Crăciun cu... MONICA PILLAT - "Dincolo de Moş Crăciun e Dumnezeu"

Dacă nu i-am fi cunoscut des­cen­denţa ilustră, de strănepoată a Brătienilor şi nepoată a poetului Ion Pillat, tot am fi ghicit în vorbe şi gesturi dulceaţa şi nobleţea de spirit a înaintaşilor ei. Monica Pillat este poetă, eseistă şi o foarte înzestrată traducătoare. Marele său har e în­să altul: cel al prezenţei, al emoţiei care îm­bra­că încăperea, care îi înaripează fiecare cu­vânt şi fiecare gest. Am colindat-o în ajun de sărbătoare, când casa începe să mi­roasă a brad. Printre ceşti de ceai şi mobile vechi, au coborât lângă noi şi nişte îngeri.

"Ăştia sunt pantofii unchiului meu!"

- Doamnă Monica Pillat, vă mai amin­tiţi cum aşteptaţi Crăciunul când eraţi copil? Cu ce emoţii şi culori se îm­brăca atunci sărbătoarea?

- Cred că îmi aducea o bucurie... în­fricoşată. Spun înfricoşată, pentru că în anii aceia de demult aşteptarea, venirea şi mai cu seamă prezenţa lui Moş Crăciun printre noi copiii se încărca de o încordată emoţie şi teamă. În camera cu bradul se stingea lumina şi rămânea doar scân­teierea lumânărelelor de pe crengi. Moş Crăciun intra nevăzut pe horn, deschidea uşa odăii în care aşteptam şi se aşeza în fotoliul de lângă pom. Îşi lăsa desaga deoparte şi nu ne dădea cadourile până nu vorbea cu fiecare dintre noi, cu o voce guturală, pătrunzătoare, care pe mine mă tulbura adânc. Moşul ştia tot ce făcuserăm noi rău peste an. Era înfiorător să simţi că există o instanţă care te vede oriunde te-ai ascunde şi te judecă pentru toate greşelile. Apoi, la Moş nu veneai cu mâna goală, trebuia să-i duci şi tu ceva, un cântecel, o poezie, un gând bun. Ţin minte că prima dată, necunoscând încă ritualul, aveam doar patru ani, m-am pomenit cântându-i "Un înger iată din cer coboară", colind pe care îl ştiam de la mama. I l-am cântat din tot su­fletul, sperând că îngerul îl va îmbuna pentru mine pe Moş Crăciun. Aşa îmi imaginez eu că trebuie să fie Judecata de Apoi, ca judecata de atunci a Mo­şului. Nu te înfăţişezi doar ca să fii judecat, ci şi să înapoiezi un dar de iubire care ţi s-a dat.

- Eraţi în casa bunicului dumneavoastră poet?

- Nu, pe atunci Crăciunurile noastre se sărbă­to­reau în casa doctorului Nini Radian, cel mai bun apropiat al părinţilor mei, unde se strângeau toţi copiii şi părinţii prieteni. Iar rolul Moşului era in­terpretat de o prietenă a părinţilor mei, actriţă de me­serie, soţia marelui Ion Finteşteanu. O singură da­tă a venit Moş Crăciun la noi acasă, când era cu noi şi poetul Vasile Voicu­les­cu. Iar a treia zi de Crăciun eram întotdeauna invitaţi la familia Teodoreanu, la Lili şi la Ionel. Pe Lili Teodoreanu am adorat-o şi cred că a fost ce­va reciproc. Deşi era o dife­renţă de vreo 40 de ani între noi, a fost dintotdeauna cea mai dragă prietenă a mea. La Teodoreni acasă se strângea o lume extraordinară: Cella Delavrancea, Riri Delavrancea - Gibory, sora ei, o celebră arhitectă a vremii, venea şi Florica Mu­si­cescu, profesoara lui Dinu Lipatti, veneau Lizette Georgescu, poetul şi traducătorul Al. Philippide. Era o lume fascinantă din care apucam doar asfin­ţitul. Cu nepoata lui Lili, Livia Teodoreanu, care e puţin mai mică decât mine, intram repede în ar­monia jocului, ne înţelegeam amândouă minunat, chiar fără cuvinte. Dar ea avea fobia oamenilor bă­trâni. Îmi spunea mereu: "Hai să fugim din camera asta, uite sunt toate ca nişte păpuşi bătrâne şi încreţite, îmi face rău să mă uit la ele." Dar eu aş mai fi stat, fiindcă pentru mine doamnele ace­lea în vârstă aveau un farmec ne­spus.

- Simţeaţi că ascund o anu­mită înţelepciune?

- Îmi plăcea să le ascult cum as­culţi o muzică. Multe cuvinte nici nu le înţelegeam, fiindcă eram foarte mică. Dar era în­tre oamenii aceia o bucu­rie a revederii ab­solut molipsitoare, îm­bogăţită de legăturile lor de o viaţă. Îm­po­do­beau ziua de Crăciun cu felul lor de a fi. Din pă­cate, bucuria asta n-a ţinut mult, pen­tru că regimul s-a înăsprit. Iar în 1958, exact înainte de arestarea tatei, am trăit cel mai trist Crăciun din viaţa mea.

- Ce s-a întâmplat atunci?

- Începuseră arestările. Vasile Voi­cu­lescu era deja în închisoare, îm­preună cu cei din Rugul Aprins. Părinţii simţeau că spectacolul Crăciunului avea să se încheie în curând, din cauza urgiei vremurilor, că arestările aveau să-i ajungă şi pe ei din urmă. Trebuia să-şi pregătească într-un fel copiii pen­tru ce urma. Şi atunci s-a întâmplat o dramă. A venit Moş Crăciun, acelaşi ca mereu, în care eu continuam să cred nesmintit, deşi îm­plinisem deja 11 ani. Şi în timp ce-şi desfăşura ritualul, s-a deschis uşa şi a apărut alt Moş Crăciun, mai înalt, care l-a acuzat pe primul că e un impostor şi că i-a păcălit pe copiii de acolo atâţia ani. Vechiul Moş şi-a dat jos mantia ro­şie, şi-a scos în tăcere că­ciula, şi-a dez­lipit de pe faţă mus­tăţile şi barba albă, şi a plecat din încăpere. Celor care în­ce­puseră să aibă îndoieli li s-au con­firmat, dar uite că mai exista un Moş Crăciun, mai exista o şansă ca miracolul să meargă mai departe.­ Şi în timp ce noul Moş deschidea sacul cu cadouri, una dintre fetiţe a izbucnit sfâşietor în plâns. Se zguduia de disperare. "Ce s-a-ntâmplat?" a între­bat-o cineva din apro­piere. "Ăştia sunt pantofii un­chiului meu!", a bâi­guit printre sughiţuri. Atunci a început dezastrul pentru toţi copiii. A fost atâta jale şi nenorocire în seara aceea, eram cu toţii devastaţi. Se prăbuşea o lume. O lume a credinţelor magice. Niciun copil nu s-a uitat la ce daruri primise. Iar eu m-am întors acasă cu gust de cenuşă pe limbă, de parcă îmi mu­rise cineva.

"Comoara mea a fost iubirea părinţilor mei"

- Şi tragediile au continuat. La scurt timp, tatăl dvs. a luat drumul puşcăriei şi aţi trăit ani de zile sărbătorile doar cu mama.

- Mama avea o încredere extraordinară că tata se va întoarce acasă curând, deşi fusese condamnat la închisoare pe viaţă. Numai o mare iubire îţi poate da asemenea certitudine. Niciodată, pe parcursul celor cinci ani şi jumătate de detenţie, mamei nu i se dăduse voie să-l viziteze. Dar în ciuda acestor lu­cruri, încerca să se păstreze frumoasă, să arate bine la venirea lui. Avea o tărie şi un optimism extraor­dinar, un curaj pe care ni-l insufla şi nouă. Pe de altă parte, şi bunicile mele, care pierduseră tot, erau nişte luptătoare. Bunicii paterne, soţia poetului Ion Pillat, i se confiscaseră toate proprietăţile şi, după ce se întorsese dintr-un domiciliu forţat de 5 ani, se refu­giase în casa bunicii mele materne, într-o ca­me­ră de trecere. Iar bunica maternă îşi pierduse soţul în ­în­­chisoare. Într-o scrisoare către cumnata ei, Pia, ma­­ma îi povestea că în anii '50, de cumplită restrişte, familia s-a agăţat de mine ca să supra­vie­ţuiască. Apariţia mea pe lume le-a dat un sens care i-a făcut să uite dezastrul care începea în jurul lor. Mai târ­ziu, ne-am concentrat unii pe alţii, pe iubirea dintre noi, fiindcă asta era sigură, era acolo. Co­moara mea a fost iubirea lor. Este extraordinar să te naşti într-o familie armonioasă şi unită.

- Unde locuiaţi în anii aceia?

- Refugiul nostru a fost casa bunicii din partea mamei, casă aşezată pe o stradă în pantă care dădea în Calea Rahovei, pe locul unde azi se ridică Bi­blio­­­teca Naţională din Bucureşti. Era o casă bătrâ­nească vagon, cu o grădină frumoasă, străjuită de trei cas­tani. Din stradă, de pe trotuarul de vizavi, eram su­pravegheaţi de câte cineva, tot timpul. Şi în scurtă vreme ne-au fost aduşi şi chiriaşi, fiindcă lo­cuinţa se naţionalizase pe jumătate. Însă în ciuda faptului că trebuia să trecem unii prin camerele celorlalţi, ca să ajungem la baie ori să ieşim în curte, nu ne simţeam deranjaţi. Re­laţiile dintre noi se catifelau în faţa greutăţilor zilnice.

- Mai puteaţi să păstraţi aceleaşi ritua­luri de Crăciun? Cum erau sărbătorile fără tata?

- De Crăciun, continuam să împodobim bră­duţul şi să cântăm colinde. Bunica mea maternă era foarte pricepută şi izbutea să facă minuni în bu­­cătărie, colaci şi cozonaci din te miri ce in­gre­diente, fiindcă nu se găseau de nici unele. Erau vremuri austere, nu-mi aduc amin­te să fi mâncat vreo friptură în anii aceia. Iar cadourile de sub brad erau foarte modeste. N-am avut nicio pă­pu­şă, până când mi-a dat prin minte să înfăş în ba­tis­te şi să legăn sticluţele de doctorii pe care le ter­mina bunica mea. Nu mân­cărurile sau da­rurile constituiau bună­ta­tea sărbătorii, ci partea aceea de tai­nă, starea de graţie pe care o trăiam în iubire şi aşteptare.

"Dacă nu ne bucurăm că în noaptea de Crăciun s-a născut Iisus, Iisus nu se naşte pentru noi"

- Aţi reuşit să o recuperaţi şi mai târziu, după ce Moşul n-a mai venit?

- A durat un timp până când am putut să uit durerea lăsată de dispariţia lui. Dar cu vremea, am înţeles că locul celui ab­sent nu era gol. Moşul dispă­ruse, dar ră­mă­sese în urma lui o pre­zenţă abstractă, un ceva sacru din care mi-am făcut rea­zem şi ţintă. Dincolo de Moş Crăciun e Dumnezeu. Asta e ceea ce suntem tentaţi să uităm, de fie­care dată când suntem cu­prinşi de disperare. Moş Cră­ciun e doar o perdea de fum, care ne împiedică să ve­dem adevăratul miracol, acela al Naş­te­rii Dom­nului, care ne poate salva an de an. Dacă ră­mânem prizonieri în goana aceasta după bucate şi după cadouri, mâncarea se consumă, da­ru­rile trec şi-n urma lor rămâne doar pus­tiul, indi­ges­tia. Dacă nu ne bucurăm că în noap­tea de Cră­ciun s-a născut Iisus, Iisus nu se naşte pen­tru noi. Şi asta e cumplit. Miracolul ne ocoleşte, pen­tru că sun­tem uituci, bui­maci şi somnolenţi de îmbuibare. Doar veghea ne face să pătrundem taina Crăciu­nu­lui.

- Şi totuşi, Crăciunul e şi o minunată ocazie de a ne aminti să dăruim. Uneori, darurile sunt fă­cute din suflet.

- Aşa e, iar eu am înţeles asta de mică, de când, în Ajun de Moş Nicolae, făceam cu ajutorul bunicii un cozonăcel, pe care îl coceam cu mare grijă, anu­me pentru că Moşul venea flămând şi, chiar dacă nu-l vedea nimeni, trebuia să găsească şi el ceva bun de mâncat. Întocmai cum lui Moş Crăciun tre­buia să-i dăruim un colind sau o poezie.

- Vă mai amintiţi cadoul care v-a impresionat cel mai mult?

- A venit abia după întoarcerea tatei. Fiindcă, după ce l-au arestat, eu am intrat într-un cenuşiu fă­ră vârstă. Aveam 11 ani când a fost închis şi 16 ani ju­mătate când a revenit. Atunci, la primul Crăciun petrecut după reîntoarcerea lui, cel mai frumos ca­dou a fost că mi s-a redat tinereţea. Mi-am adus din­tr-o dată aminte că sunt foarte tânără, parcă mă deş­teptam dintr-un lung somn, ca frumoasa din pă­du­rea adormită. M-am trezit dintr-o lungă amor­ţeală şi m-a apucat, aşa, o bucurie nespusă, că totul se des­chide în faţa mea.

"Prin mâna mamei zburase-un înger"

- Doamnă Monica Pillat, ne aflăm în micul dvs. apartament, printre mobile vechi din mai multe generaţii...

- Camera aceasta e ca o insulă, pe care Ro­bin­son a strâns tot ce a mai putut salva de pe epavă. De pildă, dulapul acesta breton religios, în care-şi păs­trau preoţii hainele, e cadoul de nuntă al părinţilor bu­nicului meu poet atunci când el s-a căsătorit cu bu­nica mea. Trebuie să aibă cel puţin 200 de ani. Bi­blio­teca cea mică din colţ e a celuilalt bunic, auto­didact, e prima piesă de mobilier pe care şi-a cum­părat-o, după ce a învăţat să scrie şi să citească sin­gur, la 17 ani. Sunt aici prinse pe zid şi cele două far­furii japoneze pictate cu peşti, din casa Măriuţei Pillat, născută Brătianu. Tablourile bunicii mele, Maria Pillat-Brateş, fac pereţii să viseze. Fotoliile ma­mei, în culori vişinii, au aparţinut unei strămă­tuşi. E un acasă al mai multor case, un loc care a ad­u­nat laolaltă tot felul de lucruri naufragiate. Ele dau stabilitate şi statornicie Crăciunului, pe care îl aştept şi pentru care mă primenesc.

- Şi cum vine Crăciunul, aici, la vest de Bucu­reşti?

- Vine treptat, cu acelaşi ritual pe care îl respect de zeci de ani. Începe cu drumul la cimitir unde, îm­preună cu soţul meu, duc crengi de brad şi lumânări să le aprind la mormintele părinţilor şi ale socrilor mei. N-aş putea împodobi bradul de acasă, dacă nu aş trece mai întâi pe la ei. Când eram mică, mă în­tre­bam mereu de ce bradul trebuie împodobit de Cră­ciun. Acum ştiu că, atunci când pui un glob, pui o amintire, când pui o beteală, pui o imagine de altă­dată. Cu fiecare glob îţi aminteşti o întâmplare din viaţa ta, poate unul e primit în dar, poate altul a rămas de la o bunică. Eu am câteva globuri chiar de când eram copilă. Când pui podoabele, îţi pui în brad tot trecutul. Fiecare gest al tău reia alte gesturi care erau ale celor de dinainte. Şi cu cât eşti mai în vârstă, cu atât eşti mai bogat. Acum, Crăciunurile sunt mai preţioase decât atunci când eram copil, când nu aveam încă amintiri, când totul era proaspăt şi se făcea sub ochii mei.

- Pare că trăiţi de fiecare dată Crăciunul şi pentru părinţii dvs., care nu mai sunt.

- Nu, nu pentru ei, ci cu ei. Pentru mine, părinţii mei nu au fost, ci sunt. Tatăl meu a murit exact pe 5 decembrie, în ajunul Sfântului Nicolae. Murind, mi-a deschis un orizont spiritual pe care nici nu-l bă­nuiam. Mi s-a deschis atunci o poartă spre din­co­lo şi am înţeles că lucrurile nu încetează o dată cu moartea, ele doar trec în nevăzut. Iubirea, da, iu­bi­rea e secretul. Iubirea nu cunoaşte oprelişti, ea e pun­tea care leagă concretul de inefabil. Pentru mi­ne, această neîncetare dintre aici şi acolo a fost da­rul meu de Moş Nicolae, la moartea tatei. Am simţit atunci că pot rămâne permanent în nevăzuta lui pre­zenţă. Poate că sunt privilegiată fiindcă îmi visez părinţii foarte des. Dar suntem împreună şi când sunt trează şi când dorm. Ei continuă să fie parte din viaţa mea.

- Se spune că de Sărbători cerul se deschide şi îngerii coboară şi ei mai aproape de noi. I-aţi simţit vreodată, doamnă Pillat?

- Noi uităm că suntem vegheaţi în fiecare mo­ment, nu doar în serile de Crăciun. Trebuie doar să ne gândim la ei, să îi chemăm şi gândul nostru le va deschide uşa. Da, i-am simţit de câ­teva ori alături. Odată eram în bucătărie cu ca­narul meu. Tocmai îl hrănisem şi mă uitam la el. A început să cânte şi atunci am simţit cum trece o boare ca de înger prin trilul lui. Era ceva de din­colo. Altă dată, eram în tren, noaptea, mer­geam cu mama în vacanţă spre Mânăstirea Vă­ratec. Picoteam şi ea şi-a trecut mâna prin părul meu. Am deschis imediat ochii, era mâna ei, dar printre degetele ei tocmai zburase un înger. S-a mai întâmplat o dată, când soţul meu era bolnav. Avea o artrită care-l împiedica să mear­gă. Venisem de la spitalul în care nu găsisem niciun loc să-l internez. Eram foarte necăjită şi tot drumul spre casă Îl rugasem aprig pe Dumnezeu să-mi trimită un ajutor. Dar când mi-am scos haina în hol, deodată m-a cuprins o linişte de taină şi o bucurie că totul va fi bine. I-am spus: "Să n-ai nicio grijă, eu simt că te faci bine." După amiază, a venit acasă doctorul care până atunci fu­sese mereu supărat că nu găsise lea­cul bolii. A intrat plin de veselie şi mi-a zis: "Am venit, ştiu cum să-l vindec." Din ziua aceea a început să se facă bine.

"Când scriu, mă întâlnesc de fapt cu Dumnezeu"

- Cum sunt lucrurile astăzi? Aţi mai avut ocazia să retrăiţi starea aceea extraordinară din copilărie, emoţia că sunteţi părtaşă la un miracol sau vârs­ta mai toceşte şi simţurile?

- Ştiţi când revine starea aceea? Atunci când scriu. După ce tata a fost închis, am început să scriu poezie din dor de el, simţeam nevoia să vorbesc cu el în absenţa lui. Am continuat să scriu şi după ce s-a întors, dar am scris altfel. Abia după ce părinţii mei n-au mai fost, am scris pentru a-i regăsi. Însă acum, când scriu, ei sunt doar nişte văluri de iubire în calea mea. Când scriu, mă întâlnesc de fapt cu Dumnezeu. Unii Îl ajung prin rugăciune, eu - prin scris, prin scara de cuvinte pe care urc. Dar nu mă mai uit în spate să văd cât am urcat, sunt atentă doar la treapta din faţa mea.

- Şi cum e să fii în fiecare clipă cu Dumnezeu?

- L-am întrebat odată pe Părintele Galeriu: "Părinte, cum aţi reuşiţi să-L găsiţi pe Dumnezeu şi să-L păstraţi?". Şi părintele a zâmbit de naivitatea întrebării mele şi a zis: "Pe Dumnezeu nu-L găseşti ni­ciodată. Nu-L poţi ţine aşa lângă tine". Să fii în fie­­care clipă cu Dumnezeu înseamnă să fii în fiecare clipă pe drum. Dumnezeu e o ţintă în mişcare. Când crezi că L-ai găsit, a dispărut deja, când crezi că e cu tine, a şi plecat. Dar dacă nu încetezi să Îl cauţi, eşti totdeauna cu El.