O pasăre rară, în România, cartea de fotografie documentară! Invictus este o competiţie prezidată de prinţul William, la care participă militari răniţi în diferite teatre de război. Ioana a urmărit echipa sportivă a militarilor români, de la primele antrenamente, până la participarea sa la jocurile "Invictus" de la Toronto, şi apoi, decorarea lor de către preşedintele ţării. "Am vrut să documentez prima participare a României la jocurile Invictus şi, pe măsură ce fotografiam, deveneam tot mai curioasă cum se vor suda legăturile din cadrul echipei, cum se vor prezenta la Toronto, mă implicam tot mai mult. Timp de şase luni, asta a fost viaţa mea, mergeam de dimineaţă la antrenamente, ajungeam acasă, editam fotografiile, nu am simţit cum a trecut timpul. Am pornit cu gândul unui reportaj, dar, când am ajuns la 18.000 de fotografii, am înţeles că ideea de a scoate o carte are un sens. Eram obişnuită cu fotografiile printate în presă sau în expoziţii, însă atunci când am primit, pe neaşteptate, în tipografie, cartea în mâini, în formă brută, chiar şi fără coperte, am simţit o mare emoţie, necunoscută până atunci".
- Cum ai fost primită în cadrul echipei? Unele fotografii au un caracter foarte personal, dincolo de antrenamente sau competiţii...
- A fost o legătură ce s-a sudat în timp. Militarii erau obişnuiţi cu presa, însă cu acel gen de reportaj în care sunt filmaţi sau fotografiaţi câteva minute, dau câteva declaraţii şi gata. Iar eu veneam în fiecare zi şi stăteam cu orele. "Ce tot faci atâtea fotografii, n-ai făcut şi ieri?", mă întrebau la început. Le-am explicat că eu caut ceva mai profund, că nu vreau să facă ceva pentru poză, încerc să surprind ceva natural, ce vine de la sine, că dacă nu fotografiez o zi, s-ar putea să pierd nişte lucruri ce nu se mai repetă. Au înţeles, mi-au apreciat dedicarea, ne-am împrietenit, mi-au povestit lucruri despre front sau din viaţa lor personală. M-au primit şi acolo, în intimitate, i-am fotografiat la nunţi, la petreceri sau la pescuit. Chiar dacă a ieşit cartea, eu continui să-i fotografiez, mă interesează cum evoluează acest proiect. Chiar ieri m-am întors de la Deva, am mers cu ei la Campionatul Naţional de tir cu arcul.
- Ce te-a impresionat mai tare în aceste şase luni petrecute alături de ei?
- Cred că atunci când Eugen Pătru mi-a spus că cel mai greu test din viaţa lui a fost să stea singur în picioare şi să se spele pe dinţi. Un gest atât de banal pentru noi toţi, nici nu ne gândim la el. Dar Eugen, la 24 de ani, a trecut prin peste 25 de operaţii la picior pentru a face acest lucru simplu. A trebuit să înveţe din nou să meargă, ca în copilărie. Se simţea cumva inutil, dar competiţia la care a participat, tirul cu arcul, i-a reclădit încrederea în sine. Un alt militar rănit, după ce i s-a amputat piciorul, s-a apucat de parapantă şi şi-a cumpărat motocicletă, merge numai cu ea. A vrut să dovedească faptul că poate face ceea ce făcea înainte, ba şi mai mult de atât. Mulţi aveau o viaţă foarte activă din punct de vedere fizic, înainte de accident. Participarea la "Invictus" le-a prins foarte bine la moral. Chiar şi celor care, pe lângă rănile fizice, aveau unele psihice. Bogdan, de pildă, îşi pierduse doi camarazi, împuşcaţi chiar lângă el, şi multă vreme nu putuse vorbi despre asta. Acum, el a împărtăşit cu colegii de echipă această experienţă şi cred că l-a ajutat.
"Vreau să intru în detalii, să spun poveşti profunde"
- Cum ai început să fotografiezi, ce te-a atras la fotografia documentară?
- Îmi plăcea să mă uit la fotografii pe internet, în special la cele alb-negru, vedeam câteva sute în fiecare zi. În 2003 mi-am luat primul meu aparat semiprofesionist, cu film, şi de acolo pot spune că a început joaca mea cu fotografia. Mai întâi, mă atrăgea fotografia de stradă, încercam să surprind momente, gesturi, trăiri, priviri. În afara câtorva poze cu copaci sau flori, am fost mereu interesată de oameni, ca subiect al fotografiei. În 2007, am ajuns la Mija, într-o colonie de muncitori aduşi acolo pe vremea lui Ceauşescu. Voiam să văd cum trăiesc, într-un loc în care totul merge de râpă, după ce industria ce-l susţinea a căzut. A fost pentru prima oară când am stat de vorbă cu oamenii, le-am ascultat poveştile şi m-am simţit sublim făcând asta. De atunci, am ştiut că nu mai vreau să "fur" fotografii, momente, pe stradă, ci vreau să intru în detalii, să spun poveşti profunde.
- Există o cerere în România pentru fotografia documentară, simţi că proiectele tale sunt primite cum se cuvine?
- Dacă aş fi scos un album cu poze cu pisici jucăuşe, s-ar fi vândut mai bine. Am pornit, împreună cu alţi cinci fotografi, o platformă online, documentaria.ro, în care încercăm să spunem realitatea românească la firul ierbii. Nu-i uşor să găsim finanţare, lucrăm voluntar de multe ori. Cele mai multe subiecte le fac pentru publicul din România, dar ştiu că banii vin dacă ele sunt publicate în presa străină. Am avut subiecte publicate de "New York Times", "Libération", "Al Jazeera", "ESPN".
Doctor la ţară
Gezi Park, Turcia
- Ne povesteşti despre câteva subiecte dragi ţie?
- Înainte de "Invictus", subiectul de care m-am ataşat şi la care am lucrat cel mai mult a fost "Doctor la ţară". Am vrut să găsesc un exemplu pozitiv în problema lipsei acute a medicilor de familie din mediul rural. Am găsit-o pe doamna doctor Floarea Ciupitu, ce lucrează de treizeci de ani în satul Gângova. Spre deosebire de alţi medici de familie, care pleacă acasă, la oraş, după terminarea programului, doamna doctor rămâne în sat toată săptămâna, se întoarce acasă la Craiova doar în weekend. Doarme într-o cămăruţă de deasupra cabinetului, pe un pat de spital, fără toaletă, cu sobă cu lemne. Rămâne acolo pentru că mai sunt pacienţi ce au nevoie de îngrijire, aşa că dacă vine unul la 12 noaptea, îşi pune un halat, coboară şi face injecţia. Desigur, e parte a comunităţii, toată lumea o cunoaşte şi o respectă în sat. Sunt multe scandaluri în sistemul de sănătate, cu medici blamaţi, uneori pe bună dreptate, iar eu am vrut să arăt că mai sunt şi astfel de medici dedicaţi meseriei lor, pentru care nu banul contează cel mai mult. De aici am pornit şi o serie la care lucrez acum, despre sistemul medical din România.
- Ai avut şi tu în copilărie un vis ca al doamnei doctor? Te împlineşte ceea ce faci acum?
- A fost o perioadă scurtă în copilărie, în care voiam să mă fac doctoriţă, pentru că bunicul meu, pe care-l iubeam foarte mult, era medic. Apoi, vedeam că mama, care lucra în comerţul exterior, pleacă mult în străinătate, şi voiam să fac şi eu la fel. Am făcut marketing, la ASE, dar nu pot spune că a fost cea mai inspirată alegere. Mă bucur din suflet că am descoperit fotografia, chiar dacă s-a întâmplat un pic târziu, la 23 de ani, şi că m-am dedicat cu totul ei.
- Fotografia te-a dus şi în zone periculoase, de conflict.
- Eram interesată de mişcările de protest, mai întâi, decembrie 2012, la Bucureşti, apoi cele din parcul Gezi din Istanbul, iar în decembrie 2013, am ajuns la Kiev. La fel ca în Istanbul, represaliile violente ale autorităţilor asupra primelor proteste paşnice generaseră o reacţie masivă a populaţiei. La Kiev, a doua zi, s-au strâns un milion de oameni în Piaţa Independenţei. Spre deosebire de celelalte proteste care s-au stins, cele de la Kiev au generat o revoluţie ce a dus la război. Am ajuns pe front, în prima şi în a doua linie, timp de zece zile. M-a marcat această volatilitate a păcii. Cine-şi mai imagina un război în Europa, şi chiar la graniţele noastre? Am vrut să aflu, stând printre soldaţi, cum se creează legături atât de puternice, de camaraderie, între ei. De obicei, încrederea se sudează într-o mai lungă durată, însă, pe timp de război, ea se naşte în cel mai scurt timp posibil. Sentimentul că "ei sunt fraţii mei şi pot să merg fără să mă uit în jur, pentru că ştiu că ei sunt acolo, lângă mine, şi ar face orice să mă protejeze". Sună un pic ciudat să spun asta, dar m-am simţit bine pe front. Eram singura femeie de acolo, toţi se purtau frumos cu mine, mulţi mi-au spus poveştile lor, am rămas prieteni. Mi-ar plăcea să mă întorc în zone de conflict, să spun prin fotografii
Ucraina
- Ce poate schimba un fotojurnalist?
- Poate eu, ca fotojurnalist, nu pot face mare lucru, dar noi toţi, la un loc, putem face. Dacă fiecare ne îndeplinim o mică misiune, una lângă cealaltă, vom face o diferenţă.
(Cartea "Noi suntem Invictus" poate fi găsită în librăriile Humanitas sau comandată online pe documentaria.ro)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
