Iarba verde de acasă

Ne scriu cititorii

Se spune că pentru a fi împlinit, un om trebuie să ridice o casă, să crească un co­pil şi să sădească un copac... Eu am procedat invers: am început prin a sădi copaci, pen­tru că tata, inginer silvic, m-a luat la multe acţiuni de împădurire şi de atunci a în­ceput şi dra­gos­tea mea pentru natură. Apoi a venit copilul, Mi­hai, care mi-a schimbat priorităţile vieţii. Abia atunci am realizat necesitatea unei case, în ade­văratul sens al cuvântului, iar nu cutiuţa de aparta­ment în care locuiam. Pentru că eu avu­sesem o co­pi­lă­rie minu­nată, cu vacanţe de vis, la bu­nici, într-un sat fru­mos, am dorit să-i ofer şi copilului meu acelaşi model de viaţă şi, drept ur­mare, am cum­părat o căsuţă în apropiere de Câm­pulung Mus­cel.

Singuri pe-un vârf de deal

Casa este situată într-o zonă pito­rească, de deal, în mijlocul triunghiului format de mânăstirile rupestre Corbi, Nămăieşti şi Cetăţuia-Negru Vodă. În fiecare vacanţă, merg la aceste locaşuri de în­chinăciune, unde urmele istoriei sunt împletite cu credinţa, şi miracolele apar la tot pasul. Numai simplul fapt că pleci de acolo "îm­păcat cu tine însuţi" este, deja, o "minune".
Începutul a fost greu. Am plecat de la o căsuţă bătrânească, cu două camere, din care numai una locuibilă, cu pământ pe jos. Îmi reamintesc că atunci când am văzut-o nu mi-a plăcut deloc. Am fost de acord s-o cum­pă­răm, doar pentru că soţul meu era extrem de entu­ziasmat şi avea multe pla­nuri în legătură cu poziţia deosebită a casei. A con­tat faptul că eram singuri pe un deal, fără vecini, înconjuraţi doar de fâneţe şi livezi, cu o privelişte de vis spre vârfurile mun­ţilor Iezer şi Păpuşa.
Cu timpul, şi cu multă, multă muncă, am pus în aplicare toate proiectele lui, iar acum spun cu mân­drie că aceasta este casa mea şi simt că aici îmi este locul, este "casa-acasă" a familiei. Am să­dit o mul­ţime de trandafiri şi pomi fructiferi, am săpat o fântână, am adus apa-n casă şi, cel mai important, am învăţat să trăim frumos şi în armonie cu natura şi cu oamenii locului.

O căpiţă de ceai

Alături de casă, este grădina de flori şi livada. Am început prin a planta prima floare, şi anume, "Mâna Maicii Domnului", în semn de mulţumire. Apoi, urmare a amintirilor legate de bunica mea (de mult dusă, dar me­reu prezentă în sufletul meu), au apă­rut lăcră­mioa­rele, stânjeneii, crinii şi iaso­mia.
Grădiniţa mea este simplă şi naturală, fără ar­tificii sau figuri (singurele "fiţe" sunt cele 45 de tufe de trandafiri, "vedete"de toate cu­lo­rile). Ea în­flo­reşte primăvara, cu ghiocei, clopoţei şi panse­luţe, apoi vin petuniile, crăiţele, cârciu­mă­re­sele, mă­măruţele, rujele şi marga­retele, macii, garo­fiţe­le, bujorii, zorelele, regina-nopţii şi se termină cu micsandrele (care odată au înflo­rit în ajunul unui Crăciun mai cald, fără zăpadă).
Las florile deoparte (deşi v-aş putea scrie la nesfârşit despre dragile mele) şi trec la livadă. Aici, pe "teritoriul soţului meu", am sădit meri, peri, vi­şini, cireşi şi am plantat brazi şi mesteceni (favoriţii mei). Avem apoi tufe de zmeură, mure şi cătină. De de­parte, cei mai răspândiţi în curtea noastră sunt alunii.
Păşunea este o explozie de plan­te tămăduitoare (cicoare, coada-şoricelului, trei-fraţi-pătaţi, cimbri­şor, sunătoare, sânziene) şi, de multe ori, glumesc spu­nând că am în gradină o căpiţă de ceai, în loc de o căpiţă de fân.

Restaurantul fluturilor

V-am povestit despre florile şi copacii mei, dar nu pot lăsa deo­parte vietăţile care trăiesc în apro­­pierea noastră. Grădiniţa este po­pa­sul multor flu­turi (care mai de care mai spectaculos co­lo­rat, la con­curenţă parcă cu flo­rile) sau "restaurantul" unor gâze superbe, care se hrănesc cu nec­tarul florilor. Livada este casa unei perechi de arici şi raiul piţi­goilor, mierlelor, vrăbiuţelor sau cio­cănitorilor. Tot aici sunt şi ne­su­feritele de cârtiţe, care-mi fac zile fripte, dar trebuie şi ele să trăiască! Alunişul este teritoriul veve­ri­ţelor, a căror poveste o să v-o spun la sfârşit...
Şi peste toate acestea şi peste sufletul meu, "domneşte" căţelul nostru, Iftimoaie. Mihai i-a pus acest nume, când l-a găsit pe terenul de fotbal şi l-a adus acasă, văzând în el un vrednic luptător şi paznic al căsuţei noastre.
Începuturile casei noastre sunt şi începuturile unei prietenii deosebite care s-a legat între noi, cei trei orăşeni, care încercam să învăţăm "viaţa la ţară", şi un vecin, orăşean, şi el, ca şi noi, dar care copilărise pe aceste meleaguri şi care acum, la anii de pensie, pendula între viaţa la oraş şi cea de la ţară. Aşa a intrat în viaţa noastră, în familia noas­tră, domnul profesor Bugheanu, sau nenea Bu, cum i-a spus fiul meu când era mic şi nu-i putea pronunţa corect numele.

Licenţiaţi în natură

Cum eu şi soţul meu lucram tot în învăţământ, vacanţele noastre în casa din vârful dealului, cu ajuto­rul lui nenea Bu, au căpătat o nouă di­men­­siune: am început cu excursii în pădu­rile din împrejurimi şi apoi, treptat, treptat, am lărgit aria şi am ajuns să cunoaştem toate dealurile şi culmile mun­toase din jurul Câmpulungului. Am în­vă­ţat în aceste excursii o mulţime de lucruri noi despre plante, arbori, vieţui­toare, cu­noş­tinţe pe care apoi, acasă, le apro­fun­dam prin infor­maţii din cărţi şi enciclo­pedii. Astfel, va­canţele au devenit cursuri in­tensive de stu­diu, iar în momentul de faţă, putem spune că suntem "licenţiaţi" şi ne pregătim docto­ratul. Noi, părinţii, îm­preună cu micul nos­tru Mihai, am învăţat să cunoaştem şi să culegem corect plantele medicinale şi am învăţat afecţiunile pentru care sunt bune. Apoi, sub directa suprave­ghere a lui nenea Bu, am învăţat să deo­sebim ciupercile de pădure. La momentul de faţă, "băieţii" mei sunt foarte buni cu­noscători şi culegători de ciuperci, iar eu prepar din aceste delicatese ale pădurii ade­vărate bunătăţi. "Nici nu voi ca să mă laud/ Nici nu voi să vă-nspăimânt", dar am de­venit expertă în pregătirea de zacuşti şi mâncăruri pre­parate din diverse ciuperci, cu care am cucerit multe apre­cieri. Lui Mihai îi plac foarte mult şni­ţelele din mânătărci, şi pentru a mânca aşa ceva, nu se dă înapoi din a-şi sacrifica câteva ore de somn, din somnul dulce al dimineţilor de va­canţă. Îşi pune ceasul să sune la ora patru, când nici soa­rele nu s-a trezit bine şi, cu rucsacul în spate şi cu târna (coşul) pentru ciuperci, coboară la locul de în­tâlnire, unde-l aşteaptă nenea Bu. Ac­ţiunea înce­pe cu o scurtă şedinţă de lucru, în ca­re se stabileşte traseul, apoi cei doi pleacă îm­pre­ună spre locuri tai­nice, numai de ei ştiute. Spre prânz, apar cu o târ­nă plină de mânătărci şi mănunchiuri de plante medicinale.
Tot la Bughea, am descoperit şi fructele de pă­dure: frăguţe, zmeură, afine şi mure, din care pre­gătesc dulceţuri, îngheţate sau pacheţele de fruc­te pe care le pun la congelator. Peste iarnă, vor intra în compoziţia unor prăjituri delicioase...

Satul pierdut

Într-o zi de vară, într-una din drumeţiile noastre prin păduri, am încurcat cărările şi ne-am trezit pe o potecă neştiută până atunci, ce urca şerpuitoare. Era o potecă pe care abia, abia o ghiceai din exu­beranţa vegetaţiei. După un timp, am avut senzaţia că am pătruns într-o zonă crepusculară, miste­rioasă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu făgaşuri înalte, cu râpe de culoare roşiatică, când printre nişte fagi uriaşi, am zărit primele case ale unui cătun. Nici ţi­penie de om! Doar cerul şi cele câteva căsuţe răs­firate. Era o linişte care parcă te durea. Un pa­radis pierdut, cu căsuţe de poveste, în­con­jurate de pajişti de-un verde crud. Gar­durile care despăr­ţeau casele aproape nu se mai ve­deau din bogăţia ierburilor care cotro­peau totul. La fiecare casă, lângă poartă, era câte-o băncuţă de lemn. Oare ce bu­ni­că o fi stat în zi de săr­bă­toare, îmbră­cată în straiul muscelean, aş­teptându-şi nepoţii?
Am aflat povestea satului mai târziu, după ce am coborât prin pădure şi am ajuns la o căsuţă lo­cuită de o femeie în vârstă, care semăna cu Sfânta Vineri: Mama Sena. Ne-a spus, cu multă tristeţe în glas, că satul fusese părăsit treptat, din cauza condiţiilor grele de trai: nu erau drumuri de acces, n-aveau curent elec­tric, încât, văzând că nu se schimbă ni­mic, fiecare tânăr care-şi întemeia o nouă familie se muta în satul de jos, "la civili­zaţie". Sus au rămas doar părinţii bătrâni care, pe rând, în liniştea-liniştii de acolo, s-au stins. Acum, în satul pără­sit mai ur­că doar urmaşii proprieta­rilor caselor, în perioada verii, la cosit.

"Siripitul" ierbii

Cositul pajiştilor este încă un eveniment im­portant în existenţa acestor oameni. La început, ca orice orăşean, mă uitam cam ciudat la tot ritualul care în­ce­pea din iulie şi se termina la sfâr­şit de septembrie. Întâi, dis-de-di­mineaţă, începeau băr­ba­ţii să-şi ascută coasele şi tot uni­ver­sul răsuna de lovitul tăişului de oţel, după care în­cepea fâ­şâitul sec al ierbii tă­iate. În urma cosaşilor, apă­reau ime­diat mierlele cele cu­rajoase, care nu se mai sfiau de oa­meni şi, grăbite, culegeu mal­dărele de ierburi şi flori, hrană pentru puii din cuibar. La ora prân­zului, era un mo­ment de linişte, când veneau fe­meile cu merinde şi toată lumea aşe­zată la umbră mân­ca. Apoi glasurile lor ascuţite se auzeau la "siripitul" ierbii tăiate (o in­versiune ciudată a cuvântului risipit, care se fo­lo­seşte în toa­tă zona sub­mon­tană a Mus­celului şi Branului). Şi după ce "siri­peau" de câteva ori iar­ba, învârtind-o cu furca de lemn, când pe-o parte, când pe alta, la asfinţitul soarelui se grăbeau s-o strângă în "copiţe" - adică mici grămăjoare, pentru ca roua de di­mi­neaţă să n-o ude prea mult. A doua zi, dacă era soare, copiţele erau din nou răsfirate, şi când era fâ­nul uscat, se aduna în clăi mari, după o teh­nică străveche a locului. Dacă dădea Domnul vreo ploaie de vară şi te prindea cu iarba cosită şi neuscată, siripeai până nu mai puteai!
Dar truda nu se termina aici, pentru că odată gătat fânul, se începea otava, adică, cum ar veni, mâna a doua. Şi ritualul se repeta, cu cosit, siripit şi tot aşa mai departe, totul pentru hrana cea de toate zilelele lungi de iarnă şi primăvară a vacilor şi cailor din grajd.

"Primiţi dragostea noastră?"

Tot din tradiţiile locului fac parte şi obi­ce­iurile de iarnă, şi cred că nu există vorbe mai fru­moase ca întrebarea: "Primiţi dragostea noas­tră?", pusă de tinerele fete care vin să ne colinde în ajun de An Nou. Sau obiceiul "iordănitului", când în ajun de "Sânt Ion", cetele de flăcăi co­lindă casele şi-l arun­că pe gospodarul locului de trei ori în sus, îl prind, iar apoi îl stropesc cu agheasmă luată de la preot. Aici am avut o mică problemă, pentru că la noi, fiind mai la marginea satului, co­lindătorii au ajuns când trecuse bine de miezul nopţii, şi eu n-am ieşit afară, ci doar tră­geam cu urechea, cu spaimă ca să nu-mi scape cum­va soţul pe jos, după vorba lor: "Îl aruncăm de trei ori şi-l prin­dem de două!".
Un alt obicei este acela din Vinerea Mare, când copiii trebuie să culeagă floarea-paştelui şi cu bu­cheţelele în mână să urce dea­lul spre biserică, ca să par­ti­cipe la slujbă şi apoi să treacă pe sub masă.
Tot tradiţie este şi sărbă­toarea zilelor comunei Bu­ghea de Jos, pe 14 octombrie, zi­ua când în ca­len­darul orto­dox se cinsteşte Cuvioasa Pa­ras­che­va. Anul acesta, a treia ediţie a picat într-o zi de du­minică în­sorită şi am găsit co­muna îm­podobită cu steaguri şi flori, iar bughenii, gătiţi şi ei în hai­ne de sărbătoare, se duceau la serba­re.
Sărbătoarea a început la Căminul Cultural un­de, în­tr-un cadru festiv, au fost acor­­­date "Diplo­me de cetă­ţean de onoa­re " unor fii ai co­munei. La edi­­­ţia trecută, aceas­tă distinc­ţie a fost oferită regretatului ac­tor Gheorghe Dinică, cel ca­re avea o casă pe aceste me­leaguri şi ca­re în­tr-un in­ter­viu a spus oda­tă că: "Bughea de Jos este mai sus decât Bughea de Sus!".
A urmat apoi sărbătorirea familiilor care au îm­plinit 50 de ani de căsnicie. Au fost 51 de cu­pluri, cărora le-au fost acordate "Diplome de fi­delitate". "Cine n-are bătrâni să şi-i cum­pe­re!" - noi avem şi-i cinstim şi le dorim viaţă lungă!
De la Căminul Cultural, cu mic cu mare, lo­cuitorii au mers apoi la stadionul comunei, unde au participat la competiţiile sportive: care pe ga­zon, care în tribună, care cu min­gea, care cu micul şi berea, fiecare după po­sibilităţi! Petrecerea s-a mutat apoi la Şcoala Generală, unde pe scenă au urcat interpreţii locali de muzică populară, alături de an­samblul "Doina Argeşului". S-au încins hore, dansuri populare, distracţia a fost la ea acasă. Şi dă-i şi joacă şi dă-i şi cântă:
"Sus la munte la Muscel/ Unde-i neica tinerel/ şi mi-e tare dor de el!"
Ca un făcut, în această zi deosebită, piscu­rile munţilor Iezer erau pudrate cu zăpadă, iar sub soarele cald, de mijloc de toamnă, pei­sa­jul era scăpărător! Ferice de cei care au la îndemână asemenea frumuseţi!

Epilog, în sunet de fierăstrău

Ne-am integrat perfect în această lume a satului. Am fost acceptaţi şi, foarte repede, băiatul nostru a trecut de la porecla "Bucureşteanul" la "Bucur" şi este iubit în cercul lui de prieteni şi participă alături de ei la toate obiceiurile vechi, dar, cel mai mult, la bătutul mingii pe terenurile de fotbal ale satului.
Drumeţiile făcute în păduri mi-au permis să cu­nosc, să preţuiesc şi să respect natura. Mi-am făcut "pri­etene" plantele medicinale, fructele de pă­dure şi ciupercile. Am învăţat să salut soarele, să mă bucur de fiecare moment al zilei, de roua de di­mi­neaţă, de săriturile veveriţelor în aluniş, de spec­ta­culosul moment al cositului. Am învăţat să ascult pădurea şi să las deoparte tot urâtul lumii, cufun­dân­du-mă în liniştea verde. Aici, mestecenii, favo­riţii mei, se transformă în mirese dansate de mirele-vânt. Dar visul meu se sparge, adesea, în ţăndări, când, din depărtare, se aude scrâşnetul strident al monstrului cu dinţii de fier care mănâncă pădurea: omul cu drujba!
Graniţa dintre bine şi rău este foarte subţire şi tre­buie să ştim să alegem, pentru ca şi generaţiile vii­toare să se bucure de "iarba verde de acasă".

DANA GORUN

Reproduceri după picturi de EMIL PAVELESCU