Iarba verde de acasă

Ne scriu cititorii

Se spune că pentru a fi împlinit, un om trebuie să ridice o casă, să crească un co­pil și să sădească un copac... Eu am procedat invers: am început prin a sădi copaci, pen­tru că tata, inginer silvic, m-a luat la multe acțiuni de împădurire și de atunci a în­ceput și dra­gos­tea mea pentru natură. Apoi a venit copilul, Mi­hai, care mi-a schimbat prioritățile vieții. Abia atunci am realizat necesitatea unei case, în ade­văratul sens al cuvântului, iar nu cutiuța de aparta­ment în care locuiam. Pentru că eu avu­sesem o co­pi­lă­rie minu­nată, cu vacanțe de vis, la bu­nici, într-un sat fru­mos, am dorit să-i ofer și copilului meu același model de viață și, drept ur­mare, am cum­părat o căsuță în apropiere de Câm­pulung Mus­cel.

Singuri pe-un vârf de deal

Casa este situată într-o zonă pito­rească, de deal, în mijlocul triunghiului format de mânăstirile rupestre Corbi, Nămăiești și Cetățuia-Negru Vodă. În fiecare vacanță, merg la aceste locașuri de în­chinăciune, unde urmele istoriei sunt împletite cu credința, și miracolele apar la tot pasul. Numai simplul fapt că pleci de acolo "îm­păcat cu tine însuți" este, deja, o "minune".
Începutul a fost greu. Am plecat de la o căsuță bătrânească, cu două camere, din care numai una locuibilă, cu pământ pe jos. Îmi reamintesc că atunci când am văzut-o nu mi-a plăcut deloc. Am fost de acord s-o cum­pă­răm, doar pentru că soțul meu era extrem de entu­ziasmat și avea multe pla­nuri în legătură cu poziția deosebită a casei. A con­tat faptul că eram singuri pe un deal, fără vecini, înconjurați doar de fânețe și livezi, cu o priveliște de vis spre vârfurile mun­ților Iezer și Păpușa.
Cu timpul, și cu multă, multă muncă, am pus în aplicare toate proiectele lui, iar acum spun cu mân­drie că aceasta este casa mea și simt că aici îmi este locul, este "casa-acasă" a familiei. Am să­dit o mul­țime de trandafiri și pomi fructiferi, am săpat o fântână, am adus apa-n casă și, cel mai important, am învățat să trăim frumos și în armonie cu natura și cu oamenii locului.

O căpiță de ceai

Alături de casă, este grădina de flori și livada. Am început prin a planta prima floare, și anume, "Mâna Maicii Domnului", în semn de mulțumire. Apoi, urmare a amintirilor legate de bunica mea (de mult dusă, dar me­reu prezentă în sufletul meu), au apă­rut lăcră­mioa­rele, stânjeneii, crinii și iaso­mia.
Grădinița mea este simplă și naturală, fără ar­tificii sau figuri (singurele "fițe" sunt cele 45 de tufe de trandafiri, "vedete"de toate cu­lo­rile). Ea în­flo­rește primăvara, cu ghiocei, clopoței și panse­luțe, apoi vin petuniile, crăițele, cârciu­mă­re­sele, mă­măruțele, rujele și marga­retele, macii, garo­fițe­le, bujorii, zorelele, regina-nopții și se termină cu micsandrele (care odată au înflo­rit în ajunul unui Crăciun mai cald, fără zăpadă).
Las florile deoparte (deși v-aș putea scrie la nesfârșit despre dragile mele) și trec la livadă. Aici, pe "teritoriul soțului meu", am sădit meri, peri, vi­șini, cireși și am plantat brazi și mesteceni (favoriții mei). Avem apoi tufe de zmeură, mure și cătină. De de­parte, cei mai răspândiți în curtea noastră sunt alunii.
Pășunea este o explozie de plan­te tămăduitoare (cicoare, coada-șoricelului, trei-frați-pătați, cimbri­șor, sunătoare, sânziene) și, de multe ori, glumesc spu­nând că am în gradină o căpiță de ceai, în loc de o căpiță de fân.

Restaurantul fluturilor

V-am povestit despre florile și copacii mei, dar nu pot lăsa deo­parte vietățile care trăiesc în apro­­pierea noastră. Grădinița este po­pa­sul multor flu­turi (care mai de care mai spectaculos co­lo­rat, la con­curență parcă cu flo­rile) sau "restaurantul" unor gâze superbe, care se hrănesc cu nec­tarul florilor. Livada este casa unei perechi de arici și raiul piți­goilor, mierlelor, vrăbiuțelor sau cio­cănitorilor. Tot aici sunt și ne­su­feritele de cârtițe, care-mi fac zile fripte, dar trebuie și ele să trăiască! Alunișul este teritoriul veve­ri­țelor, a căror poveste o să v-o spun la sfârșit...
Și peste toate acestea și peste sufletul meu, "domnește" cățelul nostru, Iftimoaie. Mihai i-a pus acest nume, când l-a găsit pe terenul de fotbal și l-a adus acasă, văzând în el un vrednic luptător și paznic al căsuței noastre.
Începuturile casei noastre sunt și începuturile unei prietenii deosebite care s-a legat între noi, cei trei orășeni, care încercam să învățăm "viața la țară", și un vecin, orășean, și el, ca și noi, dar care copilărise pe aceste meleaguri și care acum, la anii de pensie, pendula între viața la oraș și cea de la țară. Așa a intrat în viața noastră, în familia noas­tră, domnul profesor Bugheanu, sau nenea Bu, cum i-a spus fiul meu când era mic și nu-i putea pronunța corect numele.

Licențiați în natură

Cum eu și soțul meu lucram tot în învățământ, vacanțele noastre în casa din vârful dealului, cu ajuto­rul lui nenea Bu, au căpătat o nouă di­men­­siune: am început cu excursii în pădu­rile din împrejurimi și apoi, treptat, treptat, am lărgit aria și am ajuns să cunoaștem toate dealurile și culmile mun­toase din jurul Câmpulungului. Am în­vă­țat în aceste excursii o mulțime de lucruri noi despre plante, arbori, viețui­toare, cu­noș­tințe pe care apoi, acasă, le apro­fun­dam prin infor­mații din cărți și enciclo­pedii. Astfel, va­canțele au devenit cursuri in­tensive de stu­diu, iar în momentul de față, putem spune că suntem "licențiați" și ne pregătim docto­ratul. Noi, părinții, îm­preună cu micul nos­tru Mihai, am învățat să cunoaștem și să culegem corect plantele medicinale și am învățat afecțiunile pentru care sunt bune. Apoi, sub directa suprave­ghere a lui nenea Bu, am învățat să deo­sebim ciupercile de pădure. La momentul de față, "băieții" mei sunt foarte buni cu­noscători și culegători de ciuperci, iar eu prepar din aceste delicatese ale pădurii ade­vărate bunătăți. "Nici nu voi ca să mă laud/ Nici nu voi să vă-nspăimânt", dar am de­venit expertă în pregătirea de zacuști și mâncăruri pre­parate din diverse ciuperci, cu care am cucerit multe apre­cieri. Lui Mihai îi plac foarte mult șni­țelele din mânătărci, și pentru a mânca așa ceva, nu se dă înapoi din a-și sacrifica câteva ore de somn, din somnul dulce al dimineților de va­canță. Își pune ceasul să sune la ora patru, când nici soa­rele nu s-a trezit bine și, cu rucsacul în spate și cu târna (coșul) pentru ciuperci, coboară la locul de în­tâlnire, unde-l așteaptă nenea Bu. Ac­țiunea înce­pe cu o scurtă ședință de lucru, în ca­re se stabilește traseul, apoi cei doi pleacă îm­pre­ună spre locuri tai­nice, numai de ei știute. Spre prânz, apar cu o târ­nă plină de mânătărci și mănunchiuri de plante medicinale.
Tot la Bughea, am descoperit și fructele de pă­dure: frăguțe, zmeură, afine și mure, din care pre­gătesc dulcețuri, înghețate sau pachețele de fruc­te pe care le pun la congelator. Peste iarnă, vor intra în compoziția unor prăjituri delicioase...

Satul pierdut

Într-o zi de vară, într-una din drumețiile noastre prin păduri, am încurcat cărările și ne-am trezit pe o potecă neștiută până atunci, ce urca șerpuitoare. Era o potecă pe care abia, abia o ghiceai din exu­beranța vegetației. După un timp, am avut senzația că am pătruns într-o zonă crepusculară, miste­rioasă, cu urcușuri și coborâșuri, cu făgașuri înalte, cu râpe de culoare roșiatică, când printre niște fagi uriași, am zărit primele case ale unui cătun. Nici ți­penie de om! Doar cerul și cele câteva căsuțe răs­firate. Era o liniște care parcă te durea. Un pa­radis pierdut, cu căsuțe de poveste, în­con­jurate de pajiști de-un verde crud. Gar­durile care despăr­țeau casele aproape nu se mai ve­deau din bogăția ierburilor care cotro­peau totul. La fiecare casă, lângă poartă, era câte-o băncuță de lemn. Oare ce bu­ni­că o fi stat în zi de săr­bă­toare, îmbră­cată în straiul muscelean, aș­teptându-și nepoții?
Am aflat povestea satului mai târziu, după ce am coborât prin pădure și am ajuns la o căsuță lo­cuită de o femeie în vârstă, care semăna cu Sfânta Vineri: Mama Sena. Ne-a spus, cu multă tristețe în glas, că satul fusese părăsit treptat, din cauza condițiilor grele de trai: nu erau drumuri de acces, n-aveau curent elec­tric, încât, văzând că nu se schimbă ni­mic, fiecare tânăr care-și întemeia o nouă familie se muta în satul de jos, "la civili­zație". Sus au rămas doar părinții bătrâni care, pe rând, în liniștea-liniștii de acolo, s-au stins. Acum, în satul pără­sit mai ur­că doar urmașii proprieta­rilor caselor, în perioada verii, la cosit.

"Siripitul" ierbii

Cositul pajiștilor este încă un eveniment im­portant în existența acestor oameni. La început, ca orice orășean, mă uitam cam ciudat la tot ritualul care în­ce­pea din iulie și se termina la sfâr­șit de septembrie. Întâi, dis-de-di­mineață, începeau băr­ba­ții să-și ascută coasele și tot uni­ver­sul răsuna de lovitul tăișului de oțel, după care în­cepea fâ­șâitul sec al ierbii tă­iate. În urma cosașilor, apă­reau ime­diat mierlele cele cu­rajoase, care nu se mai sfiau de oa­meni și, grăbite, culegeu mal­dărele de ierburi și flori, hrană pentru puii din cuibar. La ora prân­zului, era un mo­ment de liniște, când veneau fe­meile cu merinde și toată lumea așe­zată la umbră mân­ca. Apoi glasurile lor ascuțite se auzeau la "siripitul" ierbii tăiate (o in­versiune ciudată a cuvântului risipit, care se fo­lo­sește în toa­tă zona sub­mon­tană a Mus­celului și Branului). Și după ce "siri­peau" de câteva ori iar­ba, învârtind-o cu furca de lemn, când pe-o parte, când pe alta, la asfințitul soarelui se grăbeau s-o strângă în "copițe" - adică mici grămăjoare, pentru ca roua de di­mi­neață să n-o ude prea mult. A doua zi, dacă era soare, copițele erau din nou răsfirate, și când era fâ­nul uscat, se aduna în clăi mari, după o teh­nică străveche a locului. Dacă dădea Domnul vreo ploaie de vară și te prindea cu iarba cosită și neuscată, siripeai până nu mai puteai!
Dar truda nu se termina aici, pentru că odată gătat fânul, se începea otava, adică, cum ar veni, mâna a doua. Și ritualul se repeta, cu cosit, siripit și tot așa mai departe, totul pentru hrana cea de toate zilelele lungi de iarnă și primăvară a vacilor și cailor din grajd.

"Primiți dragostea noastră?"

Tot din tradițiile locului fac parte și obi­ce­iurile de iarnă, și cred că nu există vorbe mai fru­moase ca întrebarea: "Primiți dragostea noas­tră?", pusă de tinerele fete care vin să ne colinde în ajun de An Nou. Sau obiceiul "iordănitului", când în ajun de "Sânt Ion", cetele de flăcăi co­lindă casele și-l arun­că pe gospodarul locului de trei ori în sus, îl prind, iar apoi îl stropesc cu agheasmă luată de la preot. Aici am avut o mică problemă, pentru că la noi, fiind mai la marginea satului, co­lindătorii au ajuns când trecuse bine de miezul nopții, și eu n-am ieșit afară, ci doar tră­geam cu urechea, cu spaimă ca să nu-mi scape cum­va soțul pe jos, după vorba lor: "Îl aruncăm de trei ori și-l prin­dem de două!".
Un alt obicei este acela din Vinerea Mare, când copiii trebuie să culeagă floarea-paștelui și cu bu­chețelele în mână să urce dea­lul spre biserică, ca să par­ti­cipe la slujbă și apoi să treacă pe sub masă.
Tot tradiție este și sărbă­toarea zilelor comunei Bu­ghea de Jos, pe 14 octombrie, zi­ua când în ca­len­darul orto­dox se cinstește Cuvioasa Pa­ras­che­va. Anul acesta, a treia ediție a picat într-o zi de du­minică în­sorită și am găsit co­muna îm­podobită cu steaguri și flori, iar bughenii, gătiți și ei în hai­ne de sărbătoare, se duceau la serba­re.
Sărbătoarea a început la Căminul Cultural un­de, în­tr-un cadru festiv, au fost acor­­­date "Diplo­me de cetă­țean de onoa­re " unor fii ai co­munei. La edi­­­ția trecută, aceas­tă distinc­ție a fost oferită regretatului ac­tor Gheorghe Dinică, cel ca­re avea o casă pe aceste me­leaguri și ca­re în­tr-un in­ter­viu a spus oda­tă că: "Bughea de Jos este mai sus decât Bughea de Sus!".
A urmat apoi sărbătorirea familiilor care au îm­plinit 50 de ani de căsnicie. Au fost 51 de cu­pluri, cărora le-au fost acordate "Diplome de fi­delitate". "Cine n-are bătrâni să și-i cum­pe­re!" - noi avem și-i cinstim și le dorim viață lungă!
De la Căminul Cultural, cu mic cu mare, lo­cuitorii au mers apoi la stadionul comunei, unde au participat la competițiile sportive: care pe ga­zon, care în tribună, care cu min­gea, care cu micul și berea, fiecare după po­sibilități! Petrecerea s-a mutat apoi la Școala Generală, unde pe scenă au urcat interpreții locali de muzică populară, alături de an­samblul "Doina Argeșului". S-au încins hore, dansuri populare, distracția a fost la ea acasă. Și dă-i și joacă și dă-i și cântă:
"Sus la munte la Muscel/ Unde-i neica tinerel/ și mi-e tare dor de el!"
Ca un făcut, în această zi deosebită, piscu­rile munților Iezer erau pudrate cu zăpadă, iar sub soarele cald, de mijloc de toamnă, pei­sa­jul era scăpărător! Ferice de cei care au la îndemână asemenea frumuseți!

Epilog, în sunet de fierăstrău

Ne-am integrat perfect în această lume a satului. Am fost acceptați și, foarte repede, băiatul nostru a trecut de la porecla "Bucureșteanul" la "Bucur" și este iubit în cercul lui de prieteni și participă alături de ei la toate obiceiurile vechi, dar, cel mai mult, la bătutul mingii pe terenurile de fotbal ale satului.
Drumețiile făcute în păduri mi-au permis să cu­nosc, să prețuiesc și să respect natura. Mi-am făcut "pri­etene" plantele medicinale, fructele de pă­dure și ciupercile. Am învățat să salut soarele, să mă bucur de fiecare moment al zilei, de roua de di­mi­neață, de săriturile veverițelor în aluniș, de spec­ta­culosul moment al cositului. Am învățat să ascult pădurea și să las deoparte tot urâtul lumii, cufun­dân­du-mă în liniștea verde. Aici, mestecenii, favo­riții mei, se transformă în mirese dansate de mirele-vânt. Dar visul meu se sparge, adesea, în țăndări, când, din depărtare, se aude scrâșnetul strident al monstrului cu dinții de fier care mănâncă pădurea: omul cu drujba!
Granița dintre bine și rău este foarte subțire și tre­buie să știm să alegem, pentru ca și generațiile vii­toare să se bucure de "iarba verde de acasă".

DANA GORUN

Reproduceri după picturi de EMIL PAVELESCU