Acum câțiva ani, când soția i-a mângâiat încet palma, l-a privit în ochi și i-a zâmbit, Ion Nuțoiu a simțit cum lumea lui se prăbușește. "Mă duc", au fost ultimele ei cuvinte. Și s-a dus. "S-a dus într-o lume mai bună", i-au spus prietenii, l-au îmbărbătat, au încercat să-l țină departe de ființa aceea nevăzută, care a început să locuiască cu el, în apartamentul lui micuț din cartierul brașovean Noua. Ființa aceea se cuibărise deja în fiecare obiect din casă. Se lipise și de el, îi intrase în suflet. O apăsare, un strigăt mut, un gol. "Singurătatea e a naibii de dureroasă. E vie. E ca un drog. Odată ce e în tine, nu mai poți scăpa de ea", îmi spune Ion Nuțoiu și privește tăcut spre lumina care mângâie fereastra. Un an întreg, de la moartea soției, omul ăsta și-a trăit, ca un pustnic, durerea. Până când, a auzit iarăși cuvintele acelea simple, iar înlăuntrul lor a simțit ceva viu, ca o izbăvire: "mă duc". A deschis ușa casei și s-a dus. A lăsat singurătatea în urmă și a început să urce sus, cât mai sus, spre o lume mai bună. Nici nu știe când a ajuns la Cabana Postăvarul. Ține minte doar că atunci, pentru prima oară după un an întreg, a zâmbit, i-a zâmbit cu tot sufletul unui cer uriaș, de o limpezime adâncă și albastră, a simțit că aici, la 1600 metri, viața începe din nou, la 70 de ani. De atunci, în fiecare săptămână, indiferent de anotimp, Ion Nuțoiu lasă singurătatea să aibă grijă de lucrurile din apartament, închide ușa în urma ei și începe să urce, tăcut, spre cerul ăsta uriaș și albastru. "Până când o să ajung și eu dincolo, asta e lumea mea mai bună. Aici m-am vindecat. Aici mă bucur, aici zâmbesc. Aici nu poți fi singur, chiar dacă ești singur. Gata cu iarna! Azi a fost zăpada mai moale. E mai greu să urci așa, te scufunzi la fiecare pas. Mi-a luat trei ore, de acasă până aici. Dar ce zi frumoasă!".
Acum, la aproape 80 de ani, Ion Nuțoiu și-a găsit din nou liniștea. Liniștea aceea mare, lumea mai bună, care e chiar aici, pe pământ: muntele. Un munte cotropit astăzi de turiști de toate felurile, un munte care a trecut și el prin vremuri, toate cu povestea și oamenii lor: Postăvarul. Soarele topește încet zăpada, va fi iar primăvară, va fi vară, va fi toamnă. Va fi.
Portița muntelui
Ion Nuțoiu ține în palmele lui mari o ceașcă de ceai fierbinte. Zâmbește ascuns, pe dinăuntru. E liniște în cămăruța asta din cabană. O liniște mare, ca un mic miracol. Schiuri vechi, bocanci din alte vremuri, pioleți, veste înflorate, cămăși și pantaloni de piele cu bretele, toate săsești, șoptesc o poveste veche. Cabana Postăvarul a prins din nou viață. O oază de tihnă, într-un loc sufocat de lume. Sunt zece ani de când cabanierul Rolf Truetsch și familia lui au făcut ca muntele să-și redobândească inima uitată. Cabana asta. Acum, aici, prin munca, dragostea și smerenia acestor oameni, povestea merge mai departe. Întocmai ca odinioară, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Lemn și piatră, flori la ferestre, mobilă cioplită cu migală, policioare cu obiecte de demult. E așa cum trebuie să fie. Așa cum a fost, așa cum va fi.
"Am ieșit din casă, după un an întreg de doliu și singurătate. M-am gândit să merg pe un traseu mai puțin umblat. Nu voiam să dau cu ochii de oameni. De la Timișul de Jos, am tot urcat pe Valea Lamba Mare, până la cantonul forestier. M-am odihnit. Am respirat. Am închis ochii. Și am simțit-o. I-am simțit atingerea, era acolo, era cu mine. Am plecat mai departe. Am luat-o prin lăstăriș, urzici și frunze uriașe de brustur, printr-o mare aurie de flori. Nu mai era marcaj, dar e imposibil să te rătăcești acolo, trebuie pur și simplu să ții cărarea dintre versanți. Și mergi. Mergi până la o răspântie. În dreapta, traseul se tot duce spre Poiana Ruia. Eu am luat-o spre stânga, am început să mă cațăr pe țancuri de piatră. Valea se tot îngustează până când ajungi. M-ați întrebat când am simțit cea mai mare bucurie pe munte. Atunci am simțit-o. Cum am trecut prin poarta aceea de piatră, Portița Postăvarului. Nici acum nu știu ce a fost, că am simțit-o pe soția mea lângă mine! Covorul de brândușe? Toată creasta Postăvarului? Cerul? Nu știu. Știu doar că în clipa în care am trecut de poartă, toata povara din sufletul meu s-a risipit! Și a venit bucuria! Asta e. Mai mult nu știu să povestesc. Nici nu mai știu cum am ajuns apoi în Kanzer și apoi, la cabana Postăvarul." Ion Nuțoiu tace, soarbe încet din cana de ceai. E o liniște mare în odaia asta, o liniște veche ca un miracol.
Salvatorii de vieți
"Oamenii se schimbă. Vremurile se schimbă. Muntele, nu. Niciodată!" Stau de vorbă cu Nicolae Parate, în cabana Salvamont, aici, sus, în partea cea mai înaltă a pârtiei "Drumul Roșu", aproape de telegondola din care tot coboară schiori. Postăvarul e plin de lume. Pârtiile sunt niște bulevarde largi și albe, pe care oamenii alunecă, în viraje largi, spre locul acela unde și-au lăsat, măcar pentru o vreme, mașinile, hainele de oraș, grijile: Poiana Brașov. Cea mai mare stațiune de schi din țară. Locul ăsta care și-a tot schimbat înfățișarea, ca să ajungă la măreția pestriță și, uneori, trufașă de astăzi. E un oraș întreg de oameni pe pârtiile astea, oameni care au plătit o mică avere pentru luxul de a se afla aici. Hotelul sau pensiunea, telecabina sau gondola, schiurile și clăparii, combinezoanele și ochelarii, prânzul sau cina. Se cheltuie o mulțime de bani pentru o zi de schi, și mă întreb dacă nu cumva muntele ăsta nu a devenit doar o mare afacere. "Nu! Muntele e același!", îmi spune răspicat și Alexandru Ferencz. Lucrează în Salvamont de 19 ani. Era adolescent când s-a înscris voluntar: clasa a noua de liceu. N-a mai plecat. O viață pe munte. De la fereastra cabanei Salvamont, Brașovul e doar o mărgică aurie, care strălucește în soare, departe. "Trebuie doar să ridici ochii și să simți". Pentru orice brașovean, Postăvarul e dintotdeauna acolo. O siluetă uriașă, umbrită de păduri, care se îndepărtează de tot ceea ce știi, mai sus și mai sus. O ființă, un duh nelămurit, care se strecoară în tine și te cheamă. E freamătul pădurii, cerul albastru, de sticlă, care se așează pe culmi, sau cețurile care nu se mai sfârșesc. Ridici ochii, iar el e acolo. Ridici ochii și simți că trebuie să afli cum arată lumea de sus. "Nu tu alegi muntele, muntele te alege pe tine. Îți e în sânge, în gene, îi simți chemarea, de mic copil. «Hai să mergem, hai să vedem», le spuneam prietenilor mei de pe stradă. Cei mai mulți preferau să rămână acolo, li se părea prea departe, prea greu urcușul. «Ce să vezi?», îmi ziceau. «Cum ce să vezi?!». Totul! Iar când ajungi sus și vezi până departe, nu mai ai scăpare. O să te întorci mereu". Alex zâmbește. La 34 de ani, este șeful echipei de salvamont Brașov. O echipă mică, doar 12 oameni, gata oricând să intervină pe muntele ăsta plin de lume. "La două noaptea, dacă ești sunat, sari din pat direct în echipament și într-o oră te cațeri deja pe stâncă. Nu vreți să știți prin ce râpe abrupte ajung cei care rătăcesc poteca!". De la 1 decembrie, de când a început sezonul de schi și până acum, când e aproape să se sfârșească, au fost peste 600 de accidente. Unele grave, grave de tot. Salvamontiștii s-au obișnuit. Chiar și cu moartea. Niciodată, însă, până la capăt. "Nu ai încotro. Te grăbești să salvezi o viață, faci tot ce-i omenește posibil să ajungi cât mai repede la locul accidentului, să acorzi primul ajutor și să-l transporți pe om cu grijă, până la baza muntelui. Doar că se mai întâmplă uneori să ajungi prea târziu. Închizi ochii, spui o rugăciune, îți potolești inima care bubuie și nodul din gât, și-l aduci pe omul ăla înapoi, cu aceeași atenție și grijă, ca și când ar fi în viață. Ai o haină pe tine, pe care trebuie să o respecți!". Nicolae Parate îmi arată ecusonul Salvamont de la piept. "Asta. Despre asta e vorba!". Sunt niște eroi tăcuți, neștiuți, oamenii aceștia ai muntelui. Și fac ceea ce fac nu ca pe o meserie, ci ca pe o chemare. "Și am vrea să primim înapoi puțin respect", spune și Răzvan Stângaciu, un alt tânăr salvamontist, care tocmai a intrat în mica încăpere de bârne. "Nu-i nimic mai trist decât să aduci omul teafăr până la drum, după ce ai trecut peste râpe, săritori și țancuri, iar el să îți întindă 20 de lei și să-ți spună «bea și tu o bere»... Nu despre bani e vorba în meseria noastră, toți o facem din dragoste de munte, am făcut-o și voluntari, pe gratis. Un mulțumesc spus sincer și o strângere de mână sunt de-ajuns!". E o mică familie, aici, sus, în căbănuța asta de la 1700 de metri. Alex Ferencz, Nicolae Parate, Dan Nisipeanu, Răzvan Stângaciu. Alți colegi sunt deja pe pârtie, atenți la orice mișcare greșită. O familie mică, parte dintr-o familie mult mai mare, din ce în ce mai singuratică, cea a oamenilor de munte. "Recunoști imediat un om de munte. Felul în care merge, modestia, o lumină pe chip. Și mai e ceva: o să salute întotdeauna! N-ai cum să te înșeli. Muntele te învață ce-i respectul și onestitatea, bunul simț, simplitatea. Muntele își alege oamenii, întotdeauna". Doar că familia asta despre care îmi vorbesc cei patru salvamontiști a ajuns, cu vremea, o ciudățenie a vremurilor noi.
O familie a fost Postăvarul, de veacuri. Mai întâi, ca orice munte al țării noastre, o mare familie de ciobani. Brănenii, moecenii, râșnovenii, toate satele românești din jurul Brașovului foloseau pășunile muntelui pentru turmele lor de oi. Un munte mănos, cu plaiuri întinse, cu sălașuri și stâne răzlețe, în care ajungeau doar cei care știau să înfrunte stihiile. Doar ei, ciobanii, nu se temeau de înălțimi, doar ei îmblânziseră culmile, le știau secretele, taina, bogăția. În secolul XIX, de pildă, arhivele consemnează că în Poiana Brașov nu exista nici o locuință permanentă, ci doar pământurile unor ciobani: Bobiț, Lupan, Căpățână, Toropoiu, Govna, Ristea... Postăvarul - Mons Gymnicus (în documentele oficiale) - era un duh întunecat și plin de primejdii, pentru toți oamenii de rând. Primii temerari ai orașului care au îndrăznit să ajungă pe culmi au fost sașii brașoveni. În 1857, ziarele relatau aventura fantastică a doi elevi din clasele superioare ale liceului Honterus - Eduard Gusbeth și Eduard Copony - care reușiseră să escaladeze vârful Postăvarul, iarna. O grozăvie! Ceva de neimaginat! Liceenii deveniseră niște eroi care luptaseră cu urgia naturii. Sigur, nu le-a fost ușor! În afara potecilor folosite de ciobani, în Postăvarul (Schuller, după numele lui german) nu exista nici o cărare turistică. Încet, datorită sașilor, înălțimile astea misterioase ce străjuiesc Brașovul încep să fie îmblânzite. "Siebenbürgischer KarpatenVerein" - S.K.V. (Asociația Carpatină Ardeleană) construiește și marchează două drumuri care există si azi: Drumul Roșu și Drumul Albastru. În 1883, se ridică și prima cabană: Schullerhütte, azi, Cabana Postăvarul. O minunăție! Astăzi, cabana asta ar trebui să fie un loc legendar: e cel mai vechi adăpost montan în funcțiune din întreaga noastră țară. Semnul viu că muntele a încetat să mai fie un tărâm îndepărtat, stăpânit doar de ciobani. După Marea Unire, se construiește primul hotel din Poiană: "Ruia", o bijuterie arhitecturală, cu ferestre largi, pline de lumină și cer. Apar trambuline și pârtii de schi, primele case particulare. În 1931, în semn de recunoștință pentru curajul de a fi îmblânzit muntele, administrația orașului Brașov cedează o mare parte de teren sașilor de la S.K.V. Un gest firesc și onest, făcut în vremuri firești și oneste. Asociația onorează cum se cuvine darul orașului: zeci de mii de cărămizi sunt aduse în rucsacuri de voluntari, pentru ca adăpostul Schullerhütte să fie mărit. Dintr-un munte al ciobanilor, Postăvarul devenise un munte al schiorilor. Ideea de mare familie, însă, de oameni înfrățiți de respectul și dragostea lor uriașă pentru înălțimi, se păstrase. Schiorii urcau la pas spre cabană, printr-o pădure bătrână, de basm, ca de acolo să coboare pe schiuri până în Poiană. Nu era la îndemână pentru oricine. Puțini erau cei care reușeau să facă asta de trei ori într-o zi. Dar bucuria era cu ei. Aventura și camaraderia erau totul. Vechea cabană săsească era suficient de încăpătoare pentru toată lumea. Devenise sufletul acestui munte.
În 1945, vremurile se schimbă însă. Cabana este naționalizată. Avântul socialist pune stăpânire pe munte. Postăvarul devine oglinda unei epoci de prefaceri mărețe. În Poiana Brașov se construiesc hoteluri, se desfrișează păduri pentru noi pârtii, apare prima telecabină. "Sport, natură, tinerețe" este dictonul triumfal al noilor timpuri. Postăvarul se umple de oameni, dar își pierde misterul. Și inima veche a Postăvarului, cabana veche, săsească, începe să se degradeze de la prea mult avânt socialist. Prea mulți oameni, prea puțin interes din partea autorităților. Acoperișurile se șubrezesc, ploaia și zăpada pătrund în cabană, pereții prind un mucegai greu, chiuvetele și paturile sunt aproape dezmembrate... Dan Nisipeanu, cel mai vechi salvamontist din echipa de azi, își amintește cum a lucrat cot la cot, la marcarea unui traseu, cu un om miraculos: Carol Lehmann. "Carol Lehmann era chiar muntele! Era în 1982, iar el avea 88 de ani! Mi-a explicat tot ce trebuie să fac. Nu s-a oprit din mers și din muncă o singură clipă! Dacă chiar vreți să știți ce înseamnă Postăvarul, căutați povestea lui!". Îmi iau rămas bun de la oamenii ăștia minunați. Voi coborî în Brașov, voi intra în subsolurile orașului ca să aflu cum un om poate deveni un munte.
Carol Lehmann, omul munte
Unii îl strigau Carol, alții Carl. Trecea pe stradă sprinten, elastic, cu un rucsac în spinare, bocanci și un piolet într-o mână. Mersul lui avea cadența unui metronom. Devenea una cu respirația, o plutire fără efort, un mecanism de ceasornic care intra într-o rezonanță aproape magică, perfectă, cu potecile stâncoase. Din centrul Brașovului, ajungea în Valea Cerbului, apoi la Mălăești, unde urca prin hornuri sau pe la Lacul Țigănești, până la vârful Omu. După aceea, străbătea platoul Bucegilor. Cu mersul lui elastic, distanțele astea enorme pentru un om obișnuit deveneau o nimica toată. Seara era înapoi acasă, cu zâmbetul pe buze, salutând senin pe toți cei pe care îi întâlnea. S-a născut în Bran, în 1894, fiu al unui pădurar și ghid montan. De la 5 ani a fost acolo, sus, pe munte. A fost printre primii oameni care au marcat și construit poteci și trasee, nu doar în Postăvarul, ci și în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraș sau Piatra Mare. Nu există munte care să nu-i fi cunoscut pașii. Și nu exista om care să nu fi recunoascut în Carol Lehmann singurătatea, bucuria, tihna și seninul crestelor înalte. "Lehmann avea niște ochi albaștri, pătrunzători, frumoși și blânzi, un păr cânepiu spre blond, pieptănat nemțește. Era atletic, numai mușchi, tendoane și piele. Mânca puțin, nu fuma, dormea cât trebuie, nu bea alcool. Era calm". Asta își amintește Răzvan Mateescu, prieten de familie, în amintirile pe care le-am găsit în arhiva orașului, despre omul ăsta miraculos. În timpul Primului Război Mondial, cade prizonier la ruși și ajunge într-un lagăr din Rusia. Evadează. Se ascunde prin poduri, pivnițe, grajduri, străbate pustiul Karakum și, după 2000 de kilometri de marș forțat, ajunge iarăși în patrie. La întoarcere, era o stafie. Mai mult mort decât viu, cu ochii duși în fundul capului, cu coastele aproape să-i străpungă pielea. "Sunt eu, Carol", le-a zis. Nu l-au crezut... Muntele, însă, îi dă iarăși putere. Se hrănește cu el, cu vântul lui, cu aerul tare, cu liniștea asurzitoare, cu văzduhul nesfârșit. Carol se vindecă de rănile războiului, se căsătorește. Însă, o altă rană, și mai adâncă, îl sfâșie din nou, la scurt timp. Soția lui se stinge din viață, după o boală scurtă și necruțătoare. Fotografia ei va rămâne mereu pe noptieră, în camera lui. O icoană vie, care l-a însoțit toată viața. Din respect pentru marea lor dragoste, Carol nu se mai căsătorește niciodată. Rămâne cu muntele, muntele care îl vindecă, muntele unde nu poți fi niciodată singur. La bătrânețe, își găsește un tovarăș de viață. Devin de nedespărțit. După cum își amintește Răzvan Mateescu, în noaptea de Anul Nou, bătrânul Lehmann își învelea prietenul într-o pătură, pătura o aranja cu grijă în rucsac și, pe un ger de crăpau pietrele, pornea spre Vârful Postăvarul. La miezul nopții era acolo, sus. Întindea pătura, se încălzea cu un ceai fierbinte din termos, iar pe tovarășul lui de drum îl hrănea cu o bucată fragedă de friptură și un bol cu lapte. Carol Lehmann și motanul lui începeau un nou an. Sus, în liniștea de sticlă a muntelui, doi prieteni buni.
Astăzi, în Brașov, există o stradă care îi poartă numele. Cabana Lehmann, din Postăvarul, e, însă, pe cale să se distrugă. A murit în 1990, la 96 de ani. N-a mai avut timp să vadă vremurile grele care au urmat. Probabil, însă, că acum ar fi băut un ceai fierbine cu Ion Nuțoiu, zâmbind tăcuți, senini, în liniștea ca un miracol din bătrâna cabană Postăvarul.