MERIAM JANE NDUBUISI - "Dacă nu poţi să transmiţi emoţie, partida e ratată"

Deşi în decembrie, în finala emisiunii "Vo­cea României" de la Pro TV, talentata negresă s-a situat doar pe locul al II-lea, pentru foarte mulţi dintre oamenii care au urmărit con­cursul, Meriam Jane Ndubuisi este ade­­vărata câştigătoare: un glas ex­cepţional şi emoţionant, un om cald, modest şi un profesionist cu ati­tu­dine scenică impecabilă.

Calea iubirii

- A trecut mai bine de o lună de la finala emisiunii-concurs "Vocea Ro­mâniei" de la Pro TV, timp su­fi­cient pentru ca impresiile să se aşe­ze şi să poţi privi în urmă cu mintea limpede. Ţi-a folosit experienţa pe care ai trăit-o?

- Într-adevăr, am depăşit emo­ţii­le, m-am liniştit şi, privind în urmă la rece, mi-am confirmat opinia iniţială, aceea că "Vocea României" a fost o experienţă fantastică pentru mine. Am învăţat enorm şi m-am îmbogăţit sufleteşte. În timpul cât am stat în România, Tudor Chirilă, antrenorul meu, echipa noastră şi publicul mi-au devenit o a do­ua familie. I-am simţit sinceri, apropiaţi, ge­ne­roşi! Le rămân îndatorată şi le mulţumesc foarte mult!

- Aşadar, Tudor Chirilă a fost o alegere bună, ca antrenor...

- Fără îndoială! Felul în care vede şi simte muzica, stilul lui de a explica, foarte limpede, m-au ajutat să înţeleg şi mai bine că muzica are cu-ade­vărat darul de a aduce oamenii la un loc, de a-i lega cu fire invizibile întru frumos, că ea ne deschide minţile şi sufletele, că muzica înseamnă libertate şi că este un limbaj universal, o cale de comunicare ne­împiedicată de graniţe fizice sau culturale. Mu­zica este calea iubirii. În plus, am avut norocul să împărtăşesc cu Tudor acelaşi soi de energie, născută din entuziasm şi pasiune, ceea ce ne-a înlesnit colaborarea. Nu mi-aş fi putut dori un alt antrenor!

- Cât de dezamăgită ai fost de faptul că nu ai câştigat trofeul, că ai ocupat doar locul doi? Cu siguranţă că a ajuns şi la urechile tale faptul că foarte mulţi oameni au considerat că tu ai avut cea mai bună voce din această ediţie a emisiunii.

- M-au bucurat enorm aprecierile despre care vorbeşti. Aş fi ipocrită să nu recunosc. Mai ales că primesc în continuare mesaje în care se exprimă această opinie. Dar faptul că m-am plasat pe locul II, îţi mărturisesc cu toată onestitatea că nu m-a afectat, că n-am suferit, căci scopul meu a fost cu totul altul: acela de a comunica prin muzică, de a vedea în ce măsură sunt capabilă să-mi dezvălui su­fle­tul prin muzică, iar mesajul meu să fie receptat. Înainte de această emisiune, eu nu mai fusesem niciodată în România, nu îi cunoşteam pe români, deci, pentru mine, faptul că am reuşit să emoţionez atât de mulţi oameni care fac parte dintr-o cultură complet necunoscută mie, a valorat mai mult decât orice premiu aş fi putut să câştig. Sincer! Eu sunt foarte, foarte fericită, în niciun caz nu sunt de­za­măgită!

- De fapt, cum ai ajuns să participi la "Vocea României" de la Pro TV? De unde ai auzit de emisiune?

- Acasă, în Italia, ţara în care trăiesc, am cu­nos­cut la un moment dat un român care mi-a devenit prieten şi care a început să-mi tot povestească despre ţara voastră, despre Bucureşti, despre felul în care e receptată muzica de către români... Am devenit din ce în ce mai atentă şi mai curioasă şi mi-am spus că românii trebuie să fie un popor foarte interesant, de vreme ce au o cultură atât de profundă şi o raportare atât de intensă la muzică. Cunoscând formatul internaţional al "Vocii", am căutat pe Internet, să verific dacă există şi o va­riantă românească, şi-atunci m-am decis să mă în­scriu în concurs, să găsesc o cale de a comunica şi cu un public dintr-o ţară complet străină, să-mi pro­bez capacitatea de a transmite, de a emoţiona. În opinia mea, asta es­te ceea ce îi diferenţiază pe cân­­tăreţi, ceea ce poate să-l facă pe un cântăreţ "mare", cum se spu­ne: capacitatea de a emoţiona, chiar şi dincolo de cuvinte. Un cântăreţ poate să studieze, să-şi lucreze vocea, să fie un maestru în ceea ce priveşte tehnica vo­ca­lă, dar, dacă nu poate să le trans­mită oamenilor emoţie, partida e ratată - cel puţin, eu aşa consider.

- Nu te-ai temut de even­tua­lele prejudecăţi ale publicu­lui, de faptul că oamenii ar fi putut să te vadă ca pe-un intrus, ca pe un străin, mai ales că eşti o cân­tăreaţă de culoare?

- Nu, nu m-am temut, deşi am fost conştientă că exista, din punc­­tul ăsta de vedere, o anume doză de risc. Până la urmă, în ori­ce ţară de pe pământ, există oameni care gândesc în felul ăsta, dar şi oameni care îmbrăţişează diver­si­tatea şi unicitatea, care ne defineşte pe fiecare dintre noi. Din fericire, în România, am întâlnit oameni foarte deschişi, care nu m-au catalogat în funcţie de culoarea pielii sau de faptul că eram străină. Şi din perspectiva asta, în România m-am simţit ca acasă.

- Te-ai născut în Italia, din părinţi nigerieni. De la ei ai moştenit vocea asta minunată?

- Da. De la mama. Ea are o voce frumoasă şi, în copilărie, o auzeam deseori cântând prin casă, când deretica sau când făcea de mâncare.

- Ai avut parte de sprijinul familiei în a-ţi urma visul de a deveni cân­tă­rea­ţă?

- Din păcate, tata ne-a părăsit când eu a­veam 6 ani, iar fratele meu, 3 ani. N-am mai ştiut nimic de el vreme de ani şi ani de zile. A­poi, când eu aveam 13-14 ani, mama a plecat şi ea, în America, lăsân­du-ne în grija unui cuplu de italieni, naşii noştri. Cu mama am continuat însă să ţinem legătura prin telefon şi chiar şi azi avem o relaţie bună... N-aş vrea să intru în prea multe detalii pe acest subiect, pentru că nu mi-aş dori ca oamenii să "vadă" în mine o poveste mai mult sau mai puţin tristă, aş vrea să se con­centreze pe muzica mea, să considere că ea e im­portantă, că doar ea mă exprimă, aşa cum consi­der şi eu.

- Totuşi, abandonul tatălui şi depărtarea de mamă trebuie să te fi afectat emoţional. Ai reuşit să depăşeşti această traumă?

- Evident, în copilărie am suferit destul de mult din pricina acestei situaţii. Însă am trecut repede pes­te ea, fiindcă am avut norocul să trăiesc, în con­tinuare, într-o familie extrem de iubitoare. Cei doi italieni care ne-au crescut pe mine şi pe fratele meu ne-au iubit şi ne iubesc şi azi mai presus de orice, au făcut din noi prioritatea supremă a vieţii lor, ne-au alintat, ne-au mângâiat, ne-au ocrotit, ne-au educat şi ne-au îndrumat. Consider că omul care sunt azi reprezintă rodul afecţiunii, atenţiei şi grijii lor, dar - poate paradoxal - şi al situaţiei aceleia din co­pilărie, din care am învăţat cum să-mi folosesc re­sursele interioare, ca să fiu puternică şi echili­bra­tă.

- Părinţilor "adoptivi" le spuneţi mamă şi tată?

- Nu, pentru că încă dinainte de plecarea mamei eram obişnuiţi să le spunem madrina şi padrino, ei fiind şi naşii noştri, oamenii care ne-au botezat în biserică. Aşa că apelativele au rămas. Însă de iubit, îi iubim ca pe nişte părinţi adevăraţi. Şi în fiecare zi, dacă nu cu voce tare, atunci măcar în inimă, le mulţumim pentru toată dragostea şi pentru tot ce au făcut pentru noi.

România, dragostea mea

- Să revenim în prezent: cum arată viaţa ta azi, Jane? După finala "Vocea României", te-ai întors în Italia, acasă...

- Sunt într-o perioadă efervescentă, mult mai agitată decât înainte de concurs. Deşi la universitate am studiat limbile engleză şi arabă, eu întotdeauna m-am concentrat pe muzică. Încă de pe la 3-4 ani, am realizat că acesta e drumul meu şi nu m-am abătut de la el: am luat lecţii de canto şi, încetul cu în­cetul, m-am străduit să-mi transform chemarea în­tr-o carieră muzicală. Atât doar că, după parti­ci­parea la "Vocea României", lucrurile s-au cam dat peste cap, fiindcă am primit o sumedenie de pro­pu­neri din mediul muzical românesc. Aşadar, acum port diverse discuţii şi, în esenţă, îmi reorganizez viaţa. Ceea ce e minunat! (râde) Înseamnă că vocea mea a impresionat şi a fost apreciată.

- Să înţeleg că intenţionezi să te muţi definitiv în România?

- Exact! În sensul ăsta spuneam că-mi reorganizez viaţa: caut să găsesc soluţii ca să mă achit de responsabilităţile din Italia, ca să las acolo lucrurile în regulă, dar şi să-mi pregătesc mu­tarea în România, cu tot ceea ce implică as­ta, la nivel de trai co­tidian, dar şi din punct de vedere profesional. Trăiesc o perioadă ex­traordinară şi sunt foar­te optimistă. Ştiu că nu cunosc România şi societatea ei - cât am participat la "Vo­cea" nu am făcut alt­ceva decât să merg la studiouri şi serile, îna­poi, la hotel, unde mă odih­neam -, dar, în scurta mea şedere, am simţit atât de multă afecţiune din partea oa­menilor, încât am credinţa că asta este o etapă crucială a desti­nului meu şi sper că totul va fi bine.

Foto: PRO TV (3)