Era în luna iulie. O vreme caniculară m-a fugărit din casa de beton de la oraş, la casa bătrânească de la ţară, cu cerdac de lemn, dar mai ales înţesată cu amintiri, unele din ele - dureros de frumoase. Ori de câte ori mă întorc acasă din "rătăcirile" mele - căci ne simţim, cu adevărat, rătăciţi şi pierduţi în aceste timpuri de tranziţie prelungită -, renasc din propriile îndoieli. Devin un om al locului, mai rezistent, mai credincios, mai harnic şi mândru de gospodăria moştenită de la părinţi. Şi mai ales, mă simt liberă, într-un mod necondiţionat. Trebuie să cunoşti bine ţinuturile Bucovinei şi pe oamenii ei ca să înţelegi aceste lucruri, fără reţinere sau tăgadă. Într-o gospodărie de ţară părăsită de cei dragi pentru a se apropia de Casa lui Dumnezeu sunt o grămadă de treburi de făcut. Îmi place să muncesc acolo până la epuizare, fără să mă simt obosită vreodată şi având mereu mulţumirea că fac, poate, ce şi-ar fi dorit şi părinţii mei. Îmi place să răsfoiesc şi cărţile vechi pe care le mai găsesc prin podul casei, să citesc scrisorile de familie, să privesc fotografiile îngălbenite de vreme, chiar de nu ştiu întotdeauna cine sunt cei care-mi zâmbesc de dincolo. Dintr-o astfel de epistolă, găsită într-o carte de rugăciuni, am aflat o întâmplare din viaţa tatălui meu. Era în iunie 1944 şi întreaga familie era îngrijorată că nu mai soseau veşti de pe front, de la el. Fusese luat în concentrare în 1941, cu Regimentul 12 Călăraşi, unitate operativă în acea perioadă. Veştile veneau greu de pe front, dar veneau totuşi, sădind speranţe în sufletele celor rămaşi acasă. Pe la începutul anului 1944, s-a lăsat întunericul peste familia noastră. Tata căzuse prizonier la ruşi. Au urmat doi ani de incertitudini şi deznădejde, dar bunica mea, Casandra Boca, o femeie frumoasă, vrednică, răbdătoare şi evlavioasă, a menţinut aprinsă flacăra speranţei, încurajându-şi nora, pe mama mea, o femeie tânără, dezorientată şi cu un copil mic de crescut. S-au rugat amândouă zi şi noapte, de multe ori mergând la Mânăstirea Slatina, situată la câţiva kilometri de satul Mălini. Prin ianuarie 1946, după un asemenea pelerinaj, în aceeaşi noapte, bunica şi mama au avut acelaşi vis - un bătrân cuprins într-o aureolă strălucitoare le-a îndemnat să nu-şi piardă speranţa, căci în curând vor avea veşti de la tata. Şi, nu după multă vreme, au primit o telegramă prin care erau anunţate că tata s-a întors din prizonierat şi că se află la spitalul din Călimăneşti, grav bolnav. Telegrama armatei a fost precedată, deci, de un mesaj divin al unui înger ocrotitor!
În urma veştii primite, mama s-a încumetat să plece singură la Călimăneşti, să-l întâlnească pe tata. Pentru acele timpuri, pentru o femeie tânără şi frumuşică, trebuia să ai mult curaj să te porneşti de la Mânăstirea Humorului cu două valize mari şi grele, pline de mâncare şi haine, tocmai în Vâlcea, la Călimăneşti. Trenurile, gările erau înţesate de militari de toate neamurile şi felurile. Sigur, mulţi erau curioşi şi se întrebau ce caută la drum o femeie tânără şi singură. Unii glumeau cu ea, alţii o cereau de nevastă, dar mama stătea neclintită pe cele două valize şi se ruga lui Dumnezeu să nu i le fure. Cum să ajungă la soţul ei fără mâncare şi haine?!...
Din povestirile tatei, am înţeles că viaţa în lagărele ruseşti n-a fost deloc uşoară. Dar m-am întrebat şi l-am întrebat şi pe el cum de reuşise să fie trecut pe lista repatriaţilor, mai ales că mai fusese respins o dată din cauza stării precare a sănătăţii lui. Slab, împuşcat în şoldul stâng, având o rană în care colcăiau viermii, fără să se poată ţine pe picioare, trebuia să moară acolo, pe pământul rusesc. În noaptea de dinaintea ultimei trieri, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca din comisie să facă parte şi o femeie, sperând s-o poată înduioşa. Şi aşa s-a şi întâmplat. A doua zi, din comisie făcea parte şi o doctoriţă, pe care tata a implorat-o să-i dea şi lui şansa să-şi vadă fetiţa măcar o dată (sora mea se născuse după ce tata plecase pe front). Şi a reuşit!...
Şi de această dată, îngerul lui păzitor a fost alături de el! Ei bine, de aici înainte ar putea începe alte şi alte povestiri adevărate cu îngeri din viaţa părinţilor mei...
Relatarea mea e simplă şi lipsită de senzaţional. Dar e adevărată. Părinţii mei au fost oameni buni, credincioşi şi apropiaţi celor aflaţi în suferinţă. Şi bunul Dumnezeu i-a răsplătit cum şi când a crezut de cuviinţă...
Chiar dacă viaţa nu m-a răsfăţat întotdeauna şi necazurile nu m-au ocolit uneori, niciodată, cât au trăit părinţii mei, nu mi-a fost teamă că nu voi depăşi aceste oprelişti, ştiindu-i alături de mine, cu trup şi suflet. Şi acum, când ei au plecat mai aproape de Casa lui Dumnezeu, eu mă simt la fel de ocrotită de ei, îngerii mei păzitori, de dincolo...
RODICA BOCA - Buhuşi, jud. Bacău
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
