Povestea unui munte - POSTĂVARUL

O lume mai bună

Acum câţiva ani, când soţia i-a mângâiat încet palma, l-a privit în ochi şi i-a zâmbit, Ion Nuţoiu a simţit cum lumea lui se prăbuşeşte. "Mă duc", au fost ultimele ei cuvin­te. Şi s-a dus. "S-a dus într-o lume mai bună", i-au spus prietenii, l-au îmbărbătat, au în­cercat să-l ţină departe de fiinţa aceea nevăzută, ca­re a început să lo­cuiască cu el, în apartamentul lui mi­cuţ din cartierul braşo­vean Noua. Fiinţa aceea se cuibărise deja în fieca­re obiect din casă. Se lipise şi de el, îi intrase în suflet. O apăsare, un strigăt mut, un gol. "Singu­rătatea e a naibii de dureroasă. E vie. E ca un drog. Odată ce e în tine, nu mai poţi scăpa de ea", îmi spune Ion Nu­ţoiu şi priveşte tăcut spre lumina care mângâie fereastra. Un an în­treg, de la moartea soţiei, omul ăsta şi-a trăit, ca un pustnic, dure­rea. Până când, a auzit iarăşi cu­vintele acelea simple, iar înlăun­trul lor a simţit ceva viu, ca o iz­băvire: "mă duc". A deschis uşa casei şi s-a dus. A lăsat singurătatea în urmă şi a început să urce sus, cât mai sus, spre o lume mai bună. Nici nu ştie când a ajuns la Cabana Postăvarul. Ţine minte doar că atunci, pentru prima oară după un an întreg, a zâmbit, i-a zâmbit cu tot sufletul unui cer uriaş, de o lim­pezimeadâncă şi albastră, a simţit că aici, la 1600 metri, viaţa începe din nou, la 70 de ani. De atunci, în fiecare săptămână, indiferent de anotimp, Ion Nuţoiu lasă singură­tatea să aibă grijă de lucrurile din apartament, închide uşa în urma ei şi începe să urce, tăcut, spre cerul ăsta uriaş şi albastru. "Până când o să ajung şi eu dincolo, asta e lumea mea mai bună. Aici m-am vin­decat. Aici mă bucur, aici zâm­besc. Aici nu poţi fi singur, chiar dacă eşti singur. Gata cu iarna! Azi a fost ză­pada mai moale. E mai greu să urci aşa, te scufunzi la fiecare pas. Mi-a luat trei ore, de acasă până aici. Dar ce zi frumoasă!".
Acum, la aproape 80 de ani, Ion Nuţoiu şi-a găsit din nou liniştea. Li­niştea aceea mare, lumea mai bună, care e chiar aici, pe pământ: muntele. Un mun­te cotropit astăzi de turişti de toate fe­lurile, un munte care a trecut şi el prin vremuri, toate cu povestea şi oa­menii lor: Postăvarul. Soarele topeşte încet zăpada, va fi iar primăvară, va fi vară, va fi toam­nă. Va fi.

Portiţa muntelui

Ion Nuţoiu ţine în pal­mele lui mari o ceaşcă de ceai fier­binte. Zâm­beşte as­cuns, pe dinăun­tru. E linişte în cămăruţa asta din cabană. O linişte mare, ca un mic miracol. Schiuri vechi, bocanci din alte vremuri, pioleţi, veste înflorate, cămăşi şi pantaloni de piele cu bre­tele, toate săseşti, şop­tesc o poveste veche. Cabana Postăvarul a prins din nou viaţă. O oază de tihnă, într-un loc sufocat de lume. Sunt zece ani de când cabanierul Rolf Truetsch şi familia lui au făcut ca muntele să-şi redobândească ini­ma uitată. Cabana asta. Acum, aici, prin munca, dra­gostea şi smerenia acestor oameni, povestea mer­ge mai departe. Întocmai ca odinioară, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Lemn şi piatră, flori la ferestre, mobilă cioplită cu migală, po­licioare cu obiecte de demult. E aşa cum trebuie să fie. Aşa cum a fost, aşa cum va fi.
"Am ieşit din casă, după un an întreg de doliu şi singurătate. M-am gândit să merg pe un traseu mai puţin umblat. Nu voiam să dau cu ochii de oameni.De la Timişul de Jos, am tot urcat pe Valea Lamba Mare, până la cantonul forestier. M-am odihnit. Am respirat. Am închis ochii. Şi am simţit-o. I-am simţit atingerea, era acolo, era cu mine. Am plecat mai departe. Am luat-o prin lăstăriş, urzici şi frunze uriaşe de brustur, prin­tr-o mare aurie de flori. Nu mai era marcaj, dar e imposibil să te rătăceşti acolo, trebuie pur şi simplu să ţii cărarea dintre versanţi. Şi mergi. Mergi până la o răspântie. În dreapta, traseul se tot duce spre Poiana Ruia. Eu am luat-o spre stân­ga, am început să mă caţăr pe ţancuri de piatră. Valea se tot îngustează până când ajungi. M-aţi întrebat când am simţit cea mai mare bu­curie pe munte. Atunci am simţit-o. Cum am tre­cut prin poarta aceea de piatră, Portiţa Postă­varului. Nici acum nu ştiu ce a fost, că am sim­ţit-o pe soţia mea lângă mine! Covorul de brân­duşe? Toată creasta Postăvarului? Cerul? Nu ştiu. Ştiu doar că în clipa în care am trecut de poartă, toata povara din sufletul meu s-a risipit! Şi a venit bucuria! Asta e. Mai mult nu ştiu să povestesc. Nici nu mai ştiu cum am ajuns apoi în Kan­zer şi apoi, la ca­bana Postăvarul." Ion Nu­ţoiu tace, soarbe în­cet din ca­na de ceai. E o li­nişte mare în odaia asta, o linişte veche ca un mira­col.

Salvatorii de vieţi

"Oamenii se schimbă. Vremurile se schimbă. Mun­tele, nu. Nicioda­tă!" Stau de vorbă cu Nicolae Parate, în cabana Salva­mont, aici, sus, în partea cea mai înal­tă a pârtiei "Dru­mul Roşu", aproa­pe de telegondola din care tot coboară schiori. Postăvarul e plin de lume. Pâr­tiile sunt nişte bule­varde largi şi albe, pe care oamenii alu­necă, în viraje largi, spre locul ace­la unde şi-au lă­sat, măcar pentru o vreme, maşinile, hainele de oraş, grijile: Poiana Braşov. Cea mai mare staţiune de schi din ţară. Locul ăsta care şi-a tot schimbat înfă­ţişarea, ca să ajungă la măreţia pestriţă şi, uneori, trufaşă de astăzi. E un oraş întreg de oameni pe pârtiile astea, oameni care au plătit o mică avere pentru luxul de a se afla aici. Hotelul sau pen­siunea, telecabina sau gondola, schiurile şi clă­parii, com­binezoanele şi ochelarii, prânzul sau cina. Se chel­tuie o mulţime de bani pentru o zi de schi, şi mă întreb dacă nu cumva muntele ăsta nu a de­venit doar o mare afacere. "Nu! Muntele e ace­laşi!", îmi spune răspicat şi Alexandru Fe­rencz. Lucrează în Salvamont de 19 ani. Era ado­lescent când s-a înscris voluntar: clasa a noua de liceu. N-a mai plecat. O viaţă pe munte. De la fereastra cabanei Salvamont, Braşovul e doar o mărgică aurie, care străluceşte în soare, departe. "Trebuie doar să ridici ochii şi să simţi". Pentru orice bra­şovean, Postăvarul e dintotdeauna acolo. O si­luetă uriaşă, umbrită de păduri, care se înde­părtează de tot ceea ce ştii, mai sus şi mai sus. O fiinţă, un duh nelămurit, care se strecoară în tine şi te chea­mă. E frea­mătul pădurii, cerul albastru, de sticlă, care se aşează pe culmi, sau ceţu­rile care nu se mai sfâr­şesc. Ridici ochii, iar el e acolo. Ridici ochii şi simţi că tre­buie să afli cum arată lumea de sus. "Nu tu alegi muntele, munte­le te alege pe tine. Îţi e în sânge, în gene, îi simţi che­marea, de mic copil. «Hai să mergem, hai să vedem», le spu­neam prietenilor mei de pe stra­dă. Cei mai mulţi preferau să rămână aco­lo, li se părea prea departe, prea greu ur­cu­şul. «Ce să vezi?», îmi zi­ceau. «Cum ce să vezi?!». To­tul! Iar când ajungi sus şi vezi până de­parte, nu mai ai scă­pare. O să te în­torci me­reu". Alex zâm­beşte. La 34 de ani,este şeful echipei de salvamont Braşov. O e­chipă mică, doar 12 oa­meni, gata ori­când să inter­vină pe mun­tele ăsta plin de lume. "La două noap­tea, dacă eşti su­nat, sari din pat direct în echipament şi într-o oră te caţeri deja pe stâncă. Nu vreţi să ştiţi prin ce râpe abrupte ajung cei care rătă­cesc poteca!". De la 1 decem­­brie, de când a în­ceput sezo­nul de schi şi până acum, când e aproa­pe să se sfârşeas­că, au fost pes­te 600 de acci­dente. Unele gra­ve, grave de tot. Salva­montiştii s-au o­biş­nuit. Chiar şi cu moar­tea. Ni­cio­dată, în­să, până la capăt. "Nu ai încotro. Te gră­beşti să sal­vezi o via­ţă, faci tot ce-i omeneşte po­sibil să ajungi cât mai repede la lo­cul ac­ciden­tu­lui, să acorzi pri­mul aju­tor şi să-l trans­­porţi pe om cu gri­­jă, până la ba­za muntelui. Doar că se mai în­tâm­plă uneori să a­jungi prea târziu. În­chizi ochii, spui o rugăciune, îţi po­­­­toleşti inima ca­­­re bubuie şi no­dul din gât, şi-l aduci pe omul ăla îna­poi, cu aceeaşi aten­ţie şi grijă, ca şi când ar fi în viaţă. Ai o haină pe tine, pe care tre­buie să o res­pecţi!". Nicolae Parate îmi arată ecusonul Sal­va­mont de la piept. "Asta. Des­pre asta e vorba!". Sunt niş­te eroi tăcuţi, ne­ştiuţi, oa­me­nii aceştia ai mun­telui. Şi fac ceea ce fac nu ca pe o mese­rie, ci ca pe o chemare. "Şi am vrea să pri­mim îna­poi pu­ţin res­pect", spune şi Răz­van Stân­gaciu, un alt tânăr salva­mon­tist, care toc­mai a intrat în mi­ca încăpere de bârne."Nu-i nimic mai trist decât să aduci omul teafăr până la drum, după ce ai trecut peste râpe, săritori şi ţan­curi, iar el să îţi întindă 20 de lei şi să-ţi spună «bea şi tu o be­re»... Nu des­pre bani e vor­ba în me­seria noastră, toţi o fa­cem din dra­goste de mun­te, am făcut-o şi vo­lun­­tari, pe gra­­­tis. Un mul­­­­­ţu­­mesc spus sin­­cer şi o strân­ge­re de mână sunt de-a­juns!". E o mi­că familie, aici, sus, în că­bănu­ţa asta de la 1700 de me­tri. Alex Fe­rencz, Nicolae Pa­ra­te, Dan Ni­si­pea­nu, Răz­­van Stân­gaciu. Alţi co­legi sunt deja pe pârtie, a­tenţi la orice mişcare gre­şi­tă. O fa­milie mică, par­te din­tr-o fa­milie mult mai ma­re, din ce în ce mai sin­gurati­că, cea a oame­nilor de munte. "Re­cu­noşti ime­diat un om de mun­te. Fe­lul în ca­re mer­ge, mo­des­tia, o lumi­nă pe chip. Şi mai e ceva: o să sa­lute întot­deauna! N-ai cum să te în­şeli. Muntele te învaţă ce-i respectul şi onestita­tea, bunul simţ, simpli­tatea. Muntele îşi alege oamenii, întot­dea­una". Doar că familia asta des­pre care îmi vor­besc cei patru salvamontişti a ajuns, cu vremea, o ciudă­ţenie a vremurilor noi.
O familie a fost Postăvarul, de veacuri. Mai întâi, ca orice munte al ţării noastre, o mare fa­milie de ciobani. Brănenii, moecenii, râşnovenii, toate satele româneşti din jurul Braşovului folo­seau păşunile muntelui pentru turmele lor de oi. Un munte mănos, cu plaiuri întinse, cu sălaşuri şi stâne răzleţe, în care ajungeau doar cei care ştiau să înfrunte stihiile. Doar ei, ciobanii, nu se temeau de înălţimi, doar ei îmblânziseră culmile, le ştiau secretele, taina, bogăţia. În secolul XIX, de pildă, arhivele consemnează că în Poiana Bra­şov nu exista nici o locuinţă permanentă, ci doar pământurile unor ciobani: Bobiţ, Lupan, Căpă­ţână, Toropoiu, Govna, Ristea... Postăvarul - Mons Gymnicus (în documentele oficiale) - era un duh întunecat şi plin de primejdii, pentru toţi oamenii de rând. Primii temerari ai oraşului care au îndrăznit să ajungă pe culmi au fost saşii bra­şoveni. În 1857, ziarele relatau aventura fantas­tică adoi elevi din clasele superioare ale liceului Honterus - Eduard Gusbeth şi Eduard Copony - care reuşiseră să escaladeze vârful Postăvarul, iarna. O grozăvie! Ceva de neimaginat! Liceenii deveniseră nişte eroi care luptaseră cu urgia na­turii. Sigur, nu le-a fost uşor! În afara potecilor folosite de ciobani, în Postăvarul (Schuller, după numele lui german) nu exista nici o cărare turis­tică. Încet, datorită saşilor, înălţimile astea mis­terioase ce străjuiesc Braşovul încep să fie îm­blânzite. "Siebenbürgischer KarpatenVe­rein" - S.K.V. (Asociaţia Carpatină Ardeleană) con­stru­ieşte şi marchează două drumuri care exis­tă si azi: Drumul Roşu şi Drumul Albastru. În 1883, se ridică şi prima cabană: Schullerhütte, azi, Cabana Postăvarul. O minunăţie! Astăzi, cabana asta ar trebui să fie un loc legendar: e cel mai vechi adă­post montan în funcţiune din întreaga noastră ţară. Semnul viu că muntele a încetat să mai fie un tărâm îndepărtat, stăpânit doar de ciobani. După Marea Unire, se construieşte pri­mul hotel din Poiană: "Ruia", o bijuterie arhitec­turală, cu ferestre largi, pline de lumină şi cer. Apar tram­buline şi pârtii de schi, primele case particulare. În 1931, în semn de recunoştinţă pen­tru curajul de a fi îmblânzit muntele, admi­nistraţia oraşului Braşov cedează o mare parte de teren saşilor de la S.K.V. Un gest firesc şi onest, făcut în vremuri fireşti şi oneste. Asociaţia ono­rează cum se cuvine darul oraşului: zeci de mii de cărămizi sunt aduse în rucsacuri de voluntari, pentru ca adă­postul Schul­ler­hütte să fie mărit. Din­tr-un munte al ciobanilor, Postăvarul de­ve­­nise un munte al schio­rilor. Ideea de mare familie, însă, de oameni înfrăţiţi de res­pec­tul şi dragostea lor uriaşă pentru înălţimi, se păstrase. Schiorii urcau la pas spre cabană, printr-o pădure bă­trână, de basm, ca de acolo să coboare pe schiuri până în Poiană. Nu era la în­de­mână pentru ori­cine. Puţini erau cei care reuşeau să facă asta de trei ori într-o zi. Dar bucuria era cu ei. Aventura şi camara­deria erau totul. Ve­chea ca­bană săsească era suficient de încăpătoare pen­tru toată lumea. Devenise sufle­tul acestui munte.
În 1945, vremurile se schimbă însă. Cabana este naţionalizată. Avântul socialist pune stă­pâ­nire pe munte. Postăvarul devine oglinda unei epoci de prefaceri măreţe. În Poiana Braşov se construiesc hoteluri, se desfrişează păduri pentru noi pârtii, apare prima telecabină. "Sport, natu­ră, tinereţe" este dictonul triumfal al noilor tim­puri. Postăvarul se umple de oameni, dar îşi pier­de misterul. Şi inima veche a Postăvarului, caba­na veche, săsească, începe să se degradeze de la prea mult avânt socialist. Prea mulţi oameni, prea puţin interes din partea autorităţilor. Acope­rişurile se şubrezesc, ploaia şi zăpada pătrund în cabană, pereţii prind un mucegai greu, chiu­vetele şi paturile sunt aproape dezmembrate... Dan Nisipeanu, cel mai vechi salvamontist din echipa de azi, îşi aminteşte cum a lucrat cot la cot, la marcarea unui traseu, cu un om miraculos: Carol Lehmann. "Carol Lehmann era chiar muntele! Era în 1982, iar el avea 88 de ani! Mi-a explicat tot ce trebuie să fac. Nu s-a oprit din mers şi din mun­că o singură clipă! Dacă chiar vreţi să ştiţi ce înseamnă Postăvarul, cău­taţi povestea lui!". Îmi iau rămas bun de la oa­menii ăştia minunaţi. Voi coborî în Braşov, voi intra în subsolurile oraşului ca să aflu cum un om poate deveni un munte.

Carol Lehmann, omul munte

Unii îl strigau Carol, alţii Carl. Tre­cea pe stradă sprinten, elastic, cu un rucsac în spi­nare, bocanci şi un piolet într-o mână. Mersul lui avea ca­denţa unui metro­nom. Devenea una cu respiraţia, o plu­tire fără efort, un mecanism de cea­sor­nic care intra într-o rezonanţă aproa­pe magică, perfectă, cu pote­cile stâncoase. Din centrul Braşovului, ajungea în Valea Cerbului, apoi la Mălăeşti, unde urca prin hornuri sau pe la Lacul Ţigăneşti, până la vârful Omu. După aceea, străbătea platoul Bu­cegilor. Cu mersul lui elas­tic, distanţele astea enorme pentru un om obiş­nuit deveneau o ni­mica toată. Seara era înapoi acasă, cu zâm­betul pe buze, salu­tând senin pe toţi cei pe care îi întâlnea. S-a născut în Bran, în 1894, fiu al unui pădurar şi ghid montan. De la 5 ani a fost acolo, sus, pe munte. A fost printre primii oa­meni care au marcat şi construit poteci şi trasee, nu doar în Postăvarul, ci şi în Bucegi, Piatra Cra­iului, Făgăraş sau Pia­tra Mare. Nu exis­tă munte care să nu-i fi cunos­cut paşii. Şi nu exista om care să nu fi recunoascut în Ca­rol Leh­mann singurătatea, bu­cu­ria, tihna şi se­ninul crestelor înalte. "Lehmann avea nişte ochi al­baştri, pătrun­zători, frumoşi şi blânzi, un păr câ­nepiu spre blond, pieptănat nemţeşte. Era atletic, numai muşchi, tendoane şi piele. Mânca puţin, nu fuma, dormea cât trebuie, nu bea alcool. Era calm". Asta îşi aminteşte Răzvan Mateescu, prieten de familie, în amin­tirile pe care le-am găsit în arhiva oraşu­lui, despre omul ăsta miraculos. În timpul Pri­mului Război Mondial, cade prizonier la ruşi şi ajunge într-un lagăr din Rusia. Evadează. Se ascunde prin poduri, pivniţe, grajduri, străbate pustiul Karakum şi, după 2000 de kilometri de marş forţat, ajunge iarăşi în patrie. La întoarcere, era o stafie. Mai mult mort decât viu, cu ochii duşi în fundul capului, cu coastele aproape să-i stră­pungă pielea. "Sunt eu, Carol", le-a zis. Nu l-au crezut... Muntele, însă, îi dă iarăşi putere. Se hrăneşte cu el, cu vântul lui, cu aerul tare, cu liniştea asurzitoare, cu văzduhul nesfârşit. Carol se vindecă de rănile războiului, se căsătoreşte. Însă, o altă rană, şi mai adâncă, îl sfâşie din nou, la scurt timp. Soţia lui se stinge din viaţă, după o boală scurtă şi necruţătoare. Fotografia ei va rămâne mereu pe noptieră, în camera lui. O icoa­nă vie, care l-a însoţit toată viaţa. Din respect pentru marea lor dragoste, Carol nu se mai căsă­toreşte niciodată. Rămâne cu muntele, muntele care îl vindecă, muntele unde nu poţi fi niciodată singur. La bătrâneţe, îşi găseşte un tovarăş de viaţă. Devin de nedespărţit. După cum îşi amin­teşte Răzvan Mateescu, în noaptea de Anul Nou, bătrânul Leh­mann îşi înve­lea prie­tenul într-o pătură, pătura o aranja cu grijă în rucsac şi, pe un ger de cră­pau pietre­le, pornea spre Vârful Pos­tăvarul. La mie­zul nopţii era acolo, sus. Întindea pă­tura, se încălzea cu un ceai fierbinte din ter­mos, iar pe tovarăşul lui de drum îl hrănea cu o bucată fragedă defriptură şi un bol cu lap­te. Carol Lehmann şi mo­tanul lui începeau un nou an. Sus, în liniştea de sticlă a muntelui, doi prie­teni buni.
Astăzi, în Braşov, exis­tă o stradă care îi poartă numele. Cabana Lehmann, din Postăvarul, e, însă, pe cale să se distrugă. A murit în 1990, la 96 de ani. N-a mai avut timp să vadă vre­murile grele care au urmat. Probabil, însă, că acum ar fi băut un ceai fierbine cu Ion Nuţoiu, zâmbind tă­cuţi, senini, în liniştea ca un miracol din bătrâna cabană Postăva­rul.