Dr. psiholog MARCU POPA - "Când plânge un bărbat, izbucnește un vulcan"

- Bărbații nu vorbesc despre sentimente. Sunt maeștri ai disimulării, indiferent dacă e vorba de stres la serviciu sau de probleme "în doi". Mai bine să moară, decât să recunoască adevărul. De ce? Am încercat să aflăm răspunsul de la un psiholog -

- D-le doctor, oare bărbații suferă altfel decât femeile când sunt înșelați?

- În principiu, după o experiență de viață negativă, toți oamenii cad în­tr-o stare de șoc. Apoi urmează fa­za negării. Nu vrei să crezi că ce ți se întâmplă este adevărat. În com­parație cu femeile, bărbații își pre­lungesc starea aceasta, pentru că so­luțiile pe care le aleg pentru a de­pă­și experien­țele neplăcute sunt dife­rite. Profesional, asta se numește "apărare senti­men­tală". Când neg ceva, încerc să elimin cu forța ceea ce mă doare.

- "După 20 de ani de căsnicie, soția mea m-a părăsit brusc, lăsându-mă năuc". Într-un ase­menea caz, orice femeie ar spune că jucăria era de multă vreme stricată...

- Și bărbații simt când ceva nu e în regulă în relația lor, dar nu așa de repede ca femeile. Dar acest fel de a te preface că nu recunoști adevărul este o formă de disimulare. La cabinetul meu, când îi spun unui bărbat că soția lui s-ar putea să aibă o legătură, urmează mereu aceeași frază ti­pică. "Nu. Soția mea nu e capabilă de așa ceva". Atunci le ex­plic că n-ar fi o noutate, pentru că relațiile extra­con­jugale reprezintă astăzi 50% din numărul căs­niciilor. Bărbații simt asta, dar nu vor să recunoască și-atunci adoptă o formă de apărare sentimentală, care există în variante diferite. De pildă, să taci și să fii singur, așa-numita distan­țare masculină. Sau autoîncântarea: eu sunt cel mai bun, deci mie nu mi se poate în­tâmpla așa ceva. În sfârșit - rațio­na­li­zarea. Să cauți cauze care sună logic, dar nu explică nimic. Relația era oricum anostă și obosită, pro­­fesia nu satisfăcea etc., etc. Dar cea mai frec­ven­tă e încercarea de a scăpa de gânduri prin mun­că, prin acțiune, un recurs tipic masculin.

- Puteți să ne dați un exemplu?

- Foarte des, bărbații se aruncă în muncă - să faci, să faci, să faci, să produci și să concurezi pro­fesional. Îmi amintesc de un pacient - manager - care la vârsta de 26 de ani, a fost părăsit de ma­rea lui iubire. Dezamăgirea și înjosirea, suferința care îl încercau nu le-a dezvăluit niciodată, ci le-a înăbușit prin muncă. Douăzeci de ani mai târziu, când și-a pierdut slujba, a venit din nou la mine, și brusc, întreaga suferință a despărțirii a ieșit la iveală. Își oprimase ani de zile sentimentele.

- Din analiza de caz face parte și faptul că bărbații, foarte repede după o despărțire, își gă­sesc partenere noi...

- Exact, asta este o altă caracteristică mas­cu­lină. În loc să trăiască conștient pro­cesul sufe­rinței, să o lase să se manifeste și să se vindece, ei își caută repede o altă femeie, ca să arate că nu le pasă, că pot s-o ia oricând de la capăt, că suferința nu face parte din stilul lor de viață. O mare greșeală! Nu poți începe o nouă iubire pe un suflet încă bol­nav. Pierderile se pre­lu­crea­ză greu. Au nevoie de timp. Să-ți cauți repede o nouă parteneră procură oarecare stabili­tate, dar nu este și un angajament emoțional. În scurtă vre­me, bărbatul în cauză își dă seama că stă în casă cu un străin, cu o femeie pe care nu o cunoaște, care nu-i împlinește așteptările, și cu care nu mai are răbdare să o ia de la început. "Să fi rămas singur mai multă vreme ce bine era!", este plân­gerea majorității clienților mei. Ea vine prea târziu, din păcate.

- Există o măsură de timp care trebuie res­pec­tată pentru a depăși un divorț sau un alt gen de pierdere sentimentală?

- În cazul unor pierderi mari - moartea cuiva apro­piat sau un divorț, îți trebuie circa doi ani, timp în care, dacă e vorba de despărțire, trebuie cate­go­ric evitate sărbătorile petrecute alături de fostul par­tener - zile de naștere, Crăciun, Anul nou. Dar băr­bații nu rabdă acești doi ani și o iau de la în­ceput. Mi-e milă de ei, dar nu pot să le spun, chiar dacă sunt psiholog. Ar crede că îi îndemn să nu fie fericiți...

- De unde graba asta pe ei?

- Bărbaților le e teamă că suferința le taie din bărbăție, că rolul lor de bărbați nu mai e prețuit dacă plâng sau se plâng, dacă lasă să li se citească pe chip tristețea. Imaginea clasică a bărbatului in­vin­cibil face și azi, ca acum 100 de ani, victime. Așa se și explică indisponibilitatea lor pentru co­mu­nicare și empatie, pentru reflecția asupra univer­sului lor sufletesc și sentimental. Femeile sunt mai bine înzestrate de la natură în această pri­vință.

- Din cauza as­ta vorbesc bărbații așa de greu despre sentimente și emoții, despre ce simt?

- Da, mai ales sen­ti­mente ca frica și tristețea sunt aso­cia­te cu slăbi­ciu­nea, ima­ginea bărbatului papă-lapte e pentru ei un coșmar. Să nu arăți că suferi din dra­goste! Să taci, să înghiți și să o iei de la capăt și mai rău ca la prima încercare, ca să arăți că te doare în cot. Despre drama asta ar tre­bui să se vorbească mai des la televiziune și în pre­să, în emisiuni de­dicate psi­hologiei, pentru că tris­tețea celui de-al doilea ma­riaj, încropit în grabă, e de lungă durată. Nu doa­re, precum tră­darea, dar ucide încet, prin ca­rac­te­rul formal al relației, care iese tot mai mult la ivea­lă.

- Bărbații recunosc că sunt de­presivi?

- Nu. Preferă să înlocuiască vorba depresie cu epuizarea totală (burnout). În schimb, când e vorba de profesia lor, de muncă, bărbații se deschid total dia­logului. Totul e să nu încerci să îi duci către pro­blemele legate de cuplu. Pentru ei, dialogul pe te­ma asta e mort.

- Multe femei încearcă să compenseze vul­ne­rabilitatea partenerilor în fața crizelor mer­gând ele singure la psiholog.

- Asta e deja ceva clasic. Iar în toate cazurile, eu îmi rog clientele să-și trimită bărbații sau parte­nerii să îi cunosc. Singuri!

- Funcționează?

- Incredibil, dar răspunsul este afirmativ. În 25 de ani, de când lucrez ca psihoterapeut, niciunul din­tre cei poftiți n-a refuzat invitația. Cum se ex­plică? Cred că la mijloc este și un soi de cu­rio­zi­tate, dar mai ales dorința de a vorbi deschis des­pre ce te doare cu un alt bărbat, în absența parte­nerei care a provocat dezastrul. Simțită ca un duș­man, pre­zența vinovatei disturbă total convorbirea de la spovedanie spre răfuială și invectivă. Un aspect in­te­resant pe care l-am observat este că mai ales fe­meile puternice sunt refuzate la dialogul cu psi­ho­logul de către bărbați.

- Ce le spuneți femeilor "acuzate" de parte­neri?

- Să aibă mai multă înțelegere pentru viața sufletească a celor alături de care trăiesc. Când plânge un bărbat, e ca și când izbucnește un vulcan. S-a adunat multă suferință și e bine ca femeile să cunoască acest aspect îngropat în muțenia soților lor. Și e bine să știe că suferința aceasta mută, as­cunsă, poate să ducă la boli. Limpezirile în doi sunt absolut necesare, ele seamănă cu niște dezinto­xi­cări.

- Generația tânără este altfel?

- Cu siguranță, da! Mă conving de lucrul acesta în fiecare zi. Tinerii în jur de 30 de ani, de pildă, sunt mult mai deschiși convorbirilor pe teme de suflet, își pun mai des probleme de identitate, și psihologul face parte din stilul lor de viață. De fapt, și problemele lor sunt de altă natură. Ele vizează munca excesivă pe care o fac de dragul acumulării materiale și lipsa timpului pentru o relație senti­men­tală profundă. Când vii acasă, seara, cu mintea transformată într-un pro­gram de calculator, e greu să simți parfumul de vio­lete cu care încearcă să te ademenească iubita ta. Pare un amănunt, dar con­flic­tul e gata.

Interviu realizat de DINA BRAN