Mă dezmeticesc cât ai clipi și sar din pat direct la fereastră. Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hățișul firișoarelor de gheață ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla aburită. Și mă zgâiesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoși și dolofani! Iar ziua ce dă să înceapă e deja înecată în alb! Țopăi în pat de drag! Dar să nu uit de ce m-am trezit! E ajunul Crăciunului și tata mi-a promis că mă ia cu el să alegem bradul, așa că trebuie să mă îmbrac repejor, ca să nu-l țin în loc. Și-așa, ca în niciun alt an, suntem în mare întârziere cu pregătirile. Mă spăl și mănânc pe nerăsuflate. Apoi îmi pun în grabă șosetuțele roșii, flaușate, pe care mi le-a adus Moș Nicolae și pe care le-am purtat, de-atunci, aproape în fiecare zi. Numai că, dintr-odată, în dimineața asta, mi se pare că sunt fermecate. Moi și puse pe șotii, chicotesc în timp ce-mi alunecă singure pe picioare. Și mă gâdilă, parcă dinadins, în talpă. Hmm! Le arde de joacă! Sau poate că nu m-am dezlipit eu încă din vis. - îmi spun. Așa că nu le mai bag în seamă, le vâr în cizmulițe, apoi dau fuga afară, unde tata mă așteaptă cu sania, proaspăt scoasă din pod, trasă la scară. Mă-nvelește cu o pătură groasă, îmi trage fularul peste nas, până sub ochi, și o pornim la drum.
Trei năsucuri
Văd mai întâi doar spinarea tatii, ce aleargă în fața saniei și-o trage de sfoară. Ochii îmi sunt orbiți de lumina strălucitoare a zăpezii și mă clatin ușor în culcușul meu cald, gata să ațipesc, în ritmul șinelor și-al pașilor tatei, ce scârțâie melodios, în tandem, pe omăt. Îmi trag fularul sub bărbie și adulmec iarna ce s-a înstăpânit peste oraș. Frigul și fulgii ce cad cu nemiluita mă ciupesc de obraji. Scot limba să prind câțiva din zbor și zâmbesc în timp ce se topesc și se fac una cu mine. Intrăm, în cele din urmă, în cartierul vechi de case sărace de peste pod, acolo unde e și piața de brazi. Aliniate de-o parte și de alta a drumului, gospodăriile, altfel părăginite, par desprinse în dimineața asta dintr-un basm, așa cum se ițesc dintre munții de omăt. Un pâlc de căsuțe albe și pustii. La o singură fereastră deslușesc mișcare, în spatele unei perdeluțe cenușii, ce se dă la o parte. Și lasă mai întâi să se zărească trei năsucuri ce se lipesc de geam. Apoi imaginea se limpezește și se completează în trei chipuri de copil, trei frățiori cam de vârsta mea, cu ochii mari și obrajii supți, ce surâd printre florile de gheață. Din goana saniei e tot ce reușesc să văd. Și poate nu m-aș mai fi gândit la ei dacă, la întoarcere, călare pe bradul pe care tata îl legase de sanie, nu i-aș fi văzut din nou pe cei trei copii. De astă dată, cu năsucurile învinețite de frig și mâinile înghețate și roșii ca focul. Fără căciulă sau mănuși, cu niște hăinuțe subțiri și peticite, ce abia le acopereau spatele când se aplecau. Cocoșați sub niște lopeți cât ei de mari, săpau cărare în zăpadă în fața singurei vile din cartier, pare-se a unui vecin mai avut. Bătrânul îi urmărea din căldura căminului, prin fereastră. A crăpat doar puțin geamul și le-a făcut semn să se apropie. Și le-a întins un bănuț. Fratele cel mai mic, pirpiriu, dar cu un zâmbet cât el de mare, a alergat să ia moneda lucitoare ce îi era întinsă prin crăpătura ferestrei. A strâns-o în pumn ca pe-o comoară și, fericit, aproape că le-a băgat-o în ochi fraților mai mari, apoi a strecurat-o în buzunar. Și cele trei mogâldețe au continuat să dea la lopată, în timp ce sania mă purta tot mai departe și mai departe de ei. N-am avut liniște în ziua aceea nici în timp ce împodobeam bradul cu sute de globulețe, nici în timp ce-mi vâram câte-un deget în aluatul bunicii sau în frișca de pe tort. Nici în timp ce ascultam colinde, lângă masa plină de bunătăți cu arome îmbătătoare. Gândul îmi fugea înapoi, iar și iar, la copiii de-o vârstă cu mine și la bănuțul de care s-au bucurat ca de-o minune de Crăciun. Și-am înțeles că, pentru cei trei frățiori, iarna cu omătul ei de basm avea o altă semnificație decât pentru noi, ceilalți copii. Însemna bănuțul câștigat din munca lor. Însemna că vor avea pâine!
Darurile Moșului
În aceeași seară, de Ajun, fără să le spun nimic părinților și bunicii, m-am apucat să strâng, pe furiș, mâncăruri de toate felurile și să le așez în cele mai frumoase crăticioare din casă. Sărmăluțe, piftie, cârnăciori, cozonac, prăjituri, plăcintă. Și le-am cărat, rând pe rând, la mine în cameră, în timp ce ai mei primeau colindători. Apoi am dat jos cele două valize în care mama îmi depozitase hainele care nu mai aveau loc în dulap. Am cotrobăit și prin toate sertarele. Și nu m-am lăsat până nu am găsit mai multe pulovere groase, pantaloni, geci, ghetuțe, cizmulițe și tot ce am mai considerat că le-ar fi celor trei frățiori de folos peste iarnă. N-a fost o misiune ușoară, pentru că bunica tot venea și-mi bătea la ușă și mă chema să ascult și eu colindătorii. O goneam și ea pleca bodogănind, ca să se întoarcă după câteva minute, neobosită. De aceea, a trebuit să ascund sub pat pachețel cu pachețel, de cum le făceam și le legam cu fundiță. În cele din urmă, m-a prins mama asupra faptului. N-a înțeles imediat cu ce mă ocupam, până n-a tras cuvertura și s-a așezat în genunchi și s-a uitat sub pat. Au venit imediat și frățiorul meu și tata și bunica și au ascultat, uluiți, toată povestea mea, pe care-am spus-o pe nerăsuflate: cele trei năsucuri, cele trei lopeți, hăinuțele scurte și ponosite, mâinile înghețate. Și bănuțul, cu care am încheiat avalanșa de cuvinte ce s-au prăvălit peste familia mea reunită în odaie. S-a așternut apoi o tăcere lungă și grea. Nici n-am observat că fratele meu se făcuse nevăzut și m-am dezmeticit abia când a dat buzna înapoi în cameră cu un sac în care îndesase mașinuțe și trenulețe și roboței. Pe care mi l-a întins mândru, victorios. Tata, care e un om cu suflet tare bun, s-a prefăcut că mă ceartă, pe un ton deloc convins și doar pentru că am făcut totul pe furiș. Ne-am sfătuit apoi, cu toții, cum ar fi mai potrivit să procedăm. Bunica mi-a dat ideea să scriu, pe o felicitare de Crăciun un mesaj pentru cei trei frați. Am scris doar atât: Pentru că ați fost cuminți, Moșul vă aduce un sac cu daruri! Crăciun fericit! Rămânea o singură problemă: de unde să facem rost, la lăsatul serii, de un brăduț? Mama și-a amintit atunci de un pui de molid ce răsărise, cu câțiva ani în urmă, la noi în curte. Iar tata a urcat în pod, de unde a coborât cu o lopată, pe care mi-a pus-o în mână. Am scos pomul din rădăcini și l-am răsădit într-o oală mare din lut. Ajutată de fratele meu, am împodobit pomulețul cu globuri din bradul nostru și decorațiuni și beteală și ghirlande. Am așezat scrisorica de la Moșul chiar sub coroana parfumată, apoi tata, după ce a încărcat toate darurile, s-a înhămat iar la sanie. M-a luat de mână, pentru că printre cutii și cutiuțe nu mai aveai loc nici să arunci un ac, și am pornit pe același drum pe care-l bătuserăm de dimineață, prin zăpada ce-mi ajungea până la genunchi. Odată ajunși în cartierul vechi, de peste pod, am deschis încet porțița și am descărcat darurile și pomul împodobit și le-am lăsat chiar la ușa celor trei frați. Singura mea nemulțumire a fost că n-am putut vedea fericirea copiilor când au descoperit, în dimineața de Crăciun, cadourile și scrisoarea de la Moșul. Dar am văzut scena în imaginație de mii și mii de ori și m-am bucurat odată cu ei.
Crăciunul altei ierni
Douăzeci și ceva de ani mai târziu, într-un alt sfârșit de decembrie, băteam magazinele în căutarea celor mai potrivite daruri de Crăciun pentru cei dragi. Deodată, mi-a răsărit în față, de pe un raft, o pereche de șosete roșii. Un nod de plâns m-a înecat! Și mi-a revenit brusc în minte ziua aceea îndepărtată de Ajun, în care alte șosetuțe roșii au prins parcă viață, însuflețite de magia sărbătorilor, și m-au însoțit în călătoria pe care n-o voi uita niciodată. Și sute de imagini au renăscut: sania ce-și croia cale prin nămeți, cele trei năsucuri lipite de geam, mâinile mici, învinețite de frig, încleștate pe lopeți. Și bănuțul... Oare unde sunt astăzi copiii de-atunci? - M-am întrebat. Se mutaseră, chiar în iarna aceea, din oraș și n-am mai auzit nimic despre ei. Cu siguranță, acum se bucură de Crăciun, împreună, oriunde s-ar afla.
Când filmul zilei demult apuse s-a încheiat, am luat cadouri pentru toți, iar pentru mine, doar șosetele roșii. Apoi am pornit spre casă. Pe drum, m-am gândit că am cam uitat să fac daruri ca în iarna aceea, când eram copil, unor suflete ce, altfel, poate n-ar simți bucuria sărbătorilor. Cuprinsă de magia iernii de altădată, am invitat să petreacă, împreună cu noi, seara de Crăciun, o bătrânică singură, din bloc. Tare fericită a fost să mai simtă căldura unei familii strânse în jurul mesei bogate, în licăritul beculețelor din bradul împodobit.
După ce cina festivă s-a sfârșit, înainte de a mă băga în pat, mi-am scos șosetuțele roșii. Și am zâmbit: E cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face de sărbători! Le-am privit cu drag, apoi le-am împachetat și le-am pus bine în dulap. Poate voi avea nevoie de ele și la Crăciunul următor!
ALINA DINCĂ