- Eşti unul dintre oamenii fericiţi, pentru care 2017 a fost un an excelent. Care au fost cele mai mari împliniri?
- Într-adevăr, a fost un an incredibil. Am trăit în acest an mai mult şi mai intens decât în oricare alt an al vieţii mele. Am avut şansa să dansez "Valsul de Onoare", cu fiica mea, la balul ei de absolvire a liceului, am creştinat un suflet nou, am fost martorul lucrărilor pe texte de Cehov ale tinerilor mei colegi în cadrul Galei Hop 2017, am jucat la Budapesta, în spectacolul "Faust" al Teatrului de Stat "Radu Stanca" din Sibiu, slujind lumea fantastică, incredibil de frumoasă a unuia dintre cei mai mari vizionari ai artei teatrale, Silviu Purcărete, am parcurs un proces de creaţie revelator şi autodefinitor, alături de împătimitul Andrei Zholdak, finalizat prin premiera spectacolului "Rosmersholm", de Ibsen, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, am fost nominalizat la premiul UNITER 2017, pentru rolul Satin din "În adâncuri", de Maxim Gorki, în regia unui artist de o căldură rar întâlnită, Yuri Kordonsky, am jucat spectacolul "Caesar", de William Shakespeare, în Spania şi Coreea de Sud, în spaţii mistice şi, nu în ultimul rând, am pornit la un nou drum, cu 20 de tineri aspiranţi în ale actoriei. Pare un vis, un cadou, un imens privilegiu prea puţin meritat!
- Ai fi vrut să-i spui clipei, precum Faust, pe care îl interpretezi, "să stea pe loc"?
- Recunosc că da! Dar cum frica de moarte este mai puternică, am preferat să tac....
- Dat fiind că eşti fiul marelui dirijor Ludovic Bács, se poate spune că ai fost «condamnat» să devii artist. Care sunt primele tale amintiri legate de artă?
- Studiile de vioară ale mamei mele şi interminabilele repetiţii de la Sala Radio ale tatălui meu. O mare parte din timpul meu de joacă se scurgea în cele două săli de concerte: Ateneul Român şi Sala Radio. Îmi aduc şi acum aminte cu câtă plăcere aşteptam, după concert, ca tatăl meu să îşi schimbe în cabina dirijorală cămaşa udă leoarcă. Mi se părea un ritual sacerdotal, un gest de maximă ofrandă. La şcoală, în clasa I, la o compunere în care am fost întrebaţi cu ce îşi câştigă părinţii pâinea cea de toate zilele, eu am scris fără să clipesc: "Cu transpiraţie!". Răspuns care a rămas anecdotic până la absolvirea liceului, din aceeaşi şcoală maghiară din Bucureşti.
- Cum arăta o zi din casa copilăriei tale?
De ziua naşterii, alături de părinţii săi
- Ai spus mereu că eşti un «Bács mai mic». De ce simţi nevoia să te compari mereu cu tatăl tău?
- Cum de nu ai făcut muzică?
- Simplu, pentru că nu aveam aptitudinile necesare.
- Când ai înţeles că teatrul e ceea ce te reprezintă?
Dirijorul Ludovic Bács, la inaugurarea bulevardului care ii poartă numele, în Petrila
- Nu am înţeles şi nu am fost sigur niciodată. A fost şi este doar o cale de defulare, un spaţiu securizat, în care sensibilitatea mea patologică îşi găseşte menirea.
- Te-ai născut la Bucureşti, dar ai făcut şcoala în limba maghiară. Cum era viaţa unui copil maghiar în Bucureşti?
- Ca viaţa oricărui copil de oraş, împărţit între viaţa de la şcoală şi viaţa de la bloc. Aşteptam cu nerăbdare după-mesele, în care, cu cheia de gât, ne puteam juca în spatele blocului "Castelul", "Frunza", "Capace", "Ţară, ţară, vrem ostaşi", sau puteam sări gardul Institutului de Medicină Militară, unde studenţii beneficiau, în fiecare sâmbătă, de proiecţie de filme gratuit, sau puteam să mergem în gară şi să aşteptăm trenurile ruseşti, pentru a primi câte o insignă cu imagini schimbătoare ( Znacioc, dacă mai ţin bine minte). E adevărat că mai aveam şi experienţe neplăcute când, ieşind de la şcoală şi vorbind între noi ungureşte, eram apostrofaţi în mijloacele de transport în comun: "Vorbiţi româneşte, că mâncaţi pâinea României, bozgorilor!". Nu era chiar cea mai plăcută experienţă pentru un copil de 8 ani, mai ales că nu prea înţelegeam semnificaţia cuvântului "bozgor", care, oricum, suna urât. Dar toate acestea au trecut şi fac parte din devenirea mea.
- E ceva ce ţi-ai dorit cu ardoare să ţi se întâmple în viaţă şi nu ţi-a ieşit? Ce rol are eşecul în viaţa unui artist?
- Sunt multe lucruri pe care le-am dorit şi le doresc conştient sau inconştient, dar odată cu trecerea anilor, am ajuns să înţeleg de ce budiştii consideră orice dorinţă o piedică în calea regăsirii sinelui adevărat. Depinde ce înţelegem prin eşec. Adevăratul eşec este cel pe care îl resimte artistul vis-á-vis de propria sa creaţie. Eşecul este adevărata şcoală a artistului. Arta este o meserie care nu se poate învăţa decât prin trial and error. Fără eşec nu ajungi profesionist.
- Aveau dreptate filosofii greci să îi dea pe actori afară din cetate?
- Nu numai pe actori, ci şi pe poeţi şi rapsozi. Cert este că artiştii, prin esenţa lor, nu sunt făcuţi să conducă sau să organizeze o cetate. Sunt mult prea idealişti, orgolioşi şi posedaţi, dar fără ei, cetatea este sortită orbirii, decăderii. Anticii aveau nevoie de "theatron", cetăţile aveau nevoie de "commedia dell'arte", regii aveau nevoie de bufoni, Veneţia avea nevoie de carnaval, iar lumea modernă, invadată de realitatea virtuală, în pragul alienării totale, are nevoie de teatru viu!
- Ca director al Galei Hop, le-ai provocat tinerilor actori întâlniri cu Shakespeare şi cu Cehov. Miklós Bács, personal, cu care dintre cei doi ar vrea să bea o bere? Pe care îl simţi mai aproape?
- Evident, cu amândoi! Dar cred că aş fi groaznic de timorat! Cu Shakespeare, cred că aş discuta despre actorii mediocri, iar cu Cehov, despre mizantropie. Am învăţat pe parcursul vieţii că între autor şi operă, câteodată, există o diferenţă majoră. Nu întotdeauna în favoarea autorului. Deci, nu pot şti care mi-ar fi mai drag, pe care l-aş simţi mai aproape, decât după ce am băut berea cu ei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
