"Cred că meseria m-a ales pe mine"
- Ţi se spune, pe drept cuvânt, "fotograful vedetelor". Majoritatea marilor noştri artişti de teatru şi cinema, precum şi vedete din lumea modei şi a muzicii, au răspuns comenzii tale: "Zâmbiţi, vă rog!". Ce-a fost înaintea celebrităţii? Cum ai ajuns fotograf?
- N-am visat niciodată să devin fotograf, deşi purtam tot timpul un aparat cu mine, ca să pozez ce-mi plăcea. Nu-mi cunoşteam talentul. Însă din joacă, încet-încet, am început să pun aparatul la treabă. Cred că meseria m-a ales pe mine. Treptat, nu brusc. Dar din momentul în care m-am luat în serios, mi-am zis: "Eu vreau să fiu ca un mare maestru care a făcut istorie în lumea fotografilor: Aurel Mihailopol!". Un geniu! Din păcate, a murit tânăr, iar acum e uitat. Am avut acest model. M-am îndreptat spre imagine, poate şi datorită felului meu de a fi, pentru că nu prea eram comunicativ. Imaginea m-a ajutat să leg punţi cu oamenii. M-am apropiat de fotografia de portret şi m-am regăsit în oamenii minunaţi pe care i-am fotografiat. Primele portrete le-am făcut în copilărie, la ore, la ateliere de pictură. Le vindeam pe câţiva lei. Venind la Bucureşti, m-am pregătit să dau la Arte, lucram şi la un muzeu, ca restaurator. Un fotograf de la muzeu, care ieşise la pensie, mi-a lăsat toate materialele lui expirate şi mi-a zis: "Ia-le, treci la treabă şi descoperă cu adevărat fotografia!". Stăteam ore în şir în baie, pe întuneric, şi revedeam fotografiile pe care le făceam. În paralel, am început şi a doua facultate (regie-film), unde am avut profesori care m-au marcat. Din copilărie eram fascinat de personalităţile acestea şi, probabil, fără să-mi dau seama, m-au atras. Şi aşa am ajuns să lucrez pentru oameni aleşi, ca să zic aşa. Deci, nu a fost alegerea mea, aici m-a dus viaţa.
"Nu fotografiez vedete, ci oameni"
Cu şevaletul pe malul mării
- De multe ori chiar mă deranjează. Prea des şi cu uşurinţă se folosesc astăzi astfel de sintagme: "designerul vedetelor", "hair-stilistul vedetelor". Eu nu fotografiez vedete, ci oameni. Le descopăr partea umană, partea normală. Îmi place să-i cunosc, să-i ascult. Ca fotograf, am realizat că trebuie să ştii să observi, să comunici, să fii foarte sincer. Cu cât eşti mai deschis şi mai simplu, cu atât e mai bine. De fapt, eu trăiesc în două lumi. Una facilă, artificială, a aparenţelor. Şi lumea cealaltă, mai aşezată, mai pură, mai umană. Mereu mă împart în două. Nu ştiu cum reuşesc. (Râde) Pentru că fac parte din două lumi. Una în care mă duc şi mă îmbrac ca vedetele şi interacţionez cu ele: spectacol, lumini, artificii... Alta simplă, în care mă duc la cumpărături, vorbesc cu oamenii de pe stradă, adică viaţa asta normală, ştii? Fiecare îşi alege partea din mine pe care vrea s-o vadă.
"Afară era zăpadă şi eu plângeam: «Doamne, nu mai am părinţi!»"
Autoportret cu trabuc
- Eu am o memorie vizuală foarte bună. Când taică-meu a fost bolnav şi eram cu el la spital, pe o bucăţică de hârtie l-am creionat exact cum era el atunci. Cred că aveam 17 ani. Şi, la un an, a murit. Mai târziu, bucăţica aia de hârtie am găsit-o prin dosarele mele de lucrări şi am înrămat-o, am făcut un colaj, de fapt, ca o ultimă scrisoare de pe tărâmul ăsta, către celălalt tărâm. Am pus-o chiar la ieşirea din casă. Holul de la mine de acasă este ca un fel de carte de vizită. Când intri, pe stânga se află peretele cu cele mai importante diplome pe care le-am primit, pe peretele din faţă este afişul cu ultima expoziţie pe care o am, iar în partea dreaptă e acest tablou, ca un fel de icoană, nu ştiu. Un portret al unei persoane care m-a călăuzit în viaţă şi care poate mă ajută de dincolo. Apoi, pe lângă memoria vizuală, am moştenit de la tata partea asta... spirituală, să zic. Adunase cinci pereţi de cărţi în casă. Şi citeam. De la mama am moştenit puterea şi ambiţia. Ea era un negustor pur. (Vindea pâine la magazin.) Era şi mai critică, mai dură. Tata îmi făcea rost de materiale pentru pictură, mă încuraja. Maică-mea mă încuraja şi ea, se lăuda cu mine, dar avea alt mod de a pune problema...
- Vorbeşti cu mare afecţiune despre părinţi. Ştiu că la sfârşitul vieţii mamei tale, tu ai fost cel care a îngrijit-o. Vrei să-ţi aminteşti despre ea?
- Am îngrijit-o pe mama ca pe-un copil. S-a îmbolnăvit când eu eram student şi aveam foarte mult de lucru. Toată lumea mă solicita, iar acasă, mă aştepta o datorie. E prima dată când spun asta. Maică-mea paralizase şi o aveam la pat de vreo şapte ani. Când plecam într-o delegaţie, nu puteam să lipsesc mai mult de două zile. Am rămas cu nişte sechele de atunci. Nu mai am obligaţiile pe care le aveam, dar tot nu-mi vine să plec mai mult de două, trei zile de acasă. Acum, dau vina pe cele două pisici. Dar atunci o aveam pe mama, şi numai eu ştiu prin ce am trecut. Ziua să fii dinamic, vesel, să poţi să-ţi realizezi proiectele şi să le faci bine. Iar acasă... Şi în pauzele de lucru mă gândeam tot la ce era acasă. Trebuia să rezolv tot felul de probleme şi asta n-a ştiut nimeni. Hai să-ţi mai spun ceva, aşa, ca o lecţie de viaţă. Când eram mic şi venea câte-o prietenă pe la mama, mai trăgeam cu urechea ce vorbesc şi mama zicea: "Ăsta, când o fi mare, n-o să-mi dea niciun pahar cu apă! El, cu pictura lui!". Vorbele astea m-au urmărit. Iar când am ajuns în postura asta, când s-a îmbolnăvit, uite că a fost mult mai mult de un pahar cu apă... (Zoltan plânge) Iar ea nici măcar n-a fost conştientă de asta. Pentru că atunci când am fost alături de ea, atâţia ani, avea şi Alzheimer. Ea nu realiza că eu sunt fiul ei. Îţi dai seama? Ştia că sunt cel care vine să-i dea apă şi-mi povestea amintirile ei din copilărie. Atât!
Cu Tudor Chirilă
"Ţineam aparatul în faţă, ca să-mi ascund emoţiile"
Cu Victor Rebengiuc
- Când eram mic şi fusesem adus de ai mei în Slatina, de unde era mama şi unde mi-am petrecut o parte din copilărie, stăteam la fereastră. Locuiam la casă, în centru. Şi aveam o stradă care era foarte circulată. Şi-mi plăcea să stau la fereastră. Eram un copil interiorizat. Îmi plăcea să privesc, să ascult, să asist la conversaţii. Stăteam mult şi analizam oamenii, maşinile care treceau. Sau, când mă lua mama cu ea la lucru, vedeam pe geam o piaţetă, în care se întâmplau de toate: spectacole stradale, accidente de maşini, oameni care se luau la harţă, nuntaşi, înmormântări. Era ca un fel de revista presei în copilărie. (Râde) Asta era bucuria mea, să analizez oamenii. Apoi, crescând, am început să pun pe un suport aceste imagini, aceste stări. Am început cu pictura şi apoi, uşor-uşor, am ajuns la fotografie. Aşa am ajuns să văd eu altfel, şi am ajuns să comunic rapid cu marii actori. De parcă ne ştiam de-o viaţă. Îi vedeam la televizorul ăla alb-negru, pe lămpi, când erau mai tineri, şi apoi îi vedeam în faţa mea. Iar în momentul în care începeam să facem poze, îi puneam în posturile din film. De exemplu, pe mine m-a fascinat întotdeauna Sergiu Nicolaescu. De mic copil îl imitam, îi ştiam personajele. Şi, întâlnindu-mă odată cu Sergiu Nicolaescu, după ce am terminat pozele pentru un pictorial, i-am zis: "Maestre, acum vreau să luaţi poziţia aceea pe care o folosiţi tot timpul în filme (dar fără să-i arăt care), iar eu vă imitam când eram mic. Sergiu Nicolaescu a zâmbit şi a luat exact postura aceea triumfalistă pe care o lua în filmele lui. Şi toţi care erau în jurul nostru au râs. Erau puţin blocaţi şi în acelaşi timp fascinaţi. A existat o comunicare între noi, de parcă eram doi copii. Pentru că şi Nicolaescu era un copil mare care se juca, pur şi simplu. Filmele lui au fost nişte proiecte, pe care numai un copil îndrăzneţ ar fi putut să le realizeze. Un regizor normal ar fi zis: "Nu, nu se poate". Dar uite că el a putut.
- L-ai fotografiat şi pe Francis Ford Coppola. În ce împrejurare?
- M-a sunat într-o zi Marius Mihalache şi mi-a zis: "Zoly, vino că am nevoie de tine diseară. O să vină pe la mine Coppola şi vreau să-mi faci nişte poze cu el". Venise să facă în România un film, o coproducţie internaţională, în care linia melodică era creată la ţambal de Marius Mihalache. M-am dus mai devreme cu o oră ca să pregătesc terenul, mai mult din punct de vedere emoţional (Râde). Într-o curte foarte simplă, pe o masă cu o muşama în carouri, Marius pusese nişte alune, chiar m-a uimit simplitatea cu care voia să-l primească pe marele Coppola. În momentul în care acesta a apărut, s-a aşezat direct la masa din curte, prieteneşte, într-o discuţie liberă, îmbrăcat simplu, chiar exagerat de simplu. Nu-mi venea să cred că stau la 30 de centimetri de el şi văd cum ia alunele căzute pe muşama şi le bagă în gură. Şi eu, în timpul ăsta, îi făceam câte-o fotografie. Şi era o atmosferă! Se auzea ţambalul lui Marius Mihalache, iar Coppola spunea: "Aici ea suferă" (un personaj din film, n.r.). Atunci Marius începea să bage note şi mai grave şi Coppola spunea: "Ea zburdă". Şi el modifica aceeaşi melodie. Vezi, un fotograf cam asta trăieşte. Momente. Şi au fost momente în care îmi ascundeam emoţiile în spatele camerei. Uneori, zâmbetul. Alteori îmi venea să plâng şi mi se punea un nod în gât. Ţineam aparatul în faţă, nu ca să fac poze, ci ca să-mi ascund emoţiile. Cam asta trăieşte un fotograf care lucrează cu oamenii, nu cu vedetele. Cu oamenii în general.
"Nu m-am îndrăgostit niciodată de femeile pe care le pozam"
Cu Andrea Marin
- Şi când e vorba de dragoste te ascunzi în spatele aparatului?
- Întotdeauna eu am crezut într-o dragoste ideală. Când eram mic, visam să-mi întâlnesc prinţesa din vis şi să fiu până la bătrâneţe cu ea. Cu timpul, am început să mă protejez, ca orice om. Cum văd persoana iubită de lângă mine? Să fie şi muză, să fie şi prietenă şi... Un om cu care să mergi până la capătul vieţii. Acum, sunt într-o relaţie şi este bine. Important e să trăieşti în înţelegere cu cel de lângă tine şi să creezi stări speciale, pe care să le împărtăşeşti permanent cu persoana iubită, nu doar la ocazii speciale. Să pui lumânările pe masă când serveşti cina, să faci focul în şemineu când te uiţi la un film... În căsătorie nu cred, deşi n-am fost căsătorit niciodată! Cândva, căsătoria însemna ceva. Era pasul care, odată făcut, rămânea făcut pentru toată viaţa. Pentru mine a rămas aşa, ca o carte în bibliotecă, pe care cândva am s-o citesc. Am avut de-a lungul vieţii tot felul de experienţe. Întotdeauna am evitat să mă îndrăgostesc de modele, de femeile pe care le pozam. În mare parte le vedeam ca pe nişte persoane superficiale, şi poate chiar aşa şi erau, nu ştiu. Oricum, nu mi se potriveau mie.
"Sunt un pictor zugrav de subţire"
Cu Nicu Covaci
- Îmi place confortul. Îmi place să fac din nimic ceva monumental. Drept dovadă, mi-am transformat toată casa într-un semipalat, mi-am creat un loc aşa cum mi l-am dorit. Dimineaţa, când mă trezesc, fac cafeaua, ascult muzică clasică. Îmi pregătesc terenul pentru şevalet. La mine, toată casa e în alb. Pardoseală, pereţi, mobilă, totul e foarte deschis şi nu există nicio picătură de vopsea. Stilul meu este de pictor zugrav de subţire. Adică lucrez foarte fin. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez cu tuşe mari, largi, să arunc cu vopsea. Mi-a plăcut să lucrez fotografic, ca să zic aşa. După ce pictez, am câte-o şedinţă foto, programată o dată la două, trei zile. Îmi place să mă uit la televizor cu persoana dragă. Lucruri simple. Am un bar, am o colecţie de vinuri. Îmi mai cumpăr din când în când trabucuri, pe care îmi place să le aprind o dată pe săptămână. Uite, îmi place şi să gătesc. În fiecare zi gătesc. Mi-am făcut o bucătărie şi-mi place să inventez mâncăruri inexistente.
- Vorbeşti de modestie, dar tu eşti o apariţie specială în public. Porţi joben şi baston...
- În ultima vreme, am devenit preocupat de imaginea mea. Mi-am cumpărat cinci costume. Deja am un dulap destul de încărcat. Şi pălăriile îmi plac. Am şi o minicolecţie de ceasuri, am un baston, pe care urmează să-l mai decorez. E un baston din argint, adus din Maroc, pe care a trebuit să-l modific. Îi scot măciulia şi din interior scot o pensulă. Am o pensulă la purtător! (Râde) Acela e sceptrul meu, la marile evenimente. De mic copil am fost atent la haine. Apoi am avut perioada mea de rock. Pictam tricouri personalizate, cu Metallica, Judas Priest. În facultate, la Scenografie-Design, am făcut un documentar, stilul rock-pink în vestimentaţie. Am arătat toate genurile, toate combinaţiile - rockul care mergea spre country, rockul care mergea către motor cycle. În fine...
"Nu plec din ţară, dar nici nu mă bat cu pumnul în piept: «Ah! România mea!»"
- Fotografia şi pictura sunt arte care nu te leagă de o limbă, de-un loc. Puteai oricând să pleci din ţară. De ce ai rămas în România?
- În primul rând, pentru că aici mi-am înfipt nişte rădăcini. Şi-apoi, de ce să plec? Poţi să călătoreşti şi prin alte metode (prin internet, de pildă), nu neapărat părăsind ţara. E adevărat, am frustările mele, ca orice om, dar, uite, după o frustrare vine ceva frumos, şi atunci te simţi împlinit şi asta te face să rămâi în ţara asta, aşa cum e ea. Un alt motiv pentru care nu am plecat a fost mama, care era bolnavă în perioada când eu eram pe val. Nu pot să plec de lângă părinţi. Am considerat că trebuie să fiu alături de ei. Şi am fost. Da, deci cred că niciodată n-o să plec din ţară. Am foarte mulţi prieteni care îmi zic: "Măi, tu eşti mai naţionalist decât orice român!". Eu, fiind de naţionalitate maghiară (după cum am spus, tata a fost maghiar şi mama olteancă, din Slatina, unde am şi copilărit), sunt înverşunat când văd mizeria asta peste tot, îmbâcsirea asta a tradiţiilor româneşti, pervertirea. Nu mai e ce-a fost. Nu, n-o să plec din ţară, dar nici nu mă bat cu pumnul în piept: "Ah, România mea!".
"Vreau să-mi cumpăr o casă veche"
Cel mai bun fotograf de modă: Zoltan Lorencz la Romanian Fashion Award
- Anul trecut, după mulţi ani, am primit şi eu două mari premii. Premiul de Cel mai bun fotograf de modă şi premiul de Excelenţă în fotografie. Încep să se adune roadele astea simbolice. Dar de-abia acum începe viaţa mea. Acum am ocazia să realizez o pictură pe perete, e prima mea frescă pe o dimensiune mare, aproape 10 metri lungime, şi mi s-a aprobat proiectul. Este pe o proprietate privată, dar mi-aş dori să fac asta şi în spaţii publice. Consider că pot face lucruri spectaculoase, în felul meu. O să mai am o expoziţie, pe care am avut-o în ianuarie aici (În Bucureşti, n.r), care se va muta la Paris. O să mai am nişte expoziţii de grup. Şi mai visez să-mi cumpăr o casă veche, să o restaurez şi să o transform într-un muzeu. Nu că n-ar fi şi apartamentul în care locuiesc acum un muzeu! Dar visul meu dintotdeauna a fost să am o casă. Vreau să fie şi loc de întâlnire, de petreceri, dineuri. Şi acolo să am şi atelierul de pictură.
- Vreun regret ai?
- Mie mi s-au împlinit toate visurile. De mic copil am fost un visător şi o să mor un visător. Unul căruia i se împlinesc visurile. Ce poate să fie mai minunat de-atât? Am un singur regret: că atâta timp cât au fost părinţii mei în putere, nu am fost destul de ascultător, aveam micile mele răzvrătiri, pe care acum le regret. Dacă aş da timpul înapoi şi ei ar putea să mă vadă azi, ar fi minunat! Dar poate mă văd, cine ştie... Uneori, am impresia că sunt deja la a noua viaţă! Da, chiar senzaţia asta o am, că am trăit mai multe vieţi. Caut tot timpul bucurie. Şi bucuria o găseşti oriunde, în orice om. Iar fotografia m-a ajutat foarte mult, pentru că prin fotografie m-am apropiat de oameni. Primul lucru pe care-l fac atunci când îi privesc este să duc aparatul la ochi... Dar nu întotdeauna ca să fac poze. Mă bucur să-i privesc, pur şi simplu. De multe ori, doar stau în spatele aparatului. Mă ascund. Asta înseamnă fotografie, nu? Emoţie! În rest, e machiaj şi photoshop.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
