De parcă i-ar iubi cu mai multe inimi, și nu cu una, ca orice om! De altfel, mereu am crezut că verișoara mea, Amalia, este astăzi atât de frumoasă, de încrezătoare în ea și de fericită, tocmai pentru că s-a hrănit din seva aceasta a iubirii fără margini pe care Didi o revarsă dintotdeauna asupra ei. Amalia nu a fost niciodată și nu este doar o ființă omenească și atât. Ea este fata perfectă a lui tata, până când a ajuns să fie perfectă pentru toți din jur. Deoarece - nu-i așa? - tot ce se naște și crește din iubire necondiționată nu are cum să fie altfel decât desăvârșit. Ca să înțelegeți mai bine, vă dau un singur exemplu. Atunci când Amalia era numai doi ochi negri și două piciorușe ca niște lujere și zburda în poiana din fața casei, privirea unchiului o învăluia în dragostea lui și-o ocrotea de la distanță. O urmărea, în goana nesigură a primilor ei pași, fără urmă de teamă că ar putea cădea. Fără să aștepte ca ea să alerge mai repede sau mai încet, într-o direcție sau în alta. Cu o încredere și admirație de nezdruncinat. Simplul fapt că fata lui era cea care gonește prin poieniță făcea ca alergarea aceea să fie fără cusur, iar poienița să se preschimbe într-un colț de Rai și lumea toată, în care Amalia respiră și se bucură, să fie cea mai bună lume dintre toate!
Cu dragostea aceea dătătoare de aripi ne înconjura unchiul Didi și pe noi, nepoții lui. Pe mine m-a învățat să privesc către cer. Mi-a arătat maiestuoasele constelații și mi-a depănat legenda multor stele. Și mi-a spus că tot ce fac în viață trebuie să fac cu pasiune până la cer și-napoi, dacă vreau să aibă valoare și sens. Și tot el m-a îndemnat să sculptez, pe vremea când cream tot felul de făpturi în minte și îmi doream să le dau chip și în realitate, cumva. Îmi căra câte un pietroi cât toate zilele în curte, la mamaie Tanța, pe vremea când ne întâlneam cu toții la țară, în vacanțe. Și îmi improviza câte o daltă din te miri ce. Apoi, indiferent ce creatură reușeam să tai din piatră, el mă lăuda. Tare-i mai plăceau chipurile diforme sculptate de mine! Sau povestioarele pe care le scriam când aveam vreo șapte, opt ani, și-l rugam să le citească și să-mi spună cum i se par. Erau, pentru el, cele mai frumoase povești care s-au scris vreodată! Apoi, unchiul Didi mai avea și niște talente pe care noi, cei mici, nu le puteam înțelege așa cum înțelegeam darul universal al iubirii. Juca șah și oină. Și, după cum spuneau cei care se pricepeau, pare-se că o făcea foarte bine. Noi, copiii din familie, nu ne lămurisem în ce constă acest foarte bine, dar nici nu ne băteam capul să deslușim ce și cum.
Desigur, acum nu trebuie să credeți că unchiul Didi ar fi un om perfect. Nici pe departe! A fost dintotdeauna o fire poate prea libertină și risipitoare de sine și îi cam plăcea să petreacă. Pe scurt, era adeseori plecat, fie cu echipa de oină, fie la turnee de șah. Și o lăsa singură pe mătușa Liviuța, să se descurce cu copiii și cu viața, fără el. Iar ea, femeie răbdătoare, cu un suflet ca pâinea caldă, nu punea la inimă nici absențele lui, nici lipsa de măsură de care fratele tatei dădea dovadă în unele privințe. Trecea peste toate, cu dragoste și îngăduință. Doar îl iubea așa cum era! Cu bune și cu rele, cum se zice.
Apoi, când mătușa Liviuța a murit, la doar 60 de ani, răpusă de o formă agresivă de cancer, unchiul Didi a dovedit o dată în plus că Dumnezeu l-a dăruit cu o inimă în care nu încape altceva decât iubire, o iubire ce nu e din lumea asta. I-a scris câteva rânduri de rămas-bun, pe care i le-a citit la căpătâi. Nu mi le amintesc, dar plâng și-acum, retrăind emoția de-atunci.
La cât s-a risipit unchiul Didi și la cât de cumpătată a fost mătușa Liviuța, nimeni nu s-ar fi gândit că ea va pleca întâi. De parcă moartea ar face, vreodată, calcule omenești! Dar el a fost mereu mult mai puternic! Și s-a ridicat de fiecare dată când viața l-a lovit. Mai întâi, a fost nevoit să învețe să trăiască fără sufletul lui pereche. Și a fost o învățătură tare grea! Mi-l închipui cât trebuie să se fi simțit de singur, în casa mare din vârful muntelui, casa ei părintească, în care s-au mutat împreună, după ce s-au căsătorit. Cred că fiecare colțișor din căminul pustiu îi amintea și încă îi amintește, clipă de clipă, de ea, de bunătatea și căldura ei. De toate gesturile ei mici, simple, de dragoste, cu care mereu l-a înconjurat. Îi amintește de serile lor romantice în doi sau de momentele de bucurie, împreună cu copiii.
De altfel, la scurt timp de la moartea Liviuței, Didi chiar se transformase și fizic. Din bărbatul vânjos și energic, cu ochi negri, scânteietori, care râdea mereu din toată inima, mai rămăsese o umbră. Se gârbovise dintr-odată, iar privirea, absentă, trecea cumva peste lucruri, ca și cum ar fi urmărit ceva din altă lume. Ne-am întâlnit destul de rar în vremea aceea și-mi amintesc că, de fiecare dată când îl vedeam pe unchiul Didi, eram uimită să descopăr un om diferit. Tot mai stins, tot mai abătut. Rămânea, adeseori, în timpul conversației, prins în câte-un gând de tare departe, și-atunci, buzele îi tremurau într-un zâmbet amar. Își ținea mâinile pe genunchi, abandonate, într-un gest de resemnare. Numai inteligența ieșită din comun îi era neatinsă. A avut mereu darul povestirii și știa informații interesante cu duiumul, din cele mai variate domenii. Iar mintea îi este la fel de sprintenă și acum. Aveau să mai treacă apoi peste el alți ani grei, în care a luptat cu diabetul și a făcut și o operație cu bypass. Pentru ca, în cele din urmă, să mai primească o lovitură cruntă. Medicii i-au spus că are cancer și că nu îi pot extirpa tumora, din cauza celorlalte probleme de sănătate. Atunci, practic, unchiul s-a mutat în spital.
Mi-o amintesc pe verișoara Amalia, în zilele acelea de cumpănă. Cât de puternică a fost! Boala îi lovise tatăl exact când ea mai avea două luni până să nască. Se împărțea între controalele ei de sarcină și vizitele la spital. Era ruptă între bucuria de a deveni mamă și durerea amenințării de a-și pierde și ultimul părinte. Plângea însă numai când el nu o vedea. Odată ce intra în salon, era numai zâmbet și optimism, în timp ce Didi se preschimbase într-un copil țâfnos, care nu înceta să i se plângă Amaliei de fiecare durere și de fiecare masă proastă și de fiecare gest lipsit de omenie al vreunei asistente. De fapt, pe el îl măcina altceva! Cu el în salon era și un tânăr cu cancer în fază terminală. Un spectru mai rămăsese din el! Avea pielea feței pământie și corpul, doar un morman de oase, peste care pijamaua atârna ca pe un manechin. Când stătea pe pat, cu perfuziile în mâinile subțiri și uscate ca un pergament, respira greu, cu un hârâit ce venea de undeva din adâncul pieptului. Iar hârâitul acela, sunetul sfârșitului ce se apropia, se auzea continuu. Ca ticăitul înnebunitor al unui ceas în liniștea nopții. Lângă tânărul muribund, stătea permanent o femeie îmbătrânită de durere, care putea fi la fel de bine mama sau soția ori poate o soră. Ea îl ridica, uneori, de subțiori, ca pe o păpușă, și-l ajuta să facă doi pași până la fereastră, când cerșea o gură de aer, pentru că nu mai putea să respire. Până într-o zi, când am găsit patul gol. Dar hârâitul ca un tic-tac al morții încă se mai izbea, parcă, de pereți. Sunt convinsă că spectacolul groaznic al sfârșitului i-a făcut foarte mult rău lui Didi atunci.
Și tocmai de aceea se tot agăța de Amalia și i se tot plângea că el nu mai vrea să stea în spital. În momentele acelea, în mod absolut surprinzător, iubirea unică pe care unchiul a nutrit-o mereu pentru fata lui perfectă se transformase, parcă, într-o altfel de dragoste, cumva răsturnată. De astă dată, era iubirea atotîncrezătoare a unui prunc față de părintele de la care așteaptă alinare și chiar soluția pentru o vindecare miraculoasă. Și, așa cum arăta Didi după ședințele de chimioterapie - fără fir de păr pe cap și fără dinți - cum rămăsese din cauza bolilor lui mai vechi, chiar părea un bebeluș neajutorat, care se agăța, cu scâncetele lui disperate, de stropul de viață ce părea că-i mai e dat și de acea iubire grijulie și nelimitată și făcătoare de minuni a mamei ce devenise, cumva, pentru el, propria fiică.
Dar dincolo de toate astea, unchiul a ținut piept bolii cu o forță remarcabilă! "Nu mă dau bătut. Sunt puternic. O să vedeți, chiar nu mă dau bătut!" - tot repeta și iar repeta. Și a avut dreptate: în cazul lui, vindecarea miraculoasă chiar s-a înfăptuit, odată ce Didi a devenit bunicul Almei, fetița pe care Amalia a adus-o pe lume! Ea pare să fi fost leacul, prin noul val de iubire ce s-a născut în inima lui pentru ea. Iar Alma are acum aproape doi ani și, într-un mod ciudat, pe care legile ADN-ului nu-l pot explica până la capăt, copila seamănă cu Liviuța - bunica pe care nu a cunoscut-o niciodată, dar care, cu siguranță, o veghează și o iubește de acolo de Sus - bucățică ruptă, de până și verișoara mea Amalia spune: Uneori am impresia că o țin în brațe pe mămica! Așadar, unchiul Didi s-a înzdrăvenit ca prin minune, de cum a devenit bunic. I-a mai crescut și părul. Și i-a venit și inima la loc. Acum nu mai trăiește în teamă și durere, ci în fericire și dragoste, așa, ca în vremurile bune ale familiei noastre, când mai erau cu noi și Liviuța și mamaie Tanța - mama unchiului și a tatălui meu - și trăiam cu toții, fără grija bătrâneții sau a morții. Pe-atunci, iubirea ne făcea să ne credem nemuritori. Și, până la urmă, de ce n-ar mai fi la fel și acum?!
ALINA DINCĂ