- D-le doctor, oare bărbaţii suferă altfel decât femeile când sunt înşelaţi?
- În principiu, după o experienţă de viaţă negativă, toţi oamenii cad într-o stare de şoc. Apoi urmează faza negării. Nu vrei să crezi că ce ţi se întâmplă este adevărat. În comparaţie cu femeile, bărbaţii îşi prelungesc starea aceasta, pentru că soluţiile pe care le aleg pentru a depăşi experienţele neplăcute sunt diferite. Profesional, asta se numeşte "apărare sentimentală". Când neg ceva, încerc să elimin cu forţa ceea ce mă doare.
- "După 20 de ani de căsnicie, soţia mea m-a părăsit brusc, lăsându-mă năuc". Într-un asemenea caz, orice femeie ar spune că jucăria era de multă vreme stricată...
- Şi bărbaţii simt când ceva nu e în regulă în relaţia lor, dar nu aşa de repede ca femeile. Dar acest fel de a te preface că nu recunoşti adevărul este o formă de disimulare. La cabinetul meu, când îi spun unui bărbat că soţia lui s-ar putea să aibă o legătură, urmează mereu aceeaşi frază tipică. "Nu. Soţia mea nu e capabilă de aşa ceva". Atunci le explic că n-ar fi o noutate, pentru că relaţiile extraconjugale reprezintă astăzi 50% din numărul căsniciilor. Bărbaţii simt asta, dar nu vor să recunoască şi-atunci adoptă o formă de apărare sentimentală, care există în variante diferite. De pildă, să taci şi să fii singur, aşa-numita distanţare masculină. Sau autoîncântarea: eu sunt cel mai bun, deci mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva. În sfârşit - raţionalizarea. Să cauţi cauze care sună logic, dar nu explică nimic. Relaţia era oricum anostă şi obosită, profesia nu satisfăcea etc., etc. Dar cea mai frecventă e încercarea de a scăpa de gânduri prin muncă, prin acţiune, un recurs tipic masculin.
- Puteţi să ne daţi un exemplu?
- Foarte des, bărbaţii se aruncă în muncă - să faci, să faci, să faci, să produci şi să concurezi profesional. Îmi amintesc de un pacient - manager - care la vârsta de 26 de ani, a fost părăsit de marea lui iubire. Dezamăgirea şi înjosirea, suferinţa care îl încercau nu le-a dezvăluit niciodată, ci le-a înăbuşit prin muncă. Douăzeci de ani mai târziu, când şi-a pierdut slujba, a venit din nou la mine, şi brusc, întreaga suferinţă a despărţirii a ieşit la iveală. Îşi oprimase ani de zile sentimentele.
- Din analiza de caz face parte şi faptul că bărbaţii, foarte repede după o despărţire, îşi găsesc partenere noi...
- Exact, asta este o altă caracteristică masculină. În loc să trăiască conştient procesul suferinţei, să o lase să se manifeste şi să se vindece, ei îşi caută repede o altă femeie, ca să arate că nu le pasă, că pot s-o ia oricând de la capăt, că suferinţa nu face parte din stilul lor de viaţă. O mare greşeală! Nu poţi începe o nouă iubire pe un suflet încă bolnav. Pierderile se prelucrează greu. Au nevoie de timp. Să-ţi cauţi repede o nouă parteneră procură oarecare stabilitate, dar nu este şi un angajament emoţional. În scurtă vreme, bărbatul în cauză îşi dă seama că stă în casă cu un străin, cu o femeie pe care nu o cunoaşte, care nu-i împlineşte aşteptările, şi cu care nu mai are răbdare să o ia de la început. "Să fi rămas singur mai multă vreme ce bine era!", este plângerea majorităţii clienţilor mei. Ea vine prea târziu, din păcate.
- Există o măsură de timp care trebuie respectată pentru a depăşi un divorţ sau un alt gen de pierdere sentimentală?
- În cazul unor pierderi mari - moartea cuiva apropiat sau un divorţ, îţi trebuie circa doi ani, timp în care, dacă e vorba de despărţire, trebuie categoric evitate sărbătorile petrecute alături de fostul partener - zile de naştere, Crăciun, Anul nou. Dar bărbaţii nu rabdă aceşti doi ani şi o iau de la început. Mi-e milă de ei, dar nu pot să le spun, chiar dacă sunt psiholog. Ar crede că îi îndemn să nu fie fericiţi...
- De unde graba asta pe ei?
- Bărbaţilor le e teamă că suferinţa le taie din bărbăţie, că rolul lor de bărbaţi nu mai e preţuit dacă plâng sau se plâng, dacă lasă să li se citească pe chip tristeţea. Imaginea clasică a bărbatului invincibil face şi azi, ca acum 100 de ani, victime. Aşa se şi explică indisponibilitatea lor pentru comunicare şi empatie, pentru reflecţia asupra universului lor sufletesc şi sentimental. Femeile sunt mai bine înzestrate de la natură în această privinţă.
- Din cauza asta vorbesc bărbaţii aşa de greu despre sentimente şi emoţii, despre ce simt?
- Da, mai ales sentimente ca frica şi tristeţea sunt asociate cu slăbiciunea, imaginea bărbatului papă-lapte e pentru ei un coşmar. Să nu arăţi că suferi din dragoste! Să taci, să înghiţi şi să o iei de la capăt şi mai rău ca la prima încercare, ca să arăţi că te doare în cot. Despre drama asta ar trebui să se vorbească mai des la televiziune şi în presă, în emisiuni dedicate psihologiei, pentru că tristeţea celui de-al doilea mariaj, încropit în grabă, e de lungă durată. Nu doare, precum trădarea, dar ucide încet, prin caracterul formal al relaţiei, care iese tot mai mult la iveală.
- Bărbaţii recunosc că sunt depresivi?
- Nu. Preferă să înlocuiască vorba depresie cu epuizarea totală (burnout). În schimb, când e vorba de profesia lor, de muncă, bărbaţii se deschid total dialogului. Totul e să nu încerci să îi duci către problemele legate de cuplu. Pentru ei, dialogul pe tema asta e mort.
- Multe femei încearcă să compenseze vulnerabilitatea partenerilor în faţa crizelor mergând ele singure la psiholog.
- Asta e deja ceva clasic. Iar în toate cazurile, eu îmi rog clientele să-şi trimită bărbaţii sau partenerii să îi cunosc. Singuri!
- Funcţionează?
- Incredibil, dar răspunsul este afirmativ. În 25 de ani, de când lucrez ca psihoterapeut, niciunul dintre cei poftiţi n-a refuzat invitaţia. Cum se explică? Cred că la mijloc este şi un soi de curiozitate, dar mai ales dorinţa de a vorbi deschis despre ce te doare cu un alt bărbat, în absenţa partenerei care a provocat dezastrul. Simţită ca un duşman, prezenţa vinovatei disturbă total convorbirea de la spovedanie spre răfuială şi invectivă. Un aspect interesant pe care l-am observat este că mai ales femeile puternice sunt refuzate la dialogul cu psihologul de către bărbaţi.
- Ce le spuneţi femeilor "acuzate" de parteneri?
- Să aibă mai multă înţelegere pentru viaţa sufletească a celor alături de care trăiesc. Când plânge un bărbat, e ca şi când izbucneşte un vulcan. S-a adunat multă suferinţă şi e bine ca femeile să cunoască acest aspect îngropat în muţenia soţilor lor. Şi e bine să ştie că suferinţa aceasta mută, ascunsă, poate să ducă la boli. Limpezirile în doi sunt absolut necesare, ele seamănă cu nişte dezintoxicări.
- Generaţia tânără este altfel?
- Cu siguranţă, da! Mă conving de lucrul acesta în fiecare zi. Tinerii în jur de 30 de ani, de pildă, sunt mult mai deschişi convorbirilor pe teme de suflet, îşi pun mai des probleme de identitate, şi psihologul face parte din stilul lor de viaţă. De fapt, şi problemele lor sunt de altă natură. Ele vizează munca excesivă pe care o fac de dragul acumulării materiale şi lipsa timpului pentru o relaţie sentimentală profundă. Când vii acasă, seara, cu mintea transformată într-un program de calculator, e greu să simţi parfumul de violete cu care încearcă să te ademenească iubita ta. Pare un amănunt, dar conflictul e gata.
Interviu realizat de DINA BRAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
