LAVINIA GOSTE - interpretă de folclor - "O fi la modă să cânți Maria Tănase, dar eu nu vreau"

Bogdana Tihon Buliga
La 34 de ani, este una dintre cele mai îndră­gite voci ale muzicii populare din Ro­mâ­nia. Hotărâtă să ducă până la capăt drumul pe care a pornit, ardeleanca Lavinia Goste este un exemplu în rândul artiștilor, atât pentru cariera sa extraordinară, cât și pentru familia ei frumoasă. Lavinia și soțul ei, binecunoscutul instrumentist, dirijor și profesor, Marius Zorilă, fac un cuplu de nedespărțit, pe scenă și în viața personală.

"Of, Doamne, mirosul țărânei!"

- Dragă Lavinia, iubitorii de folclor te apre­ciază și te iubesc foarte mult. Puțini îți cunosc însă po­vestea, tocmai pentru că discreția este una din­tre trăsăturile tale esențiale. Descrie-ne drumul pe care l-ai străbătut, pentru a ajunge în inima as­cultătorilor tăi.

- Provin dintr-o familie modestă din Satu-Mare și sunt cea mai mică din trei surori. Nu am fost la grădiniță, și poate tocmai de aceea am fost un copil cuminte, fiind lăsat peste tot - fie cu vecinii, fie cu o mătușă, cu verișori, cu bunicii, la țară - când pă­rinții mei erau la serviciu. Cumințenia asta m-a făcut extrem de iubită de către toată familia, dar mi-a dăruit și un altfel de deschidere către lume. De foarte mică mi-a plăcut satul, iar la bunica din Co­rund, în țara Codrului, era raiul meu. Acolo m-am îndrăgostit fără scăpare de viața de la țară, în primul rând, și apoi de muzica populară. Lumea în care trăiam, viața în sat, mi-au dezvăluit alte valori decât cele ale copiilor de oraș. Doamne, îmi plăceau ță­râna, animalele, mirosul, totul! Stilul acela de viață tih­nit, în strânsă legătură cu natura, cu iarba, cu mun­ca m-a fermecat, pur și simplu. Înțelegeam încă de pe atunci că majoritatea copiilor preferă orașele, distracțiile urbane, dar eu nu eram așa. Curtea bu­ni­cii de la Corund era paradisul meu, oamenii sa­tului, îmbrăcați în straie populare îmi păreau cei mai frumoși din univers, îmi plăcea cum se saluta lumea - "Lăudat fie Iisus", îmi plăcea biserica. De fapt, acesta a fost primul meu contact cu muzica: pri­ces­nele cântate în biserică. Nu folclo­rul sătesc a fost pri­ma mea iubire, ci muzica bise­ricească. Satul Co­rund ținea pe vremea copilăriei mele de județul Sălaj, ceea ce face din mine ju­mătate sălăjeancă, ju­mătate codreancă. Eram cea mai mică, iar împreună cu verișoarele mele mai mari, aveam program de mers la biserică, unde cân­tam. Mi s-a lipit de inimă atât de mult, că imediat am început să colind Co­rundul, din casă în casă, ca să culeg versuri, melodii vechi, puneam toți bătrânii să-mi cânte. Foarte re­pede, adunasem un repertoriu destul de mare, așa că atunci când mergeam vara la desfăcat porumb, în clacă, mă urcau sătenii dea­supra mormanului de po­rumb, și singura mea sar­ci­nă era să le cânt. Și cântam și iar cântam. Apoi a venit clasa întâi și le-am cerut părin­ților să mă dea la muzică, dar n-au vrut. Prin clasa a III-a, m-am pus pe plâns, mi-am făcut bagajul și i-am amenințat că plec de acasă, dacă nu mă dau la muzică. M-au lăsat să merg la Palatul Copiilor, dar la școala de muzică m-au dat abia în clasa a V-a, și asta, din cauza învăță­toa­rei mele. Mult am mai suferit eu din cauza acelei femei, care nu avea deloc fler didactic și care le spu­nea părinților că voi ajunge o cerșetoare dacă aveam să fac muzică. Ai mei, oameni simpli, cu frică de Dumnezeu, cu încredere în preot, doctor, învățător, așa cum era pe vremea aceea, au crezut-o. M-a rănit, pentru că eu eram foarte bună la învă­ță­tură, foarte harnică și foarte conștientă de ceea ce voiam să fac, de harul meu. Nu știu cum, dar eu parcă mi-am știut drumul de mică, eram perfect conștientă că muzica va fi viața mea. Apoi lucrurile s-au așezat pe făgașul normal. Am intrat la Liceul de Muzică, am făcut flaut și pian. La voce, voiam canto popular, dar fiind bună, m-a convins diriginta, doamna Maria Chiș, să merg pe canto clasic. (Tot pe canto clasic am mers și la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, clasa profesoarei Ana Rusu.) De-a lungul anilor de școală, doamna dirigintă a fost aju­to­rul meu numărul unu, mentorul și a doua mamă. Ea însăși preo­teasă, m-a ajutat să-mi croiesc dru­mul în viață, a preluat locul bu­nicii și al mamei și m-a ajutat să de­vin omul, femeia care sunt. În meseria asta poți foarte ușor să calci strâmb. Extrem de ușor. Cred că educația primită, atât de la bunici, pă­rinți, cât și de la doam­na profe­soa­ră Chiș, m-a ajutat să nu fac greșeli, să nu fac compromisuri, să-mi păs­trez dem­ni­tatea și autenti­ci­tatea în ca­rieră. Dem­nitatea unei femei este un lucru prețios, care nu se dă ușor; eu asta am învățat și astfel îmi conduc viața și azi. Nu știu să mint de­loc.

"Vuietul Bucureștiului"

- Din liniștea satului ardelean ai ajuns la Cluj și apoi la București. Cât de puternic a fost im­pactul ma­relui oraș pentru fata cuminte din provincie?

- Aaah, și veni­rea în București a fost un șoc pentru mine. Fata din pro­vincie, punctuală, po­liticoasă, cu încre­dere în oameni, cu credință în Dum­­ne­zeu și în iubire, a fost zdrun­cinată din rădăcini de graba marelui oraș. Și acum locuiesc cu familia mea în afara centrului Capitalei, nu reu­șesc să mă adaptez la vuietul Bucu­reștiului, dar i-am mai învățat ritmul, am mai găsit oameni cu care să rezonez, m-am adaptat.

Aripi de fluture

- Cu atâtea manele și folclor pervertit îm­prejurul tău, cum mai poți fi interpret de muzică populară autentică?

- Este extrem de greu să mai fii autentic azi, din toate punctele de vedere: de la costume la melodii, de la cultură la comportament. Bătrânii se duc, pânza costumelor vechi începe să cedeze. Chiar și eu am un șorț refăcut după modelul celui vechi, care era prea uzat. Când am apărut pe scenele muzicale, aveam o poale de șapte metri lărgime, era atât de grea, de abia mă țineam pe picioare, dar era autentică, din zona Codrului, și eram foarte mândră de ea. Eu am debutat cu cântecul "Foaie verde pui de nuc" și toată lumea mă întreba, la vremea aceea, de unde îl știam. Îl țin minte pe Gheorghe Turda ce mirat era. Păi, la noi în zonă, sunt puțini interpreți, se cântă foarte mult instrumental, așa că acea me­lodie este una instrumentală, peste care am adăugat un text foarte vechi. Așa știu eu să păstrez auten­ti­citatea. Nu am cântat și nu voi cânta niciodată pie­sele altor artiști. O fi la modă să cânți Maria Tă­na­se, pot să o fac, dar nu vreau. Nu văd rostul. Par­ticip și eu la evenimente private, dar cânt numai me­lo­diile mele, texte vechi, culese de mine, pentru nimic în lume nu voi accepta să cânt "Cu ce m-am ales în viață" sau mai știu eu ce se cere în astfel de îm­prejurări. Să nu cedăm acestor tentații este efortul meu și al soțului meu. Azi, toată lumea vrea să iasă în față. Credeți că nouă nu ni s-a propus să par­ti­cipăm la emisiuni de largă audiență? De câ­teva ori pe an primim astfel de invitații, pe care le declinăm pentru că nu ne interesează, nu credem în astfel de modalități de te face cunoscut. Eu nu judec pe ni­meni, vorbesc doar din punctul meu de vedere, iar acela este că nu vreau să fac com­promisuri. Eu de mi­că am vrut, de fapt, să fiu prețuită, iubită, nu să fac bani.

- Mai există bătrâni care să aibă cântece neștiute, poduri în care să mai stea pitite co­mori?

- Destul de puțini, și tocmai de aceea azi, mulți interpreți populari sunt și textieri. Eu, pentru că am copilărit la țară, am cules extrem de multe texte, inclusiv bisericești. Am cules tot ce am putut de la mama din sat, de la tata, din satele din împrejurimi. Am caiete întregi pe care le folosesc și azi. În plus, eu cred că oamenii sunt mai nimic dacă nu citesc. Prietenii, chiar profesorii, au văzut încă din tinerețe dragul acesta al meu pentru lectură și studiu, așa că de-a lungul timpului, am primit în dar foarte multe cărți. Unele dintre ele sunt culegeri de folclor, chiar am una atât de prețioasă și de veche, că atunci când o răsfoiesc, zici că dau paginile unor aripi de flu­ture, fragile și gata-gata să se dezintegreze. Eu cred că asta trebuie să facă un folclorist: să ca­ute neîncetat versuri vechi, pe care să le pună pe muzica locului de unde se trage. Eu, pe primul album, am avut melodii și din Sălaj și din Codru, un fel de tribut, atât pentru mama, cât și pentru tata.

Fabrica de Folclor

- O altă metodă de a nu lăsa folclorul să fie risipit este de a-l face iubit în rân­dul copiilor și tinerilor. Acesta a fost și gândul vostru, al tău și al soțului tău, când ați pornit proiectul "Fabrica de Folclor"?

- Absolut. Inițial, mi-am dorit foarte mult să fac o grădiniță muzicală, dar am ajuns la un nivel la care o școală mi se pare mai importantă. Nu vin tineri care nu știu să cânte, au deja o pregătire, vin la noi să aprofundeze. Eu încerc să-i învăț să fie artiști. Chiar le și zic că vreau să iasă artiști de pe ușa mea. Acum, proiectul "Fabrica de Folclor" e pe București, are sprijinul Primăriei, dar viitoarea școa­lă de muzică la care visăm se va numi "Lavinia Goste și Marius Zorilă". Vrem amândoi să lăsăm o amprentă importantă în folclor. Suntem respon­sabili, ne gândim la viitor, suntem patrioți și vrem mult de tot să lăsăm ceva de valoare în urmă. Ne dorim să atragem cât mai mulți tineri către folclorul autentic, în detrimentul "celuilalt". Proiectul are tineri foarte talentați și, fiind toți din București, este cu atât mai interesant și surprinzător. "Copii de Ca­pitală", care iubesc folclorul, care studiază, care merg prin sate să culeagă texte: iată un lucru demn de toată lauda!

O lovitură de fulger

- Lavinia, știm cu toții că soțul tău, Marius Zorilă, este astăzi unul dintre cei mai apreciați artiști de muzică populară, creatorul și dirijorul "Orchestrei Naționale Valahia", un violonist de excepție. Împreună cu fetițele voastre gemene formați o minune de familie, un exemplu pentru mulți. Cum v-ați cunoscut?

- L-am întâlnit pe Marius în 2006, la Festivalul de la Mamaia. Încă de la preselecție a avut loc un schimb de priviri ca un fulger, așa: ne-am văzut, am stăruit o secundă ochi în ochi și ne-am văzut de drum. Apoi, în timpul festivalului, am stăruit mai mult cu privirea pe el, iar Marius mi-a declarat mai târziu că în clipa aceea s-a îndră­gostit iremediabil. Pe mine m-a impre­sionat enorm cum a cântat el, iar mai apoi a venit momentul meu de pe sce­nă. Festivalul de la Mamaia are pro­pria orchestră, dar eu am refuzat-o, nu pentru că nu-mi plăcea, ci pentru că am preferat să vin cu oameni de pe meleagurile mele, ca să nu pierd din autenticitate. Adrian Pașca era conducătorul tarafului cu care venisem, iar Marius a mers la el și l-a întrebat dacă nu aveam nevoie de un violonist. Eu, ardeleancă dintr-o bucată, am intervenit și i-am spus că am nevoie de o vioară pe scenă, dar și acasă. Ori deloc, ori amândouă. Glumisem, dar gluma ne-a împrie­tenit. Mai târziu, el m-a strâns mai aprig în brațe și mi-a șoptit că într-o zi voi fi a lui. Și uite că suntem de doisprezece ani împreună, iar între timp, au apă­rut și fetele noastre, Maria și Ioana. Îl iubesc foarte mult pe Marius. Un băiat orfan de tată, care face stu­dii academice, care este un profe­sio­nist excep­țional. Marius e din Giurgiu, a ter­minat Facultatea de Muzică din București, dar nu vioara, pentru care este atât de cunoscut și apre­ciat azi, ci tuba. Până de curând a fost că­pitan în cadrul muzicii militare, a pregătit oa­meni pentru fanfarele din țară, el însuși a fost membru al gărzii de protocol a președintelui Ro­mâniei. De câteva luni, și-a dat demisia, pentru că era mult prea greu să țină și orchestra, și fanfara militară și celelalte proiecte ale noastre. A ales orchestra. Sunt alături de el, mereu am fost. Chiar mi-am pus pentru o perioadă în cui propria carieră, pentru a-l ajuta. Apoi au apărut fetele, care și ele m-au ținut ceva timp departe de scenă. Copiii m-au surprins foarte mult. Nu știam nimic, nici să pun un scutec, așa că lumea din jurul meu nu prea a avut încredere că mă voi descurca. Dar Dumnezeu are felul Lui de a te ajuta, așa că, din­tr-odată, m-am pomenit și cu îndemânare, și cu răb­dare, și cu tact.

- Să fii tot timpul îm­preună cu persoana iubită e frumos, dar în același timp, poate fi monoton. Toate marile pasiuni se banalizează cu timpul...

- Poate fi adevărat ceea ce spui, dar cred că nu e cazul nostru. Suntem tot timpul împreună, pentru că nu putem unul fără de celălalt. El nu poate fără mine și eu fără el, pentru că avem un fel de a ne echilibra energiile. Ne mai și certăm, dar tot de la muzică. Ha! Ha! Dar să știi că, deși suntem cam tot timpul împreună, mie tot mi-e dor de el. Mi-e dor de el când adoarme în patul fetelor, mi-e dor de el când e în biroul lui și intru pentru o clipă doar ca să-l sărut. Culmea este că suntem tot timpul îm­pre­ună, dar nu prea avem timp de noi. Nu am mai ieșit în oraș doar noi doi de foarte multă vreme. În schimb, avem seara, cât de cât, un timp al nostru, ca să ne uităm împreună la un film, cu un pahar de vin bun. Ca o întâlnire în oraș. Îl iubesc foarte mult!

- Dar dragostea copilăriei tale mai trăiește? Ai mai fost să miroși țărâna din Corund?

- Numai cât ai pomenit numele, și mi se pune un nod în gât. Bunica nu mai e, a murit în 2015, iar până anul trecut, în octombrie, nu am putut merge la mormântul ei. Nu am fost în stare, pentru că nu-mi pot ierta că eram pe scenă când ea a plecat la Domnul, că eu cântam, în loc să fiu la căpătâiul ei. Am fost cu fetele mele după doi ani la mormânt și nu am putut plânge, nu i-am putut vor­bi. A rămas o rană deschisă în sufletul meu, o rană pe care nu o pot închide.

- Lavinia, ce simți că porți în tine din locurile natale?

- Căldura, omenia, cinstea, cre­din­ța, corecti­tudinea. Sunt lucrurile care mă caracterizează și pe care le-am moș­tenit fără doar și poate, din acele locuri și de la oamenii care m-au crescut. Da, acolo, la țară, de la bunica și de la ma­ma, am învățat cele mai importante lucruri în viață: să fiu credincioasă și să ajut oamenii din jurul meu. Lecțiile acestea nu le primim la nicio școală, ele vin din familie, din mo­dul în care ești crescut.

Pricesne de Paște

- Să încheiem pe tonuri muzicale și să vorbim puțin despre albumul de pricesne pe care-l ai în pregătire. El reprezintă și revenirea ta în muzică, după pauza de maternitate...

- Albumul este gata, va fi lansat de Paști și sunt foarte bucuroasă. Nu știu dacă am cuvintele potri­vite să pot exprima dragostea pe care o am pentru pricesne. Încă am caietul cu pricesnele adu­nate de la bătrâni, în copilărie. Al­bumul va fi dublat de un altul, de mu­zică patriotică. Așadar, vă invit cu drag pe toți, pe data de 30 martie, la un concert de cântări bisericești, ală­turi de Grupul "Armonia" al Arhi­epis­copiei din Constanța. Parcul Herăstrău va fi gaz­da acestui spectacol. Deja am emoții, dar sper să vină lume multă, pentru că aștept de ani de zile să le cânt oamenilor pricesnele mele dragi. Și pe voi, și pe cititorii dumneavoastră îi aștept. Citesc "Formula AS" încă din liceu, așadar, să apar în paginile ei este o onoare extraordinară pentru mine. Mulțumesc și vă doresc Sărbă­tori cu sănătate, pace și iubire.

Foto: @wearefamily, arhiva personală