Calea iubirii
- A trecut mai bine de o lună de la finala emisiunii-concurs "Vocea României" de la Pro TV, timp suficient pentru ca impresiile să se așeze și să poți privi în urmă cu mintea limpede. Ți-a folosit experiența pe care ai trăit-o?
- Într-adevăr, am depășit emoțiile, m-am liniștit și, privind în urmă la rece, mi-am confirmat opinia inițială, aceea că "Vocea României" a fost o experiență fantastică pentru mine. Am învățat enorm și m-am îmbogățit sufletește. În timpul cât am stat în România, Tudor Chirilă, antrenorul meu, echipa noastră și publicul mi-au devenit o a doua familie. I-am simțit sinceri, apropiați, generoși! Le rămân îndatorată și le mulțumesc foarte mult!
- Așadar, Tudor Chirilă a fost o alegere bună, ca antrenor...
- Fără îndoială! Felul în care vede și simte muzica, stilul lui de a explica, foarte limpede, m-au ajutat să înțeleg și mai bine că muzica are cu-adevărat darul de a aduce oamenii la un loc, de a-i lega cu fire invizibile întru frumos, că ea ne deschide mințile și sufletele, că muzica înseamnă libertate și că este un limbaj universal, o cale de comunicare neîmpiedicată de granițe fizice sau culturale. Muzica este calea iubirii. În plus, am avut norocul să împărtășesc cu Tudor același soi de energie, născută din entuziasm și pasiune, ceea ce ne-a înlesnit colaborarea. Nu mi-aș fi putut dori un alt antrenor!
- Cât de dezamăgită ai fost de faptul că nu ai câștigat trofeul, că ai ocupat doar locul doi? Cu siguranță că a ajuns și la urechile tale faptul că foarte mulți oameni au considerat că tu ai avut cea mai bună voce din această ediție a emisiunii.
- M-au bucurat enorm aprecierile despre care vorbești. Aș fi ipocrită să nu recunosc. Mai ales că primesc în continuare mesaje în care se exprimă această opinie. Dar faptul că m-am plasat pe locul II, îți mărturisesc cu toată onestitatea că nu m-a afectat, că n-am suferit, căci scopul meu a fost cu totul altul: acela de a comunica prin muzică, de a vedea în ce măsură sunt capabilă să-mi dezvălui sufletul prin muzică, iar mesajul meu să fie receptat. Înainte de această emisiune, eu nu mai fusesem niciodată în România, nu îi cunoșteam pe români, deci, pentru mine, faptul că am reușit să emoționez atât de mulți oameni care fac parte dintr-o cultură complet necunoscută mie, a valorat mai mult decât orice premiu aș fi putut să câștig. Sincer! Eu sunt foarte, foarte fericită, în niciun caz nu sunt dezamăgită!
- De fapt, cum ai ajuns să participi la "Vocea României" de la Pro TV? De unde ai auzit de emisiune?
- Acasă, în Italia, țara în care trăiesc, am cunoscut la un moment dat un român care mi-a devenit prieten și care a început să-mi tot povestească despre țara voastră, despre București, despre felul în care e receptată muzica de către români... Am devenit din ce în ce mai atentă și mai curioasă și mi-am spus că românii trebuie să fie un popor foarte interesant, de vreme ce au o cultură atât de profundă și o raportare atât de intensă la muzică. Cunoscând formatul internațional al "Vocii", am căutat pe Internet, să verific dacă există și o variantă românească, și-atunci m-am decis să mă înscriu în concurs, să găsesc o cale de a comunica și cu un public dintr-o țară complet străină, să-mi probez capacitatea de a transmite, de a emoționa. În opinia mea, asta este ceea ce îi diferențiază pe cântăreți, ceea ce poate să-l facă pe un cântăreț "mare", cum se spune: capacitatea de a emoționa, chiar și dincolo de cuvinte. Un cântăreț poate să studieze, să-și lucreze vocea, să fie un maestru în ceea ce privește tehnica vocală, dar, dacă nu poate să le transmită oamenilor emoție, partida e ratată - cel puțin, eu așa consider.
- Nu te-ai temut de eventualele prejudecăți ale publicului, de faptul că oamenii ar fi putut să te vadă ca pe-un intrus, ca pe un străin, mai ales că ești o cântăreață de culoare?
- Nu, nu m-am temut, deși am fost conștientă că exista, din punctul ăsta de vedere, o anume doză de risc. Până la urmă, în orice țară de pe pământ, există oameni care gândesc în felul ăsta, dar și oameni care îmbrățișează diversitatea și unicitatea, care ne definește pe fiecare dintre noi. Din fericire, în România, am întâlnit oameni foarte deschiși, care nu m-au catalogat în funcție de culoarea pielii sau de faptul că eram străină. Și din perspectiva asta, în România m-am simțit ca acasă.
- Te-ai născut în Italia, din părinți nigerieni. De la ei ai moștenit vocea asta minunată?
- Da. De la mama. Ea are o voce frumoasă și, în copilărie, o auzeam deseori cântând prin casă, când deretica sau când făcea de mâncare.
- Ai avut parte de sprijinul familiei în a-ți urma visul de a deveni cântăreață?
- Din păcate, tata ne-a părăsit când eu aveam 6 ani, iar fratele meu, 3 ani. N-am mai știut nimic de el vreme de ani și ani de zile. Apoi, când eu aveam 13-14 ani, mama a plecat și ea, în America, lăsându-ne în grija unui cuplu de italieni, nașii noștri. Cu mama am continuat însă să ținem legătura prin telefon și chiar și azi avem o relație bună... N-aș vrea să intru în prea multe detalii pe acest subiect, pentru că nu mi-aș dori ca oamenii să "vadă" în mine o poveste mai mult sau mai puțin tristă, aș vrea să se concentreze pe muzica mea, să considere că ea e importantă, că doar ea mă exprimă, așa cum consider și eu.
- Totuși, abandonul tatălui și depărtarea de mamă trebuie să te fi afectat emoțional. Ai reușit să depășești această traumă?
- Evident, în copilărie am suferit destul de mult din pricina acestei situații. Însă am trecut repede peste ea, fiindcă am avut norocul să trăiesc, în continuare, într-o familie extrem de iubitoare. Cei doi italieni care ne-au crescut pe mine și pe fratele meu ne-au iubit și ne iubesc și azi mai presus de orice, au făcut din noi prioritatea supremă a vieții lor, ne-au alintat, ne-au mângâiat, ne-au ocrotit, ne-au educat și ne-au îndrumat. Consider că omul care sunt azi reprezintă rodul afecțiunii, atenției și grijii lor, dar - poate paradoxal - și al situației aceleia din copilărie, din care am învățat cum să-mi folosesc resursele interioare, ca să fiu puternică și echilibrată.
- Părinților "adoptivi" le spuneți mamă și tată?
- Nu, pentru că încă dinainte de plecarea mamei eram obișnuiți să le spunem madrina și padrino, ei fiind și nașii noștri, oamenii care ne-au botezat în biserică. Așa că apelativele au rămas. Însă de iubit, îi iubim ca pe niște părinți adevărați. Și în fiecare zi, dacă nu cu voce tare, atunci măcar în inimă, le mulțumim pentru toată dragostea și pentru tot ce au făcut pentru noi.
România, dragostea mea
- Să revenim în prezent: cum arată viața ta azi, Jane? După finala "Vocea României", te-ai întors în Italia, acasă...
- Sunt într-o perioadă efervescentă, mult mai agitată decât înainte de concurs. Deși la universitate am studiat limbile engleză și arabă, eu întotdeauna m-am concentrat pe muzică. Încă de pe la 3-4 ani, am realizat că acesta e drumul meu și nu m-am abătut de la el: am luat lecții de canto și, încetul cu încetul, m-am străduit să-mi transform chemarea într-o carieră muzicală. Atât doar că, după participarea la "Vocea României", lucrurile s-au cam dat peste cap, fiindcă am primit o sumedenie de propuneri din mediul muzical românesc. Așadar, acum port diverse discuții și, în esență, îmi reorganizez viața. Ceea ce e minunat! (râde) Înseamnă că vocea mea a impresionat și a fost apreciată.
- Să înțeleg că intenționezi să te muți definitiv în România?
- Exact! În sensul ăsta spuneam că-mi reorganizez viața: caut să găsesc soluții ca să mă achit de responsabilitățile din Italia, ca să las acolo lucrurile în regulă, dar și să-mi pregătesc mutarea în România, cu tot ceea ce implică asta, la nivel de trai cotidian, dar și din punct de vedere profesional. Trăiesc o perioadă extraordinară și sunt foarte optimistă. Știu că nu cunosc România și societatea ei - cât am participat la "Vocea" nu am făcut altceva decât să merg la studiouri și serile, înapoi, la hotel, unde mă odihneam -, dar, în scurta mea ședere, am simțit atât de multă afecțiune din partea oamenilor, încât am credința că asta este o etapă crucială a destinului meu și sper că totul va fi bine.
Foto: PRO TV (3)