Marele patriarh al familiei mele a fost Vasile Dogariu. Un chirurg care a reușit, în decenii de muncă, să înalțe pe Dealul Cetății din Brașov, un sanatoriu. Un bărbat chipeș, inteligent, elegant și respectat care, după venirea comuniștilor, a pierdut tot ce a avut, în afară de cele trei fete ale sale. Cea mai mare dintre ele, Delia, mi-a fost bunică. Cea mică, Stela, considerată frumusețea familiei, a murit între timp. Singura rămasă în viață, Rodica, a sărbătorit în luna ianuarie a anului trecut redutabila vârstă de 90 de ani. Și nu a avut altă dorință mai mare decât ca întregul "clan" Dogariu, să se reunească în jurul ei. Iar rudele i-au dat ascultare. Până la această reuniune, la care membrii familiei au venit, cu mic cu mare, din București, Timișoara și Târgoviște, dar și de peste hotare, din Canada și Germania, eu cunoșteam doar în linii mari istoria neamului. Știam că "inima" lui au fost străbunicul și sanatoriul construit de el în Brașov, unde au venit pe lume, pe lângă alte sute de prunci, și fetele sale, și primul lui nepot. Și mai știam despre străbunicul că, dincolo de faptul că era un chirurg reputat, era și genul de om cu vederi ferme, politice și filozofice. Nimic rău în asta, până la venirea comuniștilor, care i-au luat sanatoriul și toată averea. Doar printr-un noroc nu l-au luat și pe el, reușind să scape de arestare ca prin urechile acului. Până atunci, cele trei fete trăiseră la sanatoriu, unde familia ocupa întreg etajul superior. Sufrageria era mare, cât un apartament generos din zilele noastre, iar de pe terasa uriașă, se vedea întreg Brașovul. Străbunica Elvira, mama fetelor, era o femeie foarte elegantă și și-a învățat, desigur, copilele, să-i urmeze exemplul. Știam asta de la bunica mea, Delia, văzusem și niște fotografii, dar prea puține, pentru a-mi face o idee mai clară despre cele trei fete Dogariu. Acum, însă, în întâmpinarea sărbătorii care urma, am parcurs colecția de fotografii a familiei cu un ochi mai atent. O primisem, în urmă cu ani buni, în format digital, de la tatăl meu, Sorin. El avusese o legătură specială cu doctorul Dogariu, care lui îi fusese bunic și principalul model în viață și cu care, din câte am înțeles de la alții, s-a asemănat din multe puncte de vedere, împărtășind ascuțimea minții, tandrețea și un farmec personal pur și simplu electrizant. Iar ce am văzut în fotografiile păstrate cu atâta dragoste și grijă de tatăl meu m-a uimit.
Suntem obișnuiți ca fotografiile vechi, de familie, să fie puține, iar strămoșii noștri să ni se înfățișeze timizi, un pic speriați, de straniul aparat din fața lor și de omul care îl mânuiește, străduindu-se, în același timp, din răsputeri, să facă față cu onoare încercării, prezentându-se posterității cât mai frumos aranjați, îmbrăcați în hainele lor de duminică. Fotografiile "clanului" Dogariu erau, dimpotrivă, surprinzător de numeroase. Și de diverse. În unele, reprezentanții familiei pozau în adevăratul sens al cuvântului. Străbunica Elvira tronează, de pildă, într-una dintre ele, într-o ținută de gală, cu spatele perfect drept, privind aproape condescendent la cameră. În alte poze, cele trei fete, îmbrăcate mereu impecabil, apar delicate și surâzătoare ca cele trei grații. Treptat, parcurgând colecția de fotografii, am ajuns să înțeleg pentru prima dată că rudele mele din partea tatălui erau de la natură așa: elegante până în vârful unghiilor. Eleganți acasă, eleganți pe stradă, eleganți la mare, eleganți până și la schi sau la tenis, sporturi pe care le practicau cu pasiune. Dar, în aceeași măsură, năstrușnici, energici și veseli. De altfel, după ce comuniștii le-au luat toate bunurile materiale, eleganța și spiritul acesta vesel și dinamic au fost singurele lucruri care le-au mai rămas. Și pe care fetele, devenite între timp femei în toată firea, le-au arborat apoi pe tot parcursul vieții, împreună cu dârzenia specifică neamului.
Rodica
Curioasă să aflu mai multe despre istoria familiei, am vrut să ajung prima la reuniune, pentru a putea sta de vorbă în tihnă, cu sărbătorita. Sora bunicii mele, Rodica, a cărei minte funcționează fără greș la cei 90 de ani ai ei, era singura care-mi putea oferi detalii. Mai mult: ea trăiește acum chiar în Sanatoriu, care a fost între timp recuperat de familie, după multe bătălii în instanță. Rodica locuiește exact la etajul la care a stat înaintea venirii comuniștilor, cu tatăl, mama și cele două surori ale ei. Fosta sufragerie, împărțită acum în două camere spațioase, dă, la fel ca pe vremuri, în acea terasă splendidă cu vederea asupra Brașovului. Am început discuția, oferindu-i câteva dintre fotografiile scanate de tata. Deși nu depinde de nimeni pentru nimic și este suficient de energică pentru a face nu unul, ci trei torturi de ziua ei, Rodica se mișcă totuși ceva mai greu, la 90 de ani, dând o impresie de fragilitate, pe care niciodată nu a transmis-o până acum. În rest, este neschimbată. Memoria ei e perfectă, umorul intact. Mi-a povestit multe, prea multe ca să le povestesc pe toate aici, deși discuția a fost scurtă, pentru că trebuia să plecăm cu toții la restaurant. Mi-a spus partea neagră a poveștii: cum comuniștii au venit să confiște sanatoriul, fără să știe că mai exista o intrare, pe unde familia a reușit să mai scoată din lucruri, punându-le la adăpost pe la vecini.
Cât am stat la Sanatoriu, am vizitat și un etaj inferior al acestuia, care încă nu a fost renovat. Nu este exclus ca într-una dintre acele camere să fi văzut lumina zilei Rodica, sora ei, Stela, sau Mihai, fiul sărbătoritei venit, recent, din Germania. Vorbind cu el, l-am întrebat cum se simte acum, că locuiește în clădirea ridicată de bunicul lui. Emoția l-a copleșit. "Îți dai seama, Alina, eu chiar aici m-am născut!", mi-a răspuns.
În drum spre restaurant, am schimbat câteva vorbe despre familie și cu frumosul meu verișor, Sergiu, care trăiește în Canada. Spre deosebire de mine, el își amintește de străbunicul. "Cum era?", l-am întrebat. "Foarte cald", mi-a răspuns, rememorând cu cât drag obișnuia să-l strângă în brațe. Sergiu mi-a mai povestit însă ceva. Un episod amar. Mi-a spus că s-a plimbat într-o zi cu "tata mare", cum îi spune el, chiar pe strada Sanatoriului. În dreptul lui, străbunicul a întors capul. "Nu putea să se uite acolo", mi-a spus Sergiu. "Era prea dureros".
La restaurant
La restaurant ne-am întâlnit și cu restul familiei. Mai întâi cu temperamentala și talentata mea verișoară Andreea, sora lui Sergiu, împreună cu soțul și fiica ei. Copiii noștri au avut astfel, pentru prima dată în viață, prilejul să se întâlnească. Fiind de vârste apropiate, fiica ei, Lilou, și mezinul meu, Eduard, au început imediat să se joace și au fost toată seara nedespărțiți.
La restaurant au sosit și Minola, fiica Stelei, sora dispărută a Rodicăi, precum și Alexandra, fiica ei. Cum Minola trăiește la Timișoara și verișoara mea, Alexandra, în Germania, noi nu prea am avut prilejul să ne cunoaștem. Câteva amintiri existau totuși imprimate în mintea fiecăreia dintre noi. Într-adevăr Alexandra are gene foarte lungi, exact cum îmi aminteam de pe vremea când ea avea doar câțiva anișori, iar eu abia învățam să citesc cu voce tare. Ea își amintește cum a căzut într-o zi când eram împreună și mergeam la cimitir, rămânând până azi cu o cicatrice. Și-a mai amintit că are o poză în care o îmbrățișam. Nici cu Minola nu am prea multe amintiri. Am văzut însă, din poze, că, cel puțin în tinerețe, era toată numai zâmbet. Multe zâmbete a avut și în seara reuniunii și ne-a povestit lucruri foarte interesante. De pildă, că are o genealogie a familiei. Și știe enorm de multe și despre membrii familiei din partea străbunicii Elvira, dintre care unii, foarte bogați, au ajuns cu avere cu tot, tocmai în Chile, în fuga lor de comuniști.
Dar mai importante decât vorbele schimbate între noi și de promisiunea de a ne împărtăși date noi despre familie, au fost privirile noastre, încercarea de a vedea direct în sufletul celuilalt. Ce a deosebit fundamental această reuniune de întâlnirile obișnuite, a fost lipsa unui zid, a unui filtru sau, în orice caz, subțirimea lui. Nu ne apăram unii de alții. Ne lăsam priviți până în adâncuri. Și ne exprimam fățiș, nefiltrat. Aveam încredere. Simțeam legătura aceea a sângelui, oricât de departe am fi trăit unii de alții până atunci.
Cercul s-a închis
Dar cel mai memorabil moment, emoțional vorbind, a fost când Rodica, aflată în capul mesei, s-a ridicat să ne adreseze câteva cuvinte. După cum a mărturisit, a fost pentru prima dată în viață, când și-a asumat un asemenea rol. Ceea ce nu a împiedicat-o să-l ducă la bun sfârșit, vorbindu-ne din inimă, sincer și simplu, despre bucuria pe care o simte, văzându-ne reuniți acolo, cu toții, în jurul ei. În încăpere domnea și o puternică emoție. Am privit un pic prin ochii ei atunci, precum și în momentele care au urmat și în care i-am cântat, cu toții "Mulți ani trăiască", stând în picioare, în jurul mesei, cu paharele înălțate. Dând roată cu privirea prin restaurant, Rodica vedea, într-adevăr, după zeci și zeci de ani, clanul Dogariu, reunit la aceeași masă. Fiu, nepoți și nepoate, strănepoți și strănepoate, cu soții și soțiile acestora. Toți înșirați în fața ei, cu fețe îmbujorate, cântându-i "Mulți ani trăiască", la aniversarea de 90 de ani.
În final, mai este ceva ce trebuie spus. Această reuniune de familie a avut loc pentru a o celebra pe Rodica, însă a fost și un mod de a-l omagia pe străbunicul Vasile Dogariu. Nu degeaba a spus aniversata că vrea să vadă neamul Dogariu la aceeași masă. A fost închiderea unui cerc. O închidere impregnată de frumusețe și de emoție. Dar și o închidere care mi-a dat mult de gândit, pentru că am avut prilejul, pentru prima dată, să văd desfășurate în fața mea atâtea generații și atâtea povești de viață. Forța unei familii. A unui neam.