Uliţa copilăriei mele nu e mai lungă decât un zbor avântat de gâşte. De câte ori auzeau trenul pufăind pe podul de fier al Gilortului, gâştele noastre îşi luau zborul şi aterizau în curtea bunicilor, la capătul celălalt al uliţei. În zborul lor gălăgios, lăsau în urmă cinci case pe partea stângă şi trei pe dreapta. Aş spune că uliţa mea avea lungimea unui derdeluş. Pe care, într-o bună zi de Crăciun, şi-a făcut apariţia prima săniuţă de fier din sat, adusă de tata. N-a fost de mirare, doar eram fiul unui petrolist de la SovRom, unde un sudor meşterea aşa ceva pentru numai două sticle de vin. Pentru patru, un tâmplar de lângă gară ne-a încropit prima stea a copilăriei mele, din corpul unei site, cu şase colţuri, ciucuri de beteală şi hârtie creponată şi colac de lumânare din ceară de albine. Icoana Maicii Precista cu Pruncul era pictată pe o coală cerată, înconjurată de steluţe albastre şi lipită în rotundul sitei cu pap de făină de grâu.
Ne-am înţeles ca Mitică, cel mai mare din echipa noastră de stelişti, să poarte steaua tot timpul. Era un blond dintr-a şaptea, înalt şi cu mers legănat, de raţă; îi plăcea să aţâţe câinii şi să-i sperie cu lanterna. Cântam cu el în timpul întâi, primul vers, al treilea, al cincilea... În timpul doi, intrau Ion Păducel şi Geni, colegi dintr-a patra, cu voci subţiri şi prelungi, unduioase, de domnişoare. Nu ne făceam de râs nici în corul şcolii, aşa că repetiţiile la stea n-au durat prea mult. Am învăţat cele 12 cântece obligatorii, să nu ne facem de râs când ne-ar fi poruncit vreo gazdă să le zicem pe toate. Cu o zi înainte de Ajun, bunicul Ilie era aproape gata cu opincuţele noi, bunica Floarea îmi proba pe umeri flanelul împletit la andrele, căruia-i lipseau doar mânecile.
* * *
A venit şi seara cea mare. Prima seară cu steaua! Încotoşmănaţi în lână împletită de casă, fiecare cu ciomagul lui şi chibrituri de rezervă în buzunare, am pornit din casă-n casă, ca să dăm vestea cea mare a Naşterii Domnului. Ningea învârtit, cu fulgi cât moşmoana. Cu zăpada până-n brâu, ţinându-ne legaţi de capetele bâtelor, colindam întâi pe uliţa noastră, să ne dregem glasurile şi să ne învăţăm cu... scena. Aveam garantate opt gazde. Mama ne-a dat un sfat: "Când simţiţi că vă pierdeţi, priviţi la steaua aprinsă, urmăriţi îngeraşii în hăinuţele lor galbene, sărutaţi icoana în gând şi o să vedeţi că vă trece". Aşa am făcut, dar tot ne-am încurcat şi am luat-o de la început de două-trei ori, când ne cerea câte un bătrân să-i cântăm "Ceasul", cea mai lungă şi mai grea stea.
Curând, nu mai simţeam gerul. Oprindu-ne la unchiul Vatică, am găsit ţuica fierbinte pe sobă. Se bucura că-i trecem pragul şi era musai să gustăm. O dată pe an era voie. Şi-apoi, cine ne vedea? Lucrător la pichet, la CFR, cu veşnica lui cămaşă-n pătrăţele, cu laibărul de lână pe umeri, măcar că soba se înroşise de atâtea lemne îndesate cu vătraiul, fratele tatii cel mic părea fericit să ne vadă. Se închina în faţa icoanei de pe stea, făcea lampa mică să se vadă îngerii pe cerul albastru, şi se aşeza pe pat, lângă mama Manda, străbunica familiei, tanti Ileana şi vărul Adrian. Rămânea cu fruntea în palme şi ochii aţintiţi la jocurile de lumini şi la rotirea stelei manevrate cu meşteşug de Mitică, suspinând şi oftând. Plata finală pentru "stelişti": 5 lei.
* * *
Câinii satului nu dormeau deloc în noaptea Ajunului. Prin tradiţie, la noi nu se doarme în această noapte, aşa că nu ne era teamă să strigăm. Ne plăcea să ne oprim la casele cu mirosuri plăcute. La vecinul Gruia te ameţeau izurile de afumătură, de piper fiert în ţuică, de foi de dafin scufundate-n oala cu sarmale. Gruia şi nevasta lui, Anuţa, plângeau la cântările noastre. Cu mâinile crăpate, parcă tăiate cu toporul, veteran de la Cotul Donului, bătrânul ne oprea printre lacrimi: "Staţi, taică, mai odihniţi-vă. Mă prind amintirile ca nişte cârcei. Mă doare inima. Naşterea Domnului să ne fie cu folos"! Turna vin şi aducea nuci... La vecina Lucica lui Dolcu, ne aştepta fiul ei, Dan, cu o funie de ceapă roşie şi slănină în saramură, cu vin alb "de la Cocoana", cu pere murate-n ţuică şi cârnaţi fierţi în untură.
Nu uitam să-i colindăm pe bunicul Ilie şi pe bunica Floarea. La ei ne opream spre ziuă. Şi acolo mirosea frumos: sarmale în foi de viţă, cozonac cu nucă, zăbic cu smântână şi "ouă de berbece" cu mălai în ţest. Câteodată, îl găseam pe Ţăpurin în vizită la ei. Ţăpurin era omul cu ace în tălpi, care se urca cât ai clipi pe stâlpii de telegraf şi în pluţile cele mai înalte. Îi plăcea să ne asculte şi să ne plătească discret, cu felii de crap afumat adus de la Bucureşti, din spatele Gării de Nord...
* * *
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
