De parcă i-ar iubi cu mai multe inimi, şi nu cu una, ca orice om! De altfel, mereu am crezut că verişoara mea, Amalia, este astăzi atât de frumoasă, de încrezătoare în ea şi de fericită, tocmai pentru că s-a hrănit din seva aceasta a iubirii fără margini pe care Didi o revarsă dintotdeauna asupra ei. Amalia nu a fost niciodată şi nu este doar o fiinţă omenească şi atât. Ea este fata perfectă a lui tata, până când a ajuns să fie perfectă pentru toţi din jur. Deoarece - nu-i aşa? - tot ce se naşte şi creşte din iubire necondiţionată nu are cum să fie altfel decât desăvârşit. Ca să înţelegeţi mai bine, vă dau un singur exemplu. Atunci când Amalia era numai doi ochi negri şi două picioruşe ca nişte lujere şi zburda în poiana din faţa casei, privirea unchiului o învăluia în dragostea lui şi-o ocrotea de la distanţă. O urmărea, în goana nesigură a primilor ei paşi, fără urmă de teamă că ar putea cădea. Fără să aştepte ca ea să alerge mai repede sau mai încet, într-o direcţie sau în alta. Cu o încredere şi admiraţie de nezdruncinat. Simplul fapt că fata lui era cea care goneşte prin poieniţă făcea ca alergarea aceea să fie fără cusur, iar poieniţa să se preschimbe într-un colţ de Rai şi lumea toată, în care Amalia respiră şi se bucură, să fie cea mai bună lume dintre toate!
Cu dragostea aceea dătătoare de aripi ne înconjura unchiul Didi şi pe noi, nepoţii lui. Pe mine m-a învăţat să privesc către cer. Mi-a arătat maiestuoasele constelaţii şi mi-a depănat legenda multor stele. Şi mi-a spus că tot ce fac în viaţă trebuie să fac cu pasiune până la cer şi-napoi, dacă vreau să aibă valoare şi sens. Şi tot el m-a îndemnat să sculptez, pe vremea când cream tot felul de făpturi în minte şi îmi doream să le dau chip şi în realitate, cumva. Îmi căra câte un pietroi cât toate zilele în curte, la mamaie Tanţa, pe vremea când ne întâlneam cu toţii la ţară, în vacanţe. Şi îmi improviza câte o daltă din te miri ce. Apoi, indiferent ce creatură reuşeam să tai din piatră, el mă lăuda. Tare-i mai plăceau chipurile diforme sculptate de mine! Sau povestioarele pe care le scriam când aveam vreo şapte, opt ani, şi-l rugam să le citească şi să-mi spună cum i se par. Erau, pentru el, cele mai frumoase poveşti care s-au scris vreodată! Apoi, unchiul Didi mai avea şi nişte talente pe care noi, cei mici, nu le puteam înţelege aşa cum înţelegeam darul universal al iubirii. Juca şah şi oină. Şi, după cum spuneau cei care se pricepeau, pare-se că o făcea foarte bine. Noi, copiii din familie, nu ne lămurisem în ce constă acest foarte bine, dar nici nu ne băteam capul să desluşim ce şi cum.
Desigur, acum nu trebuie să credeţi că unchiul Didi ar fi un om perfect. Nici pe departe! A fost dintotdeauna o fire poate prea libertină şi risipitoare de sine şi îi cam plăcea să petreacă. Pe scurt, era adeseori plecat, fie cu echipa de oină, fie la turnee de şah. Şi o lăsa singură pe mătuşa Liviuţa, să se descurce cu copiii şi cu viaţa, fără el. Iar ea, femeie răbdătoare, cu un suflet ca pâinea caldă, nu punea la inimă nici absenţele lui, nici lipsa de măsură de care fratele tatei dădea dovadă în unele privinţe. Trecea peste toate, cu dragoste şi îngăduinţă. Doar îl iubea aşa cum era! Cu bune şi cu rele, cum se zice.
Apoi, când mătuşa Liviuţa a murit, la doar 60 de ani, răpusă de o formă agresivă de cancer, unchiul Didi a dovedit o dată în plus că Dumnezeu l-a dăruit cu o inimă în care nu încape altceva decât iubire, o iubire ce nu e din lumea asta. I-a scris câteva rânduri de rămas-bun, pe care i le-a citit la căpătâi. Nu mi le amintesc, dar plâng şi-acum, retrăind emoţia de-atunci.
La cât s-a risipit unchiul Didi şi la cât de cumpătată a fost mătuşa Liviuţa, nimeni nu s-ar fi gândit că ea va pleca întâi. De parcă moartea ar face, vreodată, calcule omeneşti! Dar el a fost mereu mult mai puternic! Şi s-a ridicat de fiecare dată când viaţa l-a lovit. Mai întâi, a fost nevoit să înveţe să trăiască fără sufletul lui pereche. Şi a fost o învăţătură tare grea! Mi-l închipui cât trebuie să se fi simţit de singur, în casa mare din vârful muntelui, casa ei părintească, în care s-au mutat împreună, după ce s-au căsătorit. Cred că fiecare colţişor din căminul pustiu îi amintea şi încă îi aminteşte, clipă de clipă, de ea, de bunătatea şi căldura ei. De toate gesturile ei mici, simple, de dragoste, cu care mereu l-a înconjurat. Îi aminteşte de serile lor romantice în doi sau de momentele de bucurie, împreună cu copiii.
De altfel, la scurt timp de la moartea Liviuţei, Didi chiar se transformase şi fizic. Din bărbatul vânjos şi energic, cu ochi negri, scânteietori, care râdea mereu din toată inima, mai rămăsese o umbră. Se gârbovise dintr-odată, iar privirea, absentă, trecea cumva peste lucruri, ca şi cum ar fi urmărit ceva din altă lume. Ne-am întâlnit destul de rar în vremea aceea şi-mi amintesc că, de fiecare dată când îl vedeam pe unchiul Didi, eram uimită să descopăr un om diferit. Tot mai stins, tot mai abătut. Rămânea, adeseori, în timpul conversaţiei, prins în câte-un gând de tare departe, şi-atunci, buzele îi tremurau într-un zâmbet amar. Îşi ţinea mâinile pe genunchi, abandonate, într-un gest de resemnare. Numai inteligenţa ieşită din comun îi era neatinsă. A avut mereu darul povestirii şi ştia informaţii interesante cu duiumul, din cele mai variate domenii. Iar mintea îi este la fel de sprintenă şi acum. Aveau să mai treacă apoi peste el alţi ani grei, în care a luptat cu diabetul şi a făcut şi o operaţie cu bypass. Pentru ca, în cele din urmă, să mai primească o lovitură cruntă. Medicii i-au spus că are cancer şi că nu îi pot extirpa tumora, din cauza celorlalte probleme de sănătate. Atunci, practic, unchiul s-a mutat în spital.
Mi-o amintesc pe verişoara Amalia, în zilele acelea de cumpănă. Cât de puternică a fost! Boala îi lovise tatăl exact când ea mai avea două luni până să nască. Se împărţea între controalele ei de sarcină şi vizitele la spital. Era ruptă între bucuria de a deveni mamă şi durerea ameninţării de a-şi pierde şi ultimul părinte. Plângea însă numai când el nu o vedea. Odată ce intra în salon, era numai zâmbet şi optimism, în timp ce Didi se preschimbase într-un copil ţâfnos, care nu înceta să i se plângă Amaliei de fiecare durere şi de fiecare masă proastă şi de fiecare gest lipsit de omenie al vreunei asistente. De fapt, pe el îl măcina altceva! Cu el în salon era şi un tânăr cu cancer în fază terminală. Un spectru mai rămăsese din el! Avea pielea feţei pământie şi corpul, doar un morman de oase, peste care pijamaua atârna ca pe un manechin. Când stătea pe pat, cu perfuziile în mâinile subţiri şi uscate ca un pergament, respira greu, cu un hârâit ce venea de undeva din adâncul pieptului. Iar hârâitul acela, sunetul sfârşitului ce se apropia, se auzea continuu. Ca ticăitul înnebunitor al unui ceas în liniştea nopţii. Lângă tânărul muribund, stătea permanent o femeie îmbătrânită de durere, care putea fi la fel de bine mama sau soţia ori poate o soră. Ea îl ridica, uneori, de subţiori, ca pe o păpuşă, şi-l ajuta să facă doi paşi până la fereastră, când cerşea o gură de aer, pentru că nu mai putea să respire. Până într-o zi, când am găsit patul gol. Dar hârâitul ca un tic-tac al morţii încă se mai izbea, parcă, de pereţi. Sunt convinsă că spectacolul groaznic al sfârşitului i-a făcut foarte mult rău lui Didi atunci.
Şi tocmai de aceea se tot agăţa de Amalia şi i se tot plângea că el nu mai vrea să stea în spital. În momentele acelea, în mod absolut surprinzător, iubirea unică pe care unchiul a nutrit-o mereu pentru fata lui perfectă se transformase, parcă, într-o altfel de dragoste, cumva răsturnată. De astă dată, era iubirea atotîncrezătoare a unui prunc faţă de părintele de la care aşteaptă alinare şi chiar soluţia pentru o vindecare miraculoasă. Şi, aşa cum arăta Didi după şedinţele de chimioterapie - fără fir de păr pe cap şi fără dinţi - cum rămăsese din cauza bolilor lui mai vechi, chiar părea un bebeluş neajutorat, care se agăţa, cu scâncetele lui disperate, de stropul de viaţă ce părea că-i mai e dat şi de acea iubire grijulie şi nelimitată şi făcătoare de minuni a mamei ce devenise, cumva, pentru el, propria fiică.
Dar dincolo de toate astea, unchiul a ţinut piept bolii cu o forţă remarcabilă! "Nu mă dau bătut. Sunt puternic. O să vedeţi, chiar nu mă dau bătut!" - tot repeta şi iar repeta. Şi a avut dreptate: în cazul lui, vindecarea miraculoasă chiar s-a înfăptuit, odată ce Didi a devenit bunicul Almei, fetiţa pe care Amalia a adus-o pe lume! Ea pare să fi fost leacul, prin noul val de iubire ce s-a născut în inima lui pentru ea. Iar Alma are acum aproape doi ani şi, într-un mod ciudat, pe care legile ADN-ului nu-l pot explica până la capăt, copila seamănă cu Liviuţa - bunica pe care nu a cunoscut-o niciodată, dar care, cu siguranţă, o veghează şi o iubeşte de acolo de Sus - bucăţică ruptă, de până şi verişoara mea Amalia spune: Uneori am impresia că o ţin în braţe pe mămica! Aşadar, unchiul Didi s-a înzdrăvenit ca prin minune, de cum a devenit bunic. I-a mai crescut şi părul. Şi i-a venit şi inima la loc. Acum nu mai trăieşte în teamă şi durere, ci în fericire şi dragoste, aşa, ca în vremurile bune ale familiei noastre, când mai erau cu noi şi Liviuţa şi mamaie Tanţa - mama unchiului şi a tatălui meu - şi trăiam cu toţii, fără grija bătrâneţii sau a morţii. Pe-atunci, iubirea ne făcea să ne credem nemuritori. Şi, până la urmă, de ce n-ar mai fi la fel şi acum?!
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
