Mă dezmeticesc cât ai clipi şi sar din pat direct la fereastră. Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hăţişul firişoarelor de gheaţă ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla aburită. Şi mă zgâiesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoşi şi dolofani! Iar ziua ce dă să înceapă e deja înecată în alb! Ţopăi în pat de drag! Dar să nu uit de ce m-am trezit! E ajunul Crăciunului şi tata mi-a promis că mă ia cu el să alegem bradul, aşa că trebuie să mă îmbrac repejor, ca să nu-l ţin în loc. Şi-aşa, ca în niciun alt an, suntem în mare întârziere cu pregătirile. Mă spăl şi mănânc pe nerăsuflate. Apoi îmi pun în grabă şosetuţele roşii, flauşate, pe care mi le-a adus Moş Nicolae şi pe care le-am purtat, de-atunci, aproape în fiecare zi. Numai că, dintr-odată, în dimineaţa asta, mi se pare că sunt fermecate. Moi şi puse pe şotii, chicotesc în timp ce-mi alunecă singure pe picioare. Şi mă gâdilă, parcă dinadins, în talpă. Hmm! Le arde de joacă! Sau poate că nu m-am dezlipit eu încă din vis. - îmi spun. Aşa că nu le mai bag în seamă, le vâr în cizmuliţe, apoi dau fuga afară, unde tata mă aşteaptă cu sania, proaspăt scoasă din pod, trasă la scară. Mă-nveleşte cu o pătură groasă, îmi trage fularul peste nas, până sub ochi, şi o pornim la drum.
Trei năsucuri
Văd mai întâi doar spinarea tatii, ce aleargă în faţa saniei şi-o trage de sfoară. Ochii îmi sunt orbiţi de lumina strălucitoare a zăpezii şi mă clatin uşor în culcuşul meu cald, gata să aţipesc, în ritmul şinelor şi-al paşilor tatei, ce scârţâie melodios, în tandem, pe omăt. Îmi trag fularul sub bărbie şi adulmec iarna ce s-a înstăpânit peste oraş. Frigul şi fulgii ce cad cu nemiluita mă ciupesc de obraji. Scot limba să prind câţiva din zbor şi zâmbesc în timp ce se topesc şi se fac una cu mine. Intrăm, în cele din urmă, în cartierul vechi de case sărace de peste pod, acolo unde e şi piaţa de brazi. Aliniate de-o parte şi de alta a drumului, gospodăriile, altfel părăginite, par desprinse în dimineaţa asta dintr-un basm, aşa cum se iţesc dintre munţii de omăt. Un pâlc de căsuţe albe şi pustii. La o singură fereastră desluşesc mişcare, în spatele unei perdeluţe cenuşii, ce se dă la o parte. Şi lasă mai întâi să se zărească trei năsucuri ce se lipesc de geam. Apoi imaginea se limpezeşte şi se completează în trei chipuri de copil, trei frăţiori cam de vârsta mea, cu ochii mari şi obrajii supţi, ce surâd printre florile de gheaţă. Din goana saniei e tot ce reuşesc să văd. Şi poate nu m-aş mai fi gândit la ei dacă, la întoarcere, călare pe bradul pe care tata îl legase de sanie, nu i-aş fi văzut din nou pe cei trei copii. De astă dată, cu năsucurile învineţite de frig şi mâinile îngheţate şi roşii ca focul. Fără căciulă sau mănuşi, cu nişte hăinuţe subţiri şi peticite, ce abia le acopereau spatele când se aplecau. Cocoşaţi sub nişte lopeţi cât ei de mari, săpau cărare în zăpadă în faţa singurei vile din cartier, pare-se a unui vecin mai avut. Bătrânul îi urmărea din căldura căminului, prin fereastră. A crăpat doar puţin geamul şi le-a făcut semn să se apropie. Şi le-a întins un bănuţ. Fratele cel mai mic, pirpiriu, dar cu un zâmbet cât el de mare, a alergat să ia moneda lucitoare ce îi era întinsă prin crăpătura ferestrei. A strâns-o în pumn ca pe-o comoară şi, fericit, aproape că le-a băgat-o în ochi fraţilor mai mari, apoi a strecurat-o în buzunar. Şi cele trei mogâldeţe au continuat să dea la lopată, în timp ce sania mă purta tot mai departe şi mai departe de ei. N-am avut linişte în ziua aceea nici în timp ce împodobeam bradul cu sute de globuleţe, nici în timp ce-mi vâram câte-un deget în aluatul bunicii sau în frişca de pe tort. Nici în timp ce ascultam colinde, lângă masa plină de bunătăţi cu arome îmbătătoare. Gândul îmi fugea înapoi, iar şi iar, la copiii de-o vârstă cu mine şi la bănuţul de care s-au bucurat ca de-o minune de Crăciun. Şi-am înţeles că, pentru cei trei frăţiori, iarna cu omătul ei de basm avea o altă semnificaţie decât pentru noi, ceilalţi copii. Însemna bănuţul câştigat din munca lor. Însemna că vor avea pâine!
Darurile Moşului
În aceeaşi seară, de Ajun, fără să le spun nimic părinţilor şi bunicii, m-am apucat să strâng, pe furiş, mâncăruri de toate felurile şi să le aşez în cele mai frumoase crăticioare din casă. Sărmăluţe, piftie, cârnăciori, cozonac, prăjituri, plăcintă. Şi le-am cărat, rând pe rând, la mine în cameră, în timp ce ai mei primeau colindători. Apoi am dat jos cele două valize în care mama îmi depozitase hainele care nu mai aveau loc în dulap. Am cotrobăit şi prin toate sertarele. Şi nu m-am lăsat până nu am găsit mai multe pulovere groase, pantaloni, geci, ghetuţe, cizmuliţe şi tot ce am mai considerat că le-ar fi celor trei frăţiori de folos peste iarnă. N-a fost o misiune uşoară, pentru că bunica tot venea şi-mi bătea la uşă şi mă chema să ascult şi eu colindătorii. O goneam şi ea pleca bodogănind, ca să se întoarcă după câteva minute, neobosită. De aceea, a trebuit să ascund sub pat pacheţel cu pacheţel, de cum le făceam şi le legam cu fundiţă. În cele din urmă, m-a prins mama asupra faptului. N-a înţeles imediat cu ce mă ocupam, până n-a tras cuvertura şi s-a aşezat în genunchi şi s-a uitat sub pat. Au venit imediat şi frăţiorul meu şi tata şi bunica şi au ascultat, uluiţi, toată povestea mea, pe care-am spus-o pe nerăsuflate: cele trei năsucuri, cele trei lopeţi, hăinuţele scurte şi ponosite, mâinile îngheţate. Şi bănuţul, cu care am încheiat avalanşa de cuvinte ce s-au prăvălit peste familia mea reunită în odaie. S-a aşternut apoi o tăcere lungă şi grea. Nici n-am observat că fratele meu se făcuse nevăzut şi m-am dezmeticit abia când a dat buzna înapoi în cameră cu un sac în care îndesase maşinuţe şi trenuleţe şi roboţei. Pe care mi l-a întins mândru, victorios. Tata, care e un om cu suflet tare bun, s-a prefăcut că mă ceartă, pe un ton deloc convins şi doar pentru că am făcut totul pe furiş. Ne-am sfătuit apoi, cu toţii, cum ar fi mai potrivit să procedăm. Bunica mi-a dat ideea să scriu, pe o felicitare de Crăciun un mesaj pentru cei trei fraţi. Am scris doar atât: Pentru că aţi fost cuminţi, Moşul vă aduce un sac cu daruri! Crăciun fericit! Rămânea o singură problemă: de unde să facem rost, la lăsatul serii, de un brăduţ? Mama şi-a amintit atunci de un pui de molid ce răsărise, cu câţiva ani în urmă, la noi în curte. Iar tata a urcat în pod, de unde a coborât cu o lopată, pe care mi-a pus-o în mână. Am scos pomul din rădăcini şi l-am răsădit într-o oală mare din lut. Ajutată de fratele meu, am împodobit pomuleţul cu globuri din bradul nostru şi decoraţiuni şi beteală şi ghirlande. Am aşezat scrisorica de la Moşul chiar sub coroana parfumată, apoi tata, după ce a încărcat toate darurile, s-a înhămat iar la sanie. M-a luat de mână, pentru că printre cutii şi cutiuţe nu mai aveai loc nici să arunci un ac, şi am pornit pe acelaşi drum pe care-l bătuserăm de dimineaţă, prin zăpada ce-mi ajungea până la genunchi. Odată ajunşi în cartierul vechi, de peste pod, am deschis încet porţiţa şi am descărcat darurile şi pomul împodobit şi le-am lăsat chiar la uşa celor trei fraţi. Singura mea nemulţumire a fost că n-am putut vedea fericirea copiilor când au descoperit, în dimineaţa de Crăciun, cadourile şi scrisoarea de la Moşul. Dar am văzut scena în imaginaţie de mii şi mii de ori şi m-am bucurat odată cu ei.
Crăciunul altei ierni
Douăzeci şi ceva de ani mai târziu, într-un alt sfârşit de decembrie, băteam magazinele în căutarea celor mai potrivite daruri de Crăciun pentru cei dragi. Deodată, mi-a răsărit în faţă, de pe un raft, o pereche de şosete roşii. Un nod de plâns m-a înecat! Şi mi-a revenit brusc în minte ziua aceea îndepărtată de Ajun, în care alte şosetuţe roşii au prins parcă viaţă, însufleţite de magia sărbătorilor, şi m-au însoţit în călătoria pe care n-o voi uita niciodată. Şi sute de imagini au renăscut: sania ce-şi croia cale prin nămeţi, cele trei năsucuri lipite de geam, mâinile mici, învineţite de frig, încleştate pe lopeţi. Şi bănuţul... Oare unde sunt astăzi copiii de-atunci? - M-am întrebat. Se mutaseră, chiar în iarna aceea, din oraş şi n-am mai auzit nimic despre ei. Cu siguranţă, acum se bucură de Crăciun, împreună, oriunde s-ar afla.
Când filmul zilei demult apuse s-a încheiat, am luat cadouri pentru toţi, iar pentru mine, doar şosetele roşii. Apoi am pornit spre casă. Pe drum, m-am gândit că am cam uitat să fac daruri ca în iarna aceea, când eram copil, unor suflete ce, altfel, poate n-ar simţi bucuria sărbătorilor. Cuprinsă de magia iernii de altădată, am invitat să petreacă, împreună cu noi, seara de Crăciun, o bătrânică singură, din bloc. Tare fericită a fost să mai simtă căldura unei familii strânse în jurul mesei bogate, în licăritul beculeţelor din bradul împodobit.
După ce cina festivă s-a sfârşit, înainte de a mă băga în pat, mi-am scos şosetuţele roşii. Şi am zâmbit: E cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face de sărbători! Le-am privit cu drag, apoi le-am împachetat şi le-am pus bine în dulap. Poate voi avea nevoie de ele şi la Crăciunul următor!
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
