Eram tânără şi nu cunoşteam dureroasele ei traiectorii. A trecut ceva până să-nţeleg că soarele nu poate intra pe ferestre cu obloanele trase. Că iubirea în sine nu poate nici să facă bine, nici să vindece pe cineva care nu ştie sau nu vrea s-o primească. Şi am crezut, de fiecare dată, că vina e a mea, că n-am ştiut să dau suficient sau nu cum ar fi trebuit, că nu merit să fiu iubită sau măcar respectată, pentru curajul de a-mi afirma sentimentele. Mi-am reproşat că nu ştiu să fiu femeie, că prea-mi pun sufletu-n palme şi ies, aşa, de nebună, în calea celor care nu mă văd. Mi s-a "recomandat" diplomaţie, joc şi strategie... N-am vrut să-nvăţ lecţia asta. Am ales sinceritatea până la capăt, chiar şi atunci când am ştiut că e o rană pe care singură mi-o fac şi-n care tot singură-mi răsucesc cuţitul.
Să zicem că timpul sau viaţa mi-au dat dreptate. Cu toate relele ei, iubirea te împlineşte, te învaţă să zbori, întinzându-ţi în cale un cer care nu te vrea altfel decât cu aripile-ntinse. Abia acum, după ce am străbătut ceruri şi mi-am frânt aripile de atâta albastru, abia acum ştiu să-mi privesc toate iubirile-n ochi şi să mi le asum fără să mă plâng. Datorită lor sunt, azi, femeia care sunt. Împăcată, în sfârşit. Conştientă că, om fiind, e firesc ca nimic din ce e omenesc să nu-mi fie străin. Nici zâmbetul, nici lacrima, nici vina, nici păcatul...
Primul zbor
Nu ştiu cum s-a făcut, dar primele mele iubiri le-am trăit din cărţi. Le trăiam pe toate din cărţile ce-mi erau aproape singurii prieteni. Şi-mi era suficient. Dragoste însemnau cuvintele, poeziile, muzica, dragul de a scrie eu însămi până la epuizare.
Până într-o zi. Adolescenţa rămăsese-n urmă, lăsând loc tinereţii dintâi. Când i-am auzit vocea, a fost ca şi când aş fi întâlnit, dintr-o dată, întruparea iubirii însăşi. Apoi, când l-am cunoscut, peste toate astea s-a aşezat lumina ochilor lui negri, şi n-a mai existat lume în afara lui. Personalitate de excepţie, în domeniul său de activitate. Mare parte din ce sunt, profesional, îi datorez. Aveam puţin peste 20 de ani. El, exact dublul vârstei mele. A ştiut întotdeauna că-l iubesc. M-a lăsat, cu delicateţe, s-o fac, deşi era tare stângaci în gesturi tandre. Într-o zi de primăvară i-am spus că-l iubesc. A zâmbit şi a spus: "Nu!". Şi nu a fost! Nimic murdar, nimic trupesc, nici o minciună. Poate doar regretul. Momentele acelea îmi luminează şi acum clipele, gândurile, viaţa, pentru că au fost curate, au fost adevărate. Gol simt şi astăzi în stomac, amintindu-mi, deşi el a plecat în lumea-cea-fără-dor. Iar eu nu mai am de mult 20 şi ceva de ani...
Ploaia cu ochii trişti
Prima mea iubire adevărată a venit mai târziu. Nu ştiu de ce am lăsat-o să-mi intre în viaţă. Poate pentru privirea lui caldă şi vocea joasă, învăluitoare şi, sigur, pentru inteligenţă. Aveam vârsta la care orice femeie are nevoie de aprecieri. Le primeam. Nu mă deranja că e însurat, pentru că nu-mi doream nimic de la el. Doar după o vreme, interminabile discuţii şi atingătoare de suflet întâlniri la cafea, după ce-i aflasem tristeţile, am simţit că mi-aş dori să fie el primul bărbat din viaţa mea. Şi-a fost. N-au mai prea urmat alte nopţi de dragoste. Doar întâlniri furate orelor de serviciu, la barul aflat în apropiere. Telefoane. Timp frumos. Nu-i ceream exclusivitate, nici nu făceam crize patetice, implorându-l să divorţeze pentru mine. Într-o zi, însă, în biroul pe care-l împărţea cu alţi câţiva bărbaţi, am întâlnit doi ochi albaştri. Ai unei alte femei. Ceva începuse să doară... Îmi spuneam că nu contează, că relaţia noastră, prea puţin fizică, are şanse de durată, pentru că e curată, e frumoasă, şi e a noastră. N-a fost să fie. Ochii albaştri l-au îndepărtat de mine. A divorţat. S-a căsătorit cu ei. O vreme, am umblat buimacă. Aproape-mi croisem din lacrimi haină şi mă-ntrebam întruna "De ce?". Nu ştiam unde greşisem. Şi nu durea atât despărţirea în sine, ci modul în care alesese să pună punct unei iubiri ce urma să se împlinească. Apoi, m-a sunat într-o dimineaţă, foarte devreme. Nu mai ştiam nimic unul de altul, de mai bine de patru ani. "Ai avut dreptate!", mi-a spus. Nu mai ştiam despre ce vorbeşte. Mi-a amintit şi mi-a povestit suficient cât să înţeleg. Acum, trăia un alt divorţ. De ochii cei albaştri, desigur. Un proces urât. Nu merita să treacă prin asta, dar fiecare alegere pe care o facem se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. De regulă, cu exact aceeaşi monedă. N-o spun cu satisfacţie. E doar o constatare tristă şi tardivă. L-am iubit. El a fost Ploaia.
Numai iubind...
Am înţeles că în iubire ziua de mâine nu există. Că TE IUBESC aparţine doar acestei clipe. Un prezent continuu, necondiţionat. Se simte acum, se spune acum şi tot acum se trăieşte. Cu bucurie totală. Ca un dar căruia nu-i poţi cere să fie mai mult decât îi e dat să fie. Şi-am mai înţeles că iubirea nu trece niciodată, dacă e, cu adevărat. Şi nu e oarbă, cum se spune de obicei. Ea este, pur şi simplu. Dincolo de explicaţii, dincolo de raţiune, de logică. Dincolo de viaţă şi, pentru cei mai norocoşi, mult dincolo de moarte. Îi simţi căldura şi dumnezeirea, chiar şi atunci când omul tău iubit nu e lângă tine, pentru că nu vrea, nu poate, sau pentru că nu e să fie.
Am mai înţeles că întregi nu suntem decât iubind. Poate de aceea e atâta tristeţe în jur, atâţia oameni răi şi-ncrâncenaţi şi cenuşii. Oameni care nu ştiu să iubească. Sau care confundă prea adesea iubirea cu posesia, în toate formele sale.
Şi am mai înţeles ceva, poate mai profund decât pare: că Dumnezeu ne vrea iubind. Că zisele biblice "Multe ţi se vor ierta, pentru că mult ai iubit!" chiar se întâmplă, în viaţa asta, concret. Că aşa cum îmi spune şi duhovnicul meu, dragostea nu e păcat, ci e zbor, e lumină. Dar de la Dumnezeu. Că rătăcirile, mici sau mari, au exact menirea asta: de a ne ajuta să alegem, să căutăm necontenit, să aflăm, în noi înşine, în cele din urmă, Calea. Dar numai iubind.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
