DUMITRU CHIOARU - Poet, profesor, editor al revistei "Euphorion" din Sibiu - "Încă mai cred că poezia va salva lumea"

- Trăieşte la Sibiu şi este poet. Ba chiar "şef de poeţi", având în vedere că este editorul revistei literare Euphorion, o publicaţie de înaltă ţinută. Se simte, oare, provincial, profesorul şi poetul Dumitru Chioaru, pentru că nu trăieşte la "centru", în Bucureşti? Iată întrebarea care m-a îndemnat să îl caut şi să aflu răspuns -

Oraşul vitraliu

- Trăiţi într-una din cele mai vechi aşezări me­dievale din Transilvania. Se poate scrie poezie în­tre ziduri de cetăţi?

- Sibiul a fost şi rămâne centrul magic al exis­tenţei mele. A fost oraşul adolescenţei mele visătoare şi neliniştite, "oraşul-vitraliu", cum l-am numit în poe­me. Doar în Sibiu mai pot să visez şi mai pot scrie poezie, când clipa zilei mă aca­parează tot mai mult, cu dictatura ei prozaică.

- V-aţi născut la Sîngătin, un sat din apropierea Sibiului. Ce a însem­nat pentru dvs. ca poet, copilăria la ţară?

- Am avut o copilărie fericită, trăită în ultimele zile ale satului tradiţional. O co­pilărie care s-a destrămat ca un vis, în urma coo­perativizării. Am fost un copil năz­dră­van, pentru care orizontul lumii se re­ducea la hotarele satului. Dar satul acela al meu era, ca şi pentru Blaga, în cen­trul lumii şi totaliza uni­versul. De fapt, şi visul meu de a de­veni poet pro­vine din copilărie, cam de pe la 9 ani, cînd îi descoperisem pe Alec­­san­dri (din încântarea cu care i-am citit Pastelurile s-au născut primele mele încercări poetice), Eminescu (de po­ezia căruia am fost legat toată viaţa), Coşbuc, Goga, pe care am con­tinuat să-i citesc şi după mutarea fa­mi­liei la Si­biu. Sîngă­tinul era un sat ardelenesc, cu oameni har­nici la mun­că şi veseli la petreceri, vestiţi prin co­linde şi jocul de bâtă, cum i se spune unui dans foarte vechi. Sub ochii mei miraţi, de copil, au tre­cut şi ultimele care cu boi, ducând zestrea mi­reselor, dar şi cele care du­ceau la cimitir oameni din generaţia bunicului din par­tea tatălui meu, răpuşi de inimă rea, după ce statul co­munist le luase pământul, sursa bunăstării şi liber­tăţii lor. Din copii de ţărani cu stare, pentru care au mun­cit generaţii întregi, pă­rin­ţii mei, încă foarte ti­neri, au ajuns muncitori în fa­brici din Sibiu. Până au reuşit să-şi cumpere un apar­tament cu două camere la bloc, am trăit în condiţii precare şi cu nostalgia sa­tului tot timpul în suflet.

- Care a fost clipa în care aţi ştiut că sunteţi poet?

- S-a întâmplat în momentul despărţirii de pa­ra­disul copilăriei, când nostalgia şi melancolia mi-au invadat sufletul. Cred însă că, mai mult decât nos­talgia satului, atmosfera medievală a Sibiului m-a predispus la visare şi poezie. Deşi am urmat Liceul "Gheorghe Lazăr" la real, dorul de literatură mă ur­mărea cu tărie. Am debutat în primăvara anului 1976, în revista "Transilvania", cu Poemul memo­riei, citit în cenaclul revistei, condus de poetul Ion Mir­cea. Visam, ca orice adolescent inspirat, să sparg tiparele poeziei şi să-i răstorn ca­noa­nele. Pe urmă, în clasa a XII-a, m-am hotărît să dau la Filologie. Aşa am ajuns la Universitatea din Cluj, unde am avut mulţi profesori buni şi exi­genţi. Şi tot în acei ani clujeni, s-a produs scriitorul din mine, decli­cul decisiv. M-am format la revista stu­denţească "Echinox", în redacţia căreia am intrat din primul an de facultate. O revistă care era, atunci, o adevărată instituţie de cultură. Mentorii revistei, re­­dutabilii Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, mă primiseră aşa puţin format cum eram. Dar la în­ceput, fiind mai mult absent decât prezent - veşnic în­drăgostit cum eram, în­tre atâtea fete de la Filo­logie, am fost suspendat după va­canţa de iarnă din redacţie. Apoi am fost recuperat de Ion Vartic, în iarna anu­lui II. De atunci, am fost un redactor activ. În acei ani ardenţi, am fost în redacţie cu Radu G. Ţe­posu, Ion Simuţ, Viorel Mureşan, Emil Hure­zea­nu, Marta Pe­treu, Ion Mu­reşan, An­drei Zanca ş.a. Erau pro­moţia optzecistă a Echi­nox-ului, de pe poziţia căruia am militat, în dia­log cu celelalte reviste studenţeşti din ţară, pen­tru afirmarea noii gene­raţii. Dar îi mai datorez Echi­nox-ului şi ştiinţa de a face o revistă şi încă ceva: mi-a dat încre­de­rea că trăiesc în lumea valorilor au­tentice. La sfâr­şitul facultăţii, a­veam deja mulţi prieteni şi cunoştinţe printre scri­i­tori din toată ţara. Dar şi un volum de versuri în căutarea unui editor. Debutul s-a produs în 1982, la editura "Albatros", cu volumul Seară adoles­cen­tină, bine pri­mit de critică şi dis­tins cu Pre­miul Uniunii Scriitorilor.

Umbra lui Blaga

- Sibiul medieval, cu pe­ce­tea lui germană, a cunoscut totuşi şi momente româneşti de mare stră­lucire culturală, în­ce­pând cu prezenţa poetului şi filosofului Lucian Blaga, ca pro­fesor la Univer­sitatea din Sibiu. I se mai simte urma de aur în viaţa oraşului?

- În urma Diktatului de la Viena şi a pierderii nordului Transilvaniei, Universitatea din Cluj se refugiase vremelnic la Sibiu, unde profesori de talia lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu găsiseră atmosfera propice continuării menirii lor culturale. Numele lui Lucian Blaga este purtat azi, de Universitatea din Sibiu, la care lucrez şi eu. Poezia lui Blaga, pe care am descoperit-o în anii liceului, a avut asupra mea, ca să mă exprim în termenii săi, o influenţă ca­talitică (catalizatoare). Lucian Blaga mă însoţeşte ca un model de cultură şi creaţie, dar şi de vertica­litate şi rezistenţă morală.

- Viaţa culturală a Sibiului a fost marcată, ceva mai recent, de un alt poet uriaş: Mircea Ivă­nescu, care, într-o bună zi, a părăsit Bucureştiul pentru Sibiu.

- Mutarea lui Mircea Ivănescu, bucu­reştean de origine, într-un oraş de provin­cie, în vreme ce alţi scriitori căutau să se mute din provincie la centru, unde sperau să-şi împlinească destinul şi să li se recunoască valoarea, a fost un fel de refu­giu. Tot în acei ani, s-a mutat din Bucu­reşti, la Păltiniş, şi filosoful Constantin Noica. Însă spre deosebire de Noica, aflat într-un fel de domiciliu forţat la Păltiniş, Ivănescu a devenit redactor al revistei Transilvania, dar şcoala sa de poezie a funcţionat com­plet în afara sistemului, mai întâi în Sibiu, până s-a extins în toată ţara. Casa lui Mircea Ivănescu din Sibiu, de pe strada Vasile Aaron nr. 3 (azi de­mo­lată, în ciuda demersurilor unor instituţii de cultură si­biene, printre care şi revista Euphorion, de a face din ea o casă me­morială), unde s-a mutat, în 1980, cu doamna Stela, soţia sa, şi duzinele lor de pisici, a devenit un loc frec­ventat mai ales de tineri poeţi, care şi-l reven­dicau drept maestru. Unii dintre discipoli au confir­mat, alţii s-au pierdut. Mulţi şi-au urmat maestrul numai în privinţa boemei, pier­zându-se în zilnice serbări bahice. Dar întotdeauna, din mijlocul unor asemenea pe­tre­ceri, Mircea Ivănescu dispărea pe neaşteptate, retrăgându-se în universul său. Cred că dintre discipolii lui sibieni, numai Iustin Panţa şi Radu Vancu şi-au însuşit, datorită talentului lor excepţio­nal, lecţia de poezie a maestrului, devenind poeţi de certă valoare. Eu nu m-am numărat printre dis­cipolii lui Mircea Ivănescu. Eram abia revenit după ani de apostolat prin ţară. Atunci, abia, am în­ceput să-i citesc atent opera, care a lăsat urme şi în felul meu de a gândi şi scrie poezie. În schimb, am petrecut numeroase seri în casa lui, în discuţii nesfârşite şi fructuoase asupra poeziei şi lite­raturii. Mircea Ivănescu nu avea morga profesorului care aştepta să-i răspunzi tot cu cuvintele lui, ci atitu­dinea înţeleptului care, ami­cal, îţi întărea con­vin­gerea că poţi să-ţi construieşti tu însuţi, ca un au­todidact, sistemul de valori. Era un om discret şi ge­neros, purtând diferite măşti, ca să se apere de indiscreţi. Încât sibie­nilor le apărea drept o prezenţă bizară. Avea o autoritate ce venea nu numai din va­loarea poeziei sale, ci şi din prestigiul lui de tra­ducător. Discuţiile noastre tre­ceau dincolo de cărţi, în profunzimile vieţii. Alteori lunecau în anecdote sau, chiar dacă îşi disimula cu detaşare ironică plăcerea de a le gusta, în bârfe literare. Amicii îi spuneau "Mopete", o poreclă pe care o acceptase bucuros.

"Un oraş viu"

- În ciuda celebrităţii sale turistice, Sibiul pare să-şi fi pierdut din iradierea lui culturală. Cine-i stră­bate la pas străzile trăieşte, mai degrabă, sen­ti­mentul provinciei...

- Este adevărat că viaţa culturală a Sibiului s-a mai anemiat, faţă de euforia din 2007, an în care a fost capitală culturală europeană, dar direcţia a ră­mas. Centrul oraşului, renovat cu fonduri europene, în­tre­ţine, totuşi, atmosfera de sărbătoare, redobân­din­du-şi faima de oraş turistic cosmopolit. Vara, mai ales, terasele restaurantelor sunt pline de oameni care vorbesc toate limbile. Şi aproape zilnic se în­tâm­plă câte un eveniment cultural, în special mu­zică sau teatru, în săli sau pe stradă, care-i atrage pe tu­rişti. Sibiul este, de fapt, mai ales în zilele Festi­va­lului In­ternaţional de Teatru, o scenă deschisă pen­tru toată lumea. Muzeul Brukenthal organizează frec­vent expoziţii tematice internaţionale de artă. Iar viaţa literară se desfăşoară în jurul revistelor Euphorion şi Transilvania (condusă de poetul Radu Vancu, care organizează un festival internaţional de poezie). Şi eu ţin, an de an, un colocviu de poezie "Iustin Panţa", numit aşa, în amintirea poetului si­bian dispărut prea devreme. Colocviul se adresează ti­ne­rilor poeţi din toată ţara, oferind şi un premiu pentru debut, câştigat până acum de poeţi foarte valoroşi. Desigur, nu tot ce se întâmplă în Sibiu este de calitate, pentru că explozia turismului a făcut să primeze cantitatea sub forma culturii de consum, ca în toate destinaţiile turistice ale lumii, dar oraşul e viu, inima lui e puternică, respinge imaginea de "provincie".

"Scriu, deci rezist"

- Sunteţi şi profesor la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Cum se prezintă studenţii de la Litere?

- M-am dus la Universitate dintr-o chemare pe ca­re o am pentru învăţământ. Predau cursuri de lite­ratură comparată şi de poezie modernă universală. Îmi place să lucrez cu studenţii, mai ales la semi­narii, unde încerc să-i învăţ să gândească cu capul lor. În ultimii ani, sunt însă tot mai nemulţumit de atmosfera vieţii universitare, care s-a birocratizat atât de mult, încât realitatea aproape că nu mai contează, doar scriptele şi rapoartele să fie în regu­lă. Şi tot mai rar vin spre Filologie studenţi cu talent ori chemare spre literatură. Nivelul lor scade în­grijorător. Sistemul de învăţământ pune accent mai mult pe cantitate decât pe calitate, tinzând să trans­forme universităţile în fabrici de diplome. Dar toţi suntem victimele unui sistem care neglijează edu­caţia. Iar fără investiţii în educaţie, societatea românească nu are viitor.

- D-le Chioaru, de fapt, de unde vă trageţi nă­dejdea în viaţă şi în viitor? Ce speranţă vă între­ţine zborul poetic? Cum rezistaţi mizeriei care ne înconjoară?

- Viaţa mea s-a împărţit între poetul şi profe­sorul Dumitru Chioaru. Am însă de la o vreme im­presia că poetul a pierdut în favoarea profesorului, pentru că poezia mă vizitează mai rar. Scriu poezie dintr-o nevoie vitală. Ea mă ajută să rezist asaltului zgurii vieţii prozaice. Scriu, deci rezist. Încă mai cred că, parafra­zân­du-l pe Dosto­iev­ski, poezia va salva lumea. De aceea, mi-e teamă de mo­mentul când nu voi mai scrie poezie, ca de o boală mortală. Trag însă nă­dejdea că, odată ce voi încheia cariera de pro­fe­sor, voi avea, în oaza de li­nişte a Sibiului, mai mult timp şi inspiraţie. Pentru că poezia a fost şi este adevărata mea viaţă.