TEODOR CABA - "Ţelul maxim este să îţi transformi munca în plăcerea supremă"

Acupuncturist de renume naţional şi in­ter­naţional, principal promotor al ho­meopatiei şi gemoterapiei în România, Teodor Caba este membru al Societăţii Inter­naţionale de Acupunctură din Paris, al Societăţii de Acupunctură din Japonia, membru de onoare al IPJ Cambridge, Marea Britanie (care l-a şi de­clarat Omul de Ştiinţă al Anului în 1987), şi membru de onoare al Universităţii Carolina de Nord, SUA. O extraordinară perso­nalitate ştiinţifică a României, cu o popularitate uriaşă înainte de '89, şi care astăzi trăieşte discret, la Sibiu, înconjurat de mulţumirile pacienţilor săi, care vin din toată ţara să-şi afle izbăvirea în acele lui. L-am revăzut cu mare bucurie pe doctorul Teodor Caba, încercând, de data aceasta, să aflăm povestea destinului său.

 Doctoraşul de la oi

- Domnule doctor, astăzi locuiţi la Sibiu, dar sunteţi celebru în toată România pentru tratamentele dvs. de acupunctură. Strada pe care locuiţi a de­venit neîncăpătoare pentru maşi­ni­le venite din toată ţara, ca într-un ade­vărat pelerinaj. Cum a început drumul dvs. spre glorie?

- A început într-o după-amiază de va­ră, în satul natal, Poiana, din Vran­cea. O vecină a venit şi a strigat peste Va­lea Vă­suiului către mama mea: "Le­le Stancăăă! Spune-i lui Toader că a intrat la fa­cultate! Să meargă să se prezinte acolo săptămâna asta!". Eu eram dus cu vi­tele la câmp. Abia seara am aflat ves­tea de care de­ja vorbea tot satul. Nu prea intrau la medicină co­piii de la ţară, pe atunci. Eu eram mulţu­mit cu viaţa mea. Îmi plăcea curăţenia ţăranilor, îmi plăceau oile, câmpurile pline de flori... Totuşi, când am fost anun­ţat, aşa de pitoresc, că am intrat la medicină, am înţeles că asta e calea mea, că orice ar fi, trebuie să mă ţin de acest drum. Eram unul dintre cei 14 ad­mişi la Facultatea de Medicină din Iaşi, la vremea aceea, cea mai bună şcoală de chirurgie din Ro­mâ­nia. Cu această şansă extraor­di­nară cred că a început totul.

- Cum se gândeşte la medicină un copil de la ţară, obişnuit să meargă în păşune cu oile? Este o facultate dichisită şi grea...

- Tata a vrut să mă facă preot. El era filogerman şi legionar, iar în timpul legionarilor, preoţii erau priviţi cu mult respect. Dar eu eram prieten pe-atunci cu fiul unui preot, şi din poveştile lui nu mi s-a părut că preoţia este o meserie prea grozavă. În schimb, tot el îmi povestea despre ce înseamnă să fii medic şi să vindeci oamenii şi asta mi s-a părut interesant. E adevărat că eram un simplu copil de la ţară, mergeam desculţ cu vitele la câmp, că din asta trăia toată familia, dar începusem să mă gândesc la cum e să faci bine toţi oamenii bolnavi. Şi n-am mai avut în cap alt gând decât ăsta. De altfel, am reuşit să intru la facultate din prima. Cum? Pe de o parte, pentru că în toate vacan­ţele plecam la păşune cu cărţile în desagă şi cât păşteau vitele, eu citeam, dar şi pentru că la Liceul Unirea din Focşani am avut nişte profesori extraordinari.

- Şi aşa aţi ajuns dintr-un sat vrâncean de pe Valea Văsuiului, la Iaşi, în luminoasa ca­pitală a Moldovei! Cum vi s-a părut? A fost grea adaptarea?

- Eram uimit de ceea ce vedeam. Iaşiul avea un aer boieresc, ba, mai degrabă, impe­rial. Mă simţeam neînsemnat şi totodată privilegiat să fiu acolo. În plus, pentru mine, Iaşiul era citadela chirurgilor, oraşul era renumit pentru asta la vremea aceea: acolo se pregăteau cei mai buni chirurgi din ţară. Se făcea anatomie după tratatele cele mai vestite în lume. Numai că întâmplarea a făcut să nu stau prea mult în Iaşi. M-am nimerit în grupă cu doi ardeleni, care nu făceau toată ziua decât să laude Clu­jul şi viaţa din Transil­va­nia. Atât de convinşi erau că la Cluj e cel mai bun şi mai frumos loc din lume, încât, înainte de a se ter­mina primul an de fa­cul­tate, au cerut să fie trans­fe­raţi la Facultatea de Me­dicină de acolo. Fas­cinat de poveştile lor, am ce­rut şi eu să fiu trans­fe­rat oda­tă cu ei! Eram a­tras şi de ideea de a-i avea profesori pe marii doctori de-aco­lo, Iuliu Ha­ţieganu şi doctorul Goia, două somităţi ale me­dicinei. Datorită lor, facultatea de la Cluj avea re­nu­mele celei mai bune şcoli de me­dicină inter­nă din Ro­mânia şi şansa de a avea asemenea maeştri ca în­drumători a atârnat greu în decizia mea de a pleca din Iaşi.

Student la Cluj

- A fost o hotărâre înţeleaptă?

- A fost greu, pentru că trebuia să mă întreţin singur. Am îndurat mul­tă sărăcie şi foame în Cluj, dar eram hotărât să nu renunţ, încercând să fac din medicină sal­va­-rea mea. Mâncam pe la cantină şi pe la spital... A fost greu. Despre tatăl meu nu mai ştiam nimic, ca legionar, fusese arestat de comunişti, şi abia după şase ani, aveam să îl revăd şi să aflu că fusese prin beciurile Securităţii şi supravieţuise lagărului groazei de la Periprava. Nu aveam niciun sprijin şi mi-am dat seama că singura mea salvare este car­tea. Ca să nu mă îndrăgostesc de vreo fată şi să pot să mă ţin doar de învăţat, m-am ras în cap. Cum eram şi bondoc pe deasupra şi îndesat, nu eram prea atrăgător pentru fete, şi asta m-a ajutat să nu pierd timpul, şi să mă ţin de învăţat. Aveam de recuperat şi la lecturi, că nu aveam prea mare cultură gene­rală: în adolescenţă nu avusesem cărţi, învăţasem mai mult după notiţe luate de la profesor, şi acum descopeream biblioteca, cu înţelepciunea şi fru­mu­seţea lumii aşezate în paginile cărţilor. Eram însetat de cunoaştere, şi tot ce descopeream era nou şi ui­mitor. Din fericire, în anul doi am fost angajat ca... soră medicală. Aveam un ungur foarte înţelegător, director de policlinică, i s-a făcut milă de mine, mi-a dat o bicicletă şi mi-a zis să merg să fac con­trolul bolnavilor la domiciliu, în locul medicilor care nu aveau timp. Doamne, ce fericire pe mine, să merg prin Cluj, pe bicicleta mea! Pedalam serios şi ţanţoş, cu aparatul de luat tensiunea prins pe portbagajul bicicletei! Medicii îmi dădeau câte o ciocolată sau un pachet de biscuiţi, ca să nu se audă vreo reclamaţie, că ei nu îşi făceau vizitele, iar mie îmi convenea de minune: vedeam şi pa­cienţi, câştigam şi ceva de mâncare, eram şi în graţiile medicilor! Aşa am ajuns, mai târziu, să mă pună supraveghetor în cli­nică. Nu terminasem facultatea, dar căpă­taseră încredere în mine şi în experienţa mea şi ajunsesem să fac eu vizitele la bol­navii din spital când nu erau acolo me­dicii. Practic, făceam de gardă în locul lor. Am fost foarte fericit în felul ăsta, pentru că puteam să mănânc şi să dorm gratuit, în clinică. Pentru un student fără posibilităţi, era ceva nemaipomenit!

- Nu era o responsabilitate prea mare pentru un student, să facă de gardă, în locul medicilor?

- Sigur că era o responsabilitate mare, dar toată clinica medicală 2, unde eram eu, nu avea pe atunci decât doi medici, şi eu eram bucuros să le ţin locul. Mai ales când plecau în concediu, mă trezeam ca un fel de şef peste clinică. Am învăţat foarte mul­te în acea perioadă, însă a fost şi foarte greu. Acolo am trăit cele mai mari drame, cu bolnavii în stare de urgenţă, pentru că trebuia să rezolv orice pro­blemă. Îmi amintesc o noapte de coşmar, în care o echipă de zugravi au găsit o damigeană cu alcool me­tilic. Ei au crezut că este alcool etilic, că nu di­fe­ră nici la gust, nici la aparenţă, şi l-au lungit cu apă şi s-au apucat să bea. Ba au mai invitat cu ei şi ce­va ţărani, veniţi cu scândură la târg, să se cins­teas­că. 30 de mililitri de alcool metilic este doză mor­tală. Douăzeci de oameni au băut în acea seară împreună şi a scăpat unul singur, şi acela orb. Restul au murit toţi, pe scări, pe holuri...

Biblioteca interzisă

- D-le Caba, după atâta strădanie cu medicina internă, cum aţi ajuns la homeopatie şi acu­punc­tură, două domenii medicale foarte puţin cunos­cute la noi, pe atunci?

- Am terminat facultatea de medicină generală şi am rămas medic. Dar eu tot timpul am fost în căutarea unui medicament miraculos. Mereu am vrut să fac ceva deosebit şi să ies din rutina medi­ca­mentelor obişnuite. Când nu eram la spital, stu­diam, citeam. Existau aşa-zisele Centre de Cultură, unde pe baza carnetului de student, aveam acces la ultimele reviste şi cărţi în domeniu şi studiam ulti­mele noutăţi din medicină. Dar într-o zi, am aflat că există şi cărţi interzise, la care nu aveam acces. Aşa am ajuns la paznicul cărţilor trecute la index, adică scoase de comunişti din circuitul învăţămân­tului, fiind considerate "periculoase", nepotrivite cu ideologia regimului. Într-una din seri, am descoperit slăbiciunea celui ce păzea aceste cărţi: era mare fumător. Şi am început să strâng bani, să îi cumpăr ţigări, ca să mă lase noaptea în biblioteca interzisă de regimul comunist. Toată noaptea stăteam şi ci­team, ziua dormeam în picioare, dar aşa l-am desco­perit pe întemeietorul medicinei ştiinţifice homeo­pate, germanul Samuel Hahnemann. Homeopatia era dată la index, ca vrăjitorie... Diluţiile substan­ţelor pe care le folosea erau atât de mari, încât era greu să crezi că ele mai păstrează ceva din trata­mentul iniţial. Astăzi ştim că o substanţă vindecă­toare poate să fie diluată şi într-un ocean, şi tot îşi păstrează urmele vindecătoare. Mai surprinzător mi s-a părut că Hahnemann trăise şi în Sibiu, ca medic, numismat şi bibliotecar. Îl adusese Brukenthal, şi gurile rele spuneau că ar fi vrut să-l însoare cu sora lui. De aceea existau cărţile şi tratatele lui aici. El a scris prima carte de terapie naturistă aici, la Sibiu, şi a făcut furori. Apoi s-a pregătit în acest domeniu al homeopatiei şi a împărţit lumea în două: în ho­meopaţi şi alopaţi. Descoperind homeopatia, am venit în contact cu medicina orientală. Prin inter­mediul homeopatiei, am ajuns şi la acupunctură, în momentul în care cineva mi-a trimis nişte tratate de acupunctură în limba franceză. A fost momentul în care mi-am dat seama că acestea ar putea să fie tratamentele miraculoase pe care le caut...

Cu ecusonul, la Capşa

- Aşa cum aţi spus, homeopatia şi acupunctura erau considerate "vrăjitorii" în epoca comunistă, fiind interzise ca practică medicală. Păşeaţi pe un teren periculos...

- Da, şi din cauza asta citeam, mă documentam, şi am început să trimit lucrări în străinătate, la diferite congrese. Din cauza regimului nu puteam să plec din ţară, dar trimiteam aceste teze scrise, în care explicam părerile şi descoperirile mele în materie de homeopatie sau acupunctură. Aşa am ajuns să îmi fie citite lucrările în Japonia, Anglia sau Germania. În Germania, unde exista Clinica Robert-Bosch, pentru homeopatie, o clinică imensă, de 3000 de paturi, au fost impresionaţi de comunicarea mea şi mi-au propus o bursă de studiu. Drept urmare, mi-au trimis nu doar banii de drum, ci banii pentru toată durata bur­sei, o sumă colosală pentru România la acea vre­me. Şi asta a trezit atenţia Securităţii. Nu doar că nu am fost lăsat să merg în Germania, dar a început o întreagă anchetă, din cauza ba­nilor trimişi de ei. Cu mare noroc am scăpat de închisoare atunci, după un proces lung şi umi­litor. Dar de renunţat, nu am renunţat. M-am retras în re­dac­tarea mai multor cărţi de acu­punc­tură şi homeo­patie. În vremea aceea, termi­na­sem facultatea de me­dicină din Cluj şi eram medic într-un mic centru muncitoresc, la Călan, în judeţul Hu­ne­doara. Dar n-a trecut multă vre­me şi am ieşit din "ano­nimat". Soţia unui mem­bru al Consiliului Naţional Ştiinţific (CNST) a făcut un soi de ex­pe­rimente cu pro­priile fetiţe, pentru dezvol­tarea cre­ierului, şi acestea s-au îmbolnăvit de epilep­sie. Atunci m-au rugat pe mine să le tratez, dacă pot, fiindcă începuse să se vorbească despre tratamentele mele. Şi am reuşit să le tratez şi să le fac bine cu remedii homeopate. Întâmplarea as­ta m-a adus în atenţia aces­tui consiliu, care la vre­mea aceea avea rolul de a aduna crema cercetă­to­rilor din regimul comunist. Aşa m-am trezit che­mat la un Congres inter­na­­ţio­nal în Ro­mânia, prin care re­gimul do­­rea să arate ce deş­tepţi suntem noi. Printre acei sa­vanţi invitaţi să ţină pre­le­geri e­ram şi eu. Nu-mi ve­nea să cred... Aveam aşa, nişte ecusoane uria­şe, şi timp de o săp­tămână, am fost şi eu vedetă la Bucureşti! Pu­team să merg la orice restaurant şi orice cafenea, să co­mand şi să nu plătesc nimic: doar arătam ecu­sonul! Mi se părea incredibil ca eu, băiatul de pe Va­lea Vă­suiului, să fiu păzit de bodyguarzi şi să beau gratis ca­fea la Capşa! Era prima oară când ci­neva nu nea­părat că îmi dădea mie importanţă, dar lua homeo­patia în serios în România, asta era, de fapt, marea mea satisfacţie. Trei ani mă luptasem cu editurile şi cenzorii ca să accepte publicarea vechii cărţi a lui Hahnemann despre homeopatie...

Călan, metropola acupuncturii din România

- Totuşi, celebritatea v-aţi dobândit-o prin acu­punctură. Prin anii '70, Călanul devenise centru medical pentru elitele politice şi intelectuale, iar revista Flacăra, a lui Adrian Păunescu, a publicat o serie de interviuri cu dvs., care v-au transformat în vedetă...

- M-am îndreptat către acupunctură: pentru că mi se părea că rezultatele sunt mai rapide şi mai spectaculoase pentru anumite boli. La Călan, unde profesam ca medic, făceam şi acupunctură, şi oa­menii aflaseră. Veneau să se trateze prin această metodă din toată ţara. Erau atât de mulţi, încât nu era loc de cazare pen­tru toţi în micul orăşel mun­­ci­toresc, şi unii în­tin­deau corturi pe coli­nele din apropiere, nu­mai ca să vină la tra­tament. Din cauza asta, comuniştii au crezut că mă îmbo­găţesc fără mă­sură şi m-au acuzat. A fost momentul când am spus că las tot ce am, îmi iau soţia şi copiii şi plec peste hotare. În scurt timp, am fost che­­mat de Elena Cea­u­şes­cu. M-a în­trebat cu ce mă ocup, şi nu cred că în­ţelegea tot ce îi spuneam. Mă asculta şi se uita pe fe­reastră... Dar la sfârşit, mi-a spus că s-a hotărât în CNST să fiu de­cla­rat "bun na­ţio­nal" şi să spun ce am nevoie pentru continuarea acti­vi­tăţii. N-am crezut că este o ofertă ade­vărată, şi am cerut nişte lucruri aproape im­po­si­bile: să se facă o no­uă clinică pentru tratament prin acu­punctură, să se re­noveze spitalul şi altele asemenea. Culmea este că imediat ce m-am întors la Călan, cererile mele au început să fie în­deplinite, pe linie de partid! Un cămin de nefamilişti a fost renovat şi transformat în clinică, spitalul a în­ceput să fie renovat, în plus, ziarul Flacăra al lui Adri­an Păunescu a început să mă promoveze pe pagini întregi. A venit televi­ziunea... erau nişte arti­cole aşa de elogioase, că îmi era ruşine de mine, nu eram aşa deştept cum ziceau ei. M-am trezit cu mii de oameni care veneau din toa­tă ţara să se trateze la Că­lan prin homeopatie, dar mai ales prin acupunc­tură. Era un autobuz special, care mergea să ia oa­menii de la gară, să îi aducă la clinică. Mă trezeam de la trei dimineaţa, ca să îi pot trata pe cât mai mulţi. A fost o perioadă fantastică pentru mine, ca medic! Cred că încrederea câştigată atunci în faţa oamenilor îmi aduce şi astăzi, la 86 de ani, pacienţi. Eu le mulţumesc şi mă străduiesc să îi ajut pe cât mai mulţi dintre ei.

- Domnule doctor, sunteţi la o vârstă ve­ne­rabilă, dar aveţi o viaţă dinamică şi plină de ener­gie. Puteţi să împărtăşiţi secretul tinereţii fără bătrâneţe şi cititorilor noştri?

- Alimentaţia se află la baza sănătăţii. Şi munca ordonată, fără efort, fără salturi, fără epuizări. Or­ga­nizarea vieţii e foarte importantă. Ţelul maxim este să îţi transformi munca în plăcerea supremă, pentru că atunci omul se străduieşte pentru plăcerea lui. O viaţă lungă şi liniştită este cea cumpătată, fără excese de mâncare, băutură sau distracţie. Omul are două instincte principale: cel alimentar şi cel sexual, de perpetuare a speciei. Lăsaţi-vă conduşi de ins­tinctul alimentar, e cea mai bună călăuză! Sigur că sunt şi plăceri perverse, care sunt un pericol pentru sănătate - anumite alimente, băuturi, plaga aceasta a fumatului, drogurile... În general, plăcerea în ali­men­taţie este periculoasă. Dar dacă eviţi excesele, ce îţi cere organismul e bun! Sursa alimentelor este şi ea foarte importantă, dar astăzi, din păcate, nu ştiu ce mai scapă de procesare, totul este deformat, mo­di­ficat. Aşa că o viaţă raţională presupune o mâncare ra­­ţională şi un efort fizic pe măsură. Să ne lăsăm că­lă­­uziţi de natura noastră, de instinct, dar cu echilibru.