"Of, Doamne, mirosul ţărânei!"
- Dragă Lavinia, iubitorii de folclor te apreciază şi te iubesc foarte mult. Puţini îţi cunosc însă povestea, tocmai pentru că discreţia este una dintre trăsăturile tale esenţiale. Descrie-ne drumul pe care l-ai străbătut, pentru a ajunge în inima ascultătorilor tăi.
- Provin dintr-o familie modestă din Satu-Mare şi sunt cea mai mică din trei surori. Nu am fost la grădiniţă, şi poate tocmai de aceea am fost un copil cuminte, fiind lăsat peste tot - fie cu vecinii, fie cu o mătuşă, cu verişori, cu bunicii, la ţară - când părinţii mei erau la serviciu. Cuminţenia asta m-a făcut extrem de iubită de către toată familia, dar mi-a dăruit şi un altfel de deschidere către lume. De foarte mică mi-a plăcut satul, iar la bunica din Corund, în ţara Codrului, era raiul meu. Acolo m-am îndrăgostit fără scăpare de viaţa de la ţară, în primul rând, şi apoi de muzica populară. Lumea în care trăiam, viaţa în sat, mi-au dezvăluit alte valori decât cele ale copiilor de oraş. Doamne, îmi plăceau ţărâna, animalele, mirosul, totul! Stilul acela de viaţă tihnit, în strânsă legătură cu natura, cu iarba, cu munca m-a fermecat, pur şi simplu. Înţelegeam încă de pe atunci că majoritatea copiilor preferă oraşele, distracţiile urbane, dar eu nu eram aşa. Curtea bunicii de la Corund era paradisul meu, oamenii satului, îmbrăcaţi în straie populare îmi păreau cei mai frumoşi din univers, îmi plăcea cum se saluta lumea - "Lăudat fie Iisus", îmi plăcea biserica. De fapt, acesta a fost primul meu contact cu muzica: pricesnele cântate în biserică. Nu folclorul sătesc a fost prima mea iubire, ci muzica bisericească. Satul Corund ţinea pe vremea copilăriei mele de judeţul Sălaj, ceea ce face din mine jumătate sălăjeancă, jumătate codreancă. Eram cea mai mică, iar împreună cu verişoarele mele mai mari, aveam program de mers la biserică, unde cântam. Mi s-a lipit de inimă atât de mult, că imediat am început să colind Corundul, din casă în casă, ca să culeg versuri, melodii vechi, puneam toţi bătrânii să-mi cânte. Foarte repede, adunasem un repertoriu destul de mare, aşa că atunci când mergeam vara la desfăcat porumb, în clacă, mă urcau sătenii deasupra mormanului de porumb, şi singura mea sarcină era să le cânt. Şi cântam şi iar cântam. Apoi a venit clasa întâi şi le-am cerut părinţilor să mă dea la muzică, dar n-au vrut. Prin clasa a III-a, m-am pus pe plâns, mi-am făcut bagajul şi i-am ameninţat că plec de acasă, dacă nu mă dau la muzică. M-au lăsat să merg la Palatul Copiilor, dar la şcoala de muzică m-au dat abia în clasa a V-a, şi asta, din cauza învăţătoarei mele. Mult am mai suferit eu din cauza acelei femei, care nu avea deloc fler didactic şi care le spunea părinţilor că voi ajunge o cerşetoare dacă aveam să fac muzică. Ai mei, oameni simpli, cu frică de Dumnezeu, cu încredere în preot, doctor, învăţător, aşa cum era pe vremea aceea, au crezut-o. M-a rănit, pentru că eu eram foarte bună la învăţătură, foarte harnică şi foarte conştientă de ceea ce voiam să fac, de harul meu. Nu ştiu cum, dar eu parcă mi-am ştiut drumul de mică, eram perfect conştientă că muzica va fi viaţa mea. Apoi lucrurile s-au aşezat pe făgaşul normal. Am intrat la Liceul de Muzică, am făcut flaut şi pian. La voce, voiam canto popular, dar fiind bună, m-a convins diriginta, doamna Maria Chiş, să merg pe canto clasic. (Tot pe canto clasic am mers şi la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, clasa profesoarei Ana Rusu.) De-a lungul anilor de şcoală, doamna dirigintă a fost ajutorul meu numărul unu, mentorul şi a doua mamă. Ea însăşi preoteasă, m-a ajutat să-mi croiesc drumul în viaţă, a preluat locul bunicii şi al mamei şi m-a ajutat să devin omul, femeia care sunt. În meseria asta poţi foarte uşor să calci strâmb. Extrem de uşor. Cred că educaţia primită, atât de la bunici, părinţi, cât şi de la doamna profesoară Chiş, m-a ajutat să nu fac greşeli, să nu fac compromisuri, să-mi păstrez demnitatea şi autenticitatea în carieră. Demnitatea unei femei este un lucru preţios, care nu se dă uşor; eu asta am învăţat şi astfel îmi conduc viaţa şi azi. Nu ştiu să mint deloc.
"Vuietul Bucureştiului"
- Din liniştea satului ardelean ai ajuns la Cluj şi apoi la Bucureşti. Cât de puternic a fost impactul marelui oraş pentru fata cuminte din provincie?
- Aaah, şi venirea în Bucureşti a fost un şoc pentru mine. Fata din provincie, punctuală, politicoasă, cu încredere în oameni, cu credinţă în Dumnezeu şi în iubire, a fost zdruncinată din rădăcini de graba marelui oraş. Şi acum locuiesc cu familia mea în afara centrului Capitalei, nu reuşesc să mă adaptez la vuietul Bucureştiului, dar i-am mai învăţat ritmul, am mai găsit oameni cu care să rezonez, m-am adaptat.
Aripi de fluture
"Vioara" de acasă
- Este extrem de greu să mai fii autentic azi, din toate punctele de vedere: de la costume la melodii, de la cultură la comportament. Bătrânii se duc, pânza costumelor vechi începe să cedeze. Chiar şi eu am un şorţ refăcut după modelul celui vechi, care era prea uzat. Când am apărut pe scenele muzicale, aveam o poale de şapte metri lărgime, era atât de grea, de abia mă ţineam pe picioare, dar era autentică, din zona Codrului, şi eram foarte mândră de ea. Eu am debutat cu cântecul "Foaie verde pui de nuc" şi toată lumea mă întreba, la vremea aceea, de unde îl ştiam. Îl ţin minte pe Gheorghe Turda ce mirat era. Păi, la noi în zonă, sunt puţini interpreţi, se cântă foarte mult instrumental, aşa că acea melodie este una instrumentală, peste care am adăugat un text foarte vechi. Aşa ştiu eu să păstrez autenticitatea. Nu am cântat şi nu voi cânta niciodată piesele altor artişti. O fi la modă să cânţi Maria Tănase, pot să o fac, dar nu vreau. Nu văd rostul. Particip şi eu la evenimente private, dar cânt numai melodiile mele, texte vechi, culese de mine, pentru nimic în lume nu voi accepta să cânt "Cu ce m-am ales în viaţă" sau mai ştiu eu ce se cere în astfel de împrejurări. Să nu cedăm acestor tentaţii este efortul meu şi al soţului meu. Azi, toată lumea vrea să iasă în faţă. Credeţi că nouă nu ni s-a propus să participăm la emisiuni de largă audienţă? De câteva ori pe an primim astfel de invitaţii, pe care le declinăm pentru că nu ne interesează, nu credem în astfel de modalităţi de te face cunoscut. Eu nu judec pe nimeni, vorbesc doar din punctul meu de vedere, iar acela este că nu vreau să fac compromisuri. Eu de mică am vrut, de fapt, să fiu preţuită, iubită, nu să fac bani.
- Mai există bătrâni care să aibă cântece neştiute, poduri în care să mai stea pitite comori?
- Destul de puţini, şi tocmai de aceea azi, mulţi interpreţi populari sunt şi textieri. Eu, pentru că am copilărit la ţară, am cules extrem de multe texte, inclusiv bisericeşti. Am cules tot ce am putut de la mama din sat, de la tata, din satele din împrejurimi. Am caiete întregi pe care le folosesc şi azi. În plus, eu cred că oamenii sunt mai nimic dacă nu citesc. Prietenii, chiar profesorii, au văzut încă din tinereţe dragul acesta al meu pentru lectură şi studiu, aşa că de-a lungul timpului, am primit în dar foarte multe cărţi. Unele dintre ele sunt culegeri de folclor, chiar am una atât de preţioasă şi de veche, că atunci când o răsfoiesc, zici că dau paginile unor aripi de fluture, fragile şi gata-gata să se dezintegreze. Eu cred că asta trebuie să facă un folclorist: să caute neîncetat versuri vechi, pe care să le pună pe muzica locului de unde se trage. Eu, pe primul album, am avut melodii şi din Sălaj şi din Codru, un fel de tribut, atât pentru mama, cât şi pentru tata.
Fabrica de Folclor
- O altă metodă de a nu lăsa folclorul să fie risipit este de a-l face iubit în rândul copiilor şi tinerilor. Acesta a fost şi gândul vostru, al tău şi al soţului tău, când aţi pornit proiectul "Fabrica de Folclor"?
- Absolut. Iniţial, mi-am dorit foarte mult să fac o grădiniţă muzicală, dar am ajuns la un nivel la care o şcoală mi se pare mai importantă. Nu vin tineri care nu ştiu să cânte, au deja o pregătire, vin la noi să aprofundeze. Eu încerc să-i învăţ să fie artişti. Chiar le şi zic că vreau să iasă artişti de pe uşa mea. Acum, proiectul "Fabrica de Folclor" e pe Bucureşti, are sprijinul Primăriei, dar viitoarea şcoală de muzică la care visăm se va numi "Lavinia Goste şi Marius Zorilă". Vrem amândoi să lăsăm o amprentă importantă în folclor. Suntem responsabili, ne gândim la viitor, suntem patrioţi şi vrem mult de tot să lăsăm ceva de valoare în urmă. Ne dorim să atragem cât mai mulţi tineri către folclorul autentic, în detrimentul "celuilalt". Proiectul are tineri foarte talentaţi şi, fiind toţi din Bucureşti, este cu atât mai interesant şi surprinzător. "Copii de Capitală", care iubesc folclorul, care studiază, care merg prin sate să culeagă texte: iată un lucru demn de toată lauda!
O lovitură de fulger
Pe scenă, în familie
- L-am întâlnit pe Marius în 2006, la Festivalul de la Mamaia. Încă de la preselecţie a avut loc un schimb de priviri ca un fulger, aşa: ne-am văzut, am stăruit o secundă ochi în ochi şi ne-am văzut de drum. Apoi, în timpul festivalului, am stăruit mai mult cu privirea pe el, iar Marius mi-a declarat mai târziu că în clipa aceea s-a îndrăgostit iremediabil. Pe mine m-a impresionat enorm cum a cântat el, iar mai apoi a venit momentul meu de pe scenă. Festivalul de la Mamaia are propria orchestră, dar eu am refuzat-o, nu pentru că nu-mi plăcea, ci pentru că am preferat să vin cu oameni de pe meleagurile mele, ca să nu pierd din autenticitate. Adrian Paşca era conducătorul tarafului cu care venisem, iar Marius a mers la el şi l-a întrebat dacă nu aveam nevoie de un violonist. Eu, ardeleancă dintr-o bucată, am intervenit şi i-am spus că am nevoie de o vioară pe scenă, dar şi acasă. Ori deloc, ori amândouă. Glumisem, dar gluma ne-a împrietenit. Mai târziu, el m-a strâns mai aprig în braţe şi mi-a şoptit că într-o zi voi fi a lui. Şi uite că suntem de doisprezece ani împreună, iar între timp, au apărut şi fetele noastre, Maria şi Ioana. Îl iubesc foarte mult pe Marius. Un băiat orfan de tată, care face studii academice, care este un profesionist excepţional. Marius e din Giurgiu, a terminat Facultatea de Muzică din Bucureşti, dar nu vioara, pentru care este atât de cunoscut şi apreciat azi, ci tuba. Până de curând a fost căpitan în cadrul muzicii militare, a pregătit oameni pentru fanfarele din ţară, el însuşi a fost membru al gărzii de protocol a preşedintelui României. De câteva luni, şi-a dat demisia, pentru că era mult prea greu să ţină şi orchestra, şi fanfara militară şi celelalte proiecte ale noastre. A ales orchestra. Sunt alături de el, mereu am fost. Chiar mi-am pus pentru o perioadă în cui propria carieră, pentru a-l ajuta. Apoi au apărut fetele, care şi ele m-au ţinut ceva timp departe de scenă. Copiii m-au surprins foarte mult. Nu ştiam nimic, nici să pun un scutec, aşa că lumea din jurul meu nu prea a avut încredere că mă voi descurca. Dar Dumnezeu are felul Lui de a te ajuta, aşa că, dintr-odată, m-am pomenit şi cu îndemânare, şi cu răbdare, şi cu tact.
- Să fii tot timpul împreună cu persoana iubită e frumos, dar în acelaşi timp, poate fi monoton. Toate marile pasiuni se banalizează cu timpul...
O sătmăreancă pe cinste
- Poate fi adevărat ceea ce spui, dar cred că nu e cazul nostru. Suntem tot timpul împreună, pentru că nu putem unul fără de celălalt. El nu poate fără mine şi eu fără el, pentru că avem un fel de a ne echilibra energiile. Ne mai şi certăm, dar tot de la muzică. Ha! Ha! Dar să ştii că, deşi suntem cam tot timpul împreună, mie tot mi-e dor de el. Mi-e dor de el când adoarme în patul fetelor, mi-e dor de el când e în biroul lui şi intru pentru o clipă doar ca să-l sărut. Culmea este că suntem tot timpul împreună, dar nu prea avem timp de noi. Nu am mai ieşit în oraş doar noi doi de foarte multă vreme. În schimb, avem seara, cât de cât, un timp al nostru, ca să ne uităm împreună la un film, cu un pahar de vin bun. Ca o întâlnire în oraş. Îl iubesc foarte mult!
- Dar dragostea copilăriei tale mai trăieşte? Ai mai fost să miroşi ţărâna din Corund?
- Numai cât ai pomenit numele, şi mi se pune un nod în gât. Bunica nu mai e, a murit în 2015, iar până anul trecut, în octombrie, nu am putut merge la mormântul ei. Nu am fost în stare, pentru că nu-mi pot ierta că eram pe scenă când ea a plecat la Domnul, că eu cântam, în loc să fiu la căpătâiul ei. Am fost cu fetele mele după doi ani la mormânt şi nu am putut plânge, nu i-am putut vorbi. A rămas o rană deschisă în sufletul meu, o rană pe care nu o pot închide.
- Lavinia, ce simţi că porţi în tine din locurile natale?
- Căldura, omenia, cinstea, credinţa, corectitudinea. Sunt lucrurile care mă caracterizează şi pe care le-am moştenit fără doar şi poate, din acele locuri şi de la oamenii care m-au crescut. Da, acolo, la ţară, de la bunica şi de la mama, am învăţat cele mai importante lucruri în viaţă: să fiu credincioasă şi să ajut oamenii din jurul meu. Lecţiile acestea nu le primim la nicio şcoală, ele vin din familie, din modul în care eşti crescut.
Pricesne de Paşte
La "Fabrica de folclor"
- Albumul este gata, va fi lansat de Paşti şi sunt foarte bucuroasă. Nu ştiu dacă am cuvintele potrivite să pot exprima dragostea pe care o am pentru pricesne. Încă am caietul cu pricesnele adunate de la bătrâni, în copilărie. Albumul va fi dublat de un altul, de muzică patriotică. Aşadar, vă invit cu drag pe toţi, pe data de 30 martie, la un concert de cântări bisericeşti, alături de Grupul "Armonia" al Arhiepiscopiei din Constanţa. Parcul Herăstrău va fi gazda acestui spectacol. Deja am emoţii, dar sper să vină lume multă, pentru că aştept de ani de zile să le cânt oamenilor pricesnele mele dragi. Şi pe voi, şi pe cititorii dumneavoastră îi aştept. Citesc "Formula AS" încă din liceu, aşadar, să apar în paginile ei este o onoare extraordinară pentru mine. Mulţumesc şi vă doresc Sărbători cu sănătate, pace şi iubire.
Foto: @wearefamily, arhiva personală
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
