Vasile Dogariu. Nu degeaba a spus aniversata că vrea să vadă neamul Dogariu la aceeaşi masă. A fost închiderea unui cerc. O închidere impregnată de frumuseţe şi de emoţie. Dar şi o închidere care mi-a dat mult de gândit, pentru că am avut prilejul, pentru prima dată, să văd desfăşurate în faţa mea atâtea generaţii şi atâtea poveşti de viaţă. Forţa unei familii. A unui neam.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
