"Eu însumi sunt produsul unui «talent show»: Şcoala vedetelor"
- Ne mai desparte o zi de marea finală a concursului "Vocea României", unde ai şi tu un candidat la premiu. Ce te-a determinat să intri în juriul competiţiei muzicale de la Pro TV? Nu ţi-a fost greu să te acomodezi? Urma să te aşezi în scaunul lui Marius Moga, extrem de îndrăgit de publicul competiţiei.
- Mai în glumă, mai în serios, ceea ce m-a determinat, în primul rând, să accept propunerea, au fost ţipetele de bucurie ale copiilor mei, în momentul în care am convocat şedinţa de familie, ca să supun atenţiei posibilitatea de a face parte din juriul de la "Vocea României". N-am mai avut cale de întors! În al doilea rând, eu am o experienţă destul de mare în ceea ce priveşte talent show-urile. Eu însumi sunt, într-o oarecare măsură, produsul unui talent show autentic românesc, "Şcoala vedetelor", din 1994. Ulterior, am ales să părăsesc "Şcoala vedetelor" şi faima şi toate beneficiile pe care mi le aducea emisiunea, pentru a o lua de la zero, cu trupa Viţa de Vie. Decizie care se dovedeşte că n-a fost greşită, fiindcă, dacă noi, azi, stăm faţă în faţă şi tu îmi iei un interviu se datorează performanţei cu Viţa de Vie, în cei 21 de ani de activitate. Apoi sunt foarte pasionat de subiect: îmi petrec foarte mult timp în studio, producând muzică pentru noi sau pentru alţii, înregistrând diferite instrumente sau partituri vocale cu diverşi interpreţi. Îmi place să fac lucrul ăsta şi mă simt norocos, de fiecare dată când sunt în studio, pentru că acolo ai posibilitatea să intri în contact cu muzica aşa cum majoritatea publicului nu are posibilitatea. Studioul e ca o masă de disecţie: în momentul în care cineva începe să-ţi cânte o partitură muzicală în microfon şi tu începi s-o înregistrezi, intri în substraturile muzicale, acelea care nu se văd, dar care, dacă nu sunt corect făcute, nasc disonanţe, un sentiment deranjant. Am experienţa asta de a vedea în adâncul cântecului, în adâncul interpretului şi al interpretării. În plus, am fost în nu ştiu câte jurii: la Festivalul de Creaţie de la Mamaia, la Eurovision, apoi la Pro TV, prin 2000, împreună cu Marius Moga, Corina Chiriac şi Tavi Colen, tot într-un talent show, care se numea "Pop Stars", după care, prin 2006, a urmat "Megastar", de la Prima TV... Deci, din toate aceste motive, nu mi-a fost dificil să mă acomodez cu rolul de antrenor la "Vocea României".
- Dar să te "introduci" în formulă, alături de ceilalţi antrenori atât de celebri: Tudor Chirilă, Loredana şi Smiley?
- Trebuie să recunosc că, iniţial, tocmai pe tema asta am avut nişte reticenţe. Pentru că eu sunt stăpânul complet al vieţii mele şi mi-o ordonez exact aşa cum vreau. Din experienţă proprie, am constatat că, în televiziune, sub acoperişul ei, există foarte multe orgolii: atât ale personalităţilor artistice, cât şi ale personalului "auxiliar" - regizori, producători etc. Este un loc unde, de obicei, în atmosferă se simte o oarecare apăsare: o oarecare urmă de orgoliu care nu acceptă să fie călcat în picioare sau nişte aripioare frânte de orgoliul care tocmai a fost călcat în picioare. Probabil c-aşa e la artişti! Aşadar, am avut temeri, la fel ca atunci când intri într-o cameră, simţi că e ceva în neregulă, dar nu ştii ce anume exact. Am capacitatea să identific imediat o astfel de încărcătură negativă în atmosferă şi nu voiam să intru în contact cu o situaţie de genul ăsta, pentru că m-ar fi încărcat foarte tare negativ. Iar când sunt încărcat negativ, mi-e greu să scot răul din mine. De cele mai multe ori, îl externalizez prin muzică şi nu-mi doresc ca muzica mea să transmită lucruri negative, ci îmi doresc ca, atât timp cât mi-a mai rămas pe pământ, muzica mea să însemne ceva pozitiv, să ajute. Din fericire, s-a demonstrat că temerile mele erau nefondate. Din prima zi de filmare, atât colegii antrenori - cu care mă ştiu de-o viaţă, ce-i drept, dar cu care niciodată n-am stat atât de mult timp la un loc -, cât şi echipa de producţie, care e foarte numeroasă - are în jur de 200 de oameni -, mi-au indus o stare absolut pozitivă, prin atitudinea lor şi prin faptul că sunt nişte adevăraţi profesionişti. Totul a funcţionat perfect. A doua zi, eu am plecat la Dej, unde aveam concert, iar Tudor (n. red. Tudor Chirilă), la Timişoara, unde, tot aşa, avea concert, şi aproape tot drumul am stat pe mesaje cu el, în care îi spuneam "Cât de tare mi s-a părut totul! Abia aştept următoarea zi de filmare!".
"Mă joc pe mine însumi"
Cu restul antrenorilor de la "Vocea României"
- Însuşire nativă nu e, pentru că, de-a lungul timpului, am trecut prin diverse etape comportamentale - le pun pe baza vârstei şi a maturizării. Au fost câteva evenimente-cheie care mi-au accelerat modificările de comportament, dar, în acelaşi timp, există şi câteva lucruri de bază, de la care, din 1997, când am părăsit "Şcoala vedetelor" şi am mers mai departe, doar cu Viţa de Vie, mi-am jurat să nu fac rabat, iar principala "normă" este să nu încerc să conving oamenii că sunt altcineva decât sunt, pentru că viaţa e mult prea scurtă şi n-are sens să joc alte roluri decât cel în care am fost distribuit iniţial. Cred că datoria noastră, în viaţa asta, este să ne înţelegem pe noi, aşa cum suntem, şi să ne ducem mai departe, aşa cum suntem. Evident, suntem imperfecţi, dar trebuie ca, în continuu, să trăim prin cizelare. Aşadar, asta e ceea ce fac şi în emisiune: mă "joc" pe mine însumi. Câteodată sunt trist, câteodată sunt vesel, câteodată-mi vine să râd, câteodată nu-mi vine să râd. Iar când nu-mi vine să râd, nu râd - chiar dacă sunt la televizor şi standardul divertismentului din România a ajuns să fie hăhăiala. Deci probabil că impresia asta de om echilibrat vine tocmai din faptul că sunt, pur şi simplu, natural. Deşi naturaleţea e destul de riscantă: că, uneori, îmi mai ies şi porumbei pe gură. (râde)
- Ce impresie ţi-au făcut concurenţii?
- Cel puţin în sezonul ăsta, asupra căruia am dreptul să mă pronunţ, fiind implicat direct, au fost foarte multe voci excelente. Problema o reprezintă faptul că numai unul dintre concurenţi va putea să câştige trofeul, iar restul vor pleca "fără coroniţă". Important e însă modul în care au părăsit sau vor părăsi scena de la "Vocea României". Din punctul meu de vedere, fiecare dintre ei e un câştigător, pentru că a ajuns până în punctul respectiv, depinde însă cum văd ei lucrurile. Dacă pleci de la "Vocea României" în orice etapă cu o mentalitate de învingător, iar prima oară când vei urca pe o altă scenă, vei urca tot cu o mentalitate de învingător, atunci şi lumea te va percepe în felul ăsta. Dacă însă părăseşti emisiunea şi ieşi pe o altă scenă cu o mentalitate de înfrânt, ai pierdut jocul!
"Lăsaţi cântecul să vă cânte pe voi"
În concert
- Mă bucur că pui problema în felul ăsta, pentru că majoritatea oamenilor mă întreabă: "Câştigi anul ăsta Vocea?" Or, nu eu câştig! Eu sunt acolo în postura de maistru-şef, care mai strânge un şurub, mai învârte o piuliţă, mai pileşte ceva... Am încercat şi încerc să-i antrenez pe copii din punct de vedere vocal şi, mai ales, din punct de vedere mental, pentru că, de vreme ce au ajuns până aici, e evident că talentul există şi că vocile lor sunt foarte bune. Mentalul însă ne omoară! Ştiu lucrul ăsta pe propria mea piele: de 21 de ani colind ţara cu "Viţa de Vie", pentru că suntem o formaţie care munceşte foarte mult, cântă foarte mult şi are grijă să păstreze o legătură foarte strânsă cu comunităţile noastre de fani, ceea ce înseamnă că mergem în toate oraşele şi cântăm în cluburi face to face (n. red. faţă în faţă). Intervine uzura, intervine blazarea, intervin foarte multe lucruri, şi noi a trebuit să găsim metode pentru ca, în fiecare seară, să ne suim pe scenă şi să oferim totul fără blazare, cu o prospeţime fără cusur. Dar am reuşit să identificăm tehnica prin care să cântăm fiecare concert ca şi cum ar fi ultimul. Sau primul. Depinde cum vrei s-o iei. Ideea asta am încercat şi încerc să le-o insuflu şi copiilor mei de la "Voce": când urcă pe scena aia, să reuşească să înlăture toate gândurile parazite, care sunt, de fapt, emoţii, datorate stresului că "s-ar putea să cânt fals", "s-ar putea să-mi scape vocea", "aoleu, să nu mă fac de râs", "ce-or să zică prietenii mei, dacă...", "dacă nu mă votează oamenii", "dacă nu m-alege Despot"... Şi, din toţi aceşti "dacă", în capul lor se face un mare haloimăs, care nu-i mai lasă să se concentreze pe elementul esenţial: pe muzică. Aşa că eu le spun: "Nu contează publicul din platou sau cel de acasă, nu contez nici eu, nu contează nici banii, nu contează nimic decât ca, atunci când vă suiţi pe scenă, să fiţi voi cu cântecul vostru. Atât! Trăiţi prin cântecul ăla, lăsaţi cântecul să vă cânte pe voi." Adevărul e că stresul e uriaş, când încep să se învârtă luminile alea... Scena de la "Vocea României" e chiar impresionantă. Până şi cei cu o carieră de ani de zile în muzică, ajunşi pe scena aia, au emoţii. Îţi închipui deci cum trebuie să fie pentru copiii din concurs. În concluzie, nu ţin neapărat, din vreun spirit de competitivitate, să câştige concurentul meu. Îmi doresc ca el să se prezinte acum şi pe viitor în varianta lui cea mai bună, îmi doresc ca sfaturile pe care le-am dat şi le dau să fie asimilate. Dar, până la urmă, îmi doresc ca, din cele 4 echipe ale noastre, ale tuturor antrenorilor, câştigătoare să iasă cea mai bună voce. Ar fi păcat să nu se întâmple aşa, pentru că, dincolo de orice altceva, când alegem câştigătorul, ar trebui să alegem darul cel mai mare, dar care, în opinia mea, vine de la Dumnezeu, şi-atunci ar fi o blasfemie din partea noastră să nu recunoaştem acest cel mai mare dar.
"Când lucrurile pe care le faci îţi plac, le faci şi bine"
- Şi da, şi nu! Noi suntem o gaşcă foarte legată, suntem cei mai buni prieteni şi suntem genul de prieteni care, în măsura în care petrec foarte mult timp împreună, pot să nu se vadă câte 6 luni (nu e cazul!) că relaţia dintre noi nu are de suferit. Am trecut prin atâtea experienţe împreună, încât prietenia noastră e chiar pe viaţă. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că eu sunt un pic obsedat de control, însă, odată cu intrarea în emisiune, am externalizat o parte din job-urile pe care le aveam la "Viţa de Vie" şi bine am făcut, pentru că restul colegilor, care se ocupă acum de ele, se ocupă mai bine decât mine. (râde) Şi mă bucur! Tocmai am lansat un nou single, "Dur de-a dura", şi videoclipul aferent, am avut şi avem şi în continuare foarte multe concerte... M-am strecurat printre angajamente, astfel încât să le fac pe toate cum trebuie. Căci, de bucuria cu care îmi fac, în general, treaba, cred că nu mai trebuie să pomenesc. Vezi, apropo de ce discutam mai devreme: ăsta e marele avantaj când îţi joci propria carte, când te joci doar pe tine însuţi! Ai puterea de a alege să faci în viaţă doar lucrurile care-ţi plac, iar când lucrurile pe care le faci îţi plac, le faci şi bine, iar efortul nu se simte. Pleci întotdeauna de-acasă cu inima mare, iar inima - cred eu - e "departamentul" esenţial care trebuie mulţumit în viaţa asta, nu cel financiar.
"Sper să-l văd pe Moş Crăciun venind"
Cu colegii din "Viţa de Vie"
- Şi eu, şi colegii mei de trupă am păstrat valoarea Crăciunului, dovadă că noi nu cântăm niciodată de Crăciun - şi nici de Paşte - indiferent de extravaganţa şi amplitudinea ofertelor care ni se fac. Zilele de Crăciun - ca şi cele de Paşte - le petrecem negreşit în familie. Tocmai pentru că acesta este unul dintre mesajele esenţiale pe care ni le transmit aceste sărbători. În plus, avem mulţi copii în "Viţa de Vie" - la 8 oameni în trupă, incluzând şi echipa tehnică, avem 9 copii -, or, de când au apărut ei, noi trăim Crăciunul şi prin intensitatea emoţiilor celor mici, mai ales cele de la întâlnirea cu Moşul. Sigur că Moş Crăciun nu apare nicăieri în Biblie, aşa cum nu apare nici Iepuraşul de Paşte. În fond, ăsta a fost unul dintre modurile în care religia a reuşit să includă nişte obiceiuri păgâne în canoanele ei, pentru - să spunem aşa - marketing. Nu e prea frumos să asociezi religia cu marketingul, dar - să nu ne ascundem după deget - asocierea aceasta a funcţionat şi funcţionează în continuare, în forme uneori mai frumoase, alteori mai puţin frumoase. Iată că, în momentul de faţă, inclusiv BOR-ul (n. red. Biserica Ortodoxă Română) are un departament de marketing. Deci... Eu prefer totuşi, măcar în perioada asta, să iau în considerare doar aspectele frumoase, să privesc lucrurile aşa cum le priveam şi în copilărie: cu bucurie, cu frenezia împodobirii bradului, care culmina cu aşezarea "moţului", cu emoţia pândei pe la ferestre, doar-doar l-oi vedea pe Moşul sosind...
- Cum te pregăteşti, împreună cu familia ta, pentru Crăciun?
- Pregătirile noastre încep cu alegerea bradului, cam prin 15 decembrie, ca să apucăm să ne bucurăm mai mult de el. Alegerea bradului este un procedeu care ar trebui să ţină 2 minute, dar ajunge să dureze peste 2 ore, fiindcă se ciocnesc patru păreri: ale mamei, tatei şi ale celor doi copii. Până la urmă, cei mici consideră că ei au ales bradul cel mai potrivit, dar, de fapt, tot eu şi soţia mea îl alegem, lăsându-i totuşi să-şi savureze "victoria". (râde) Odată transportat bradul acasă, trecem la etapa împodobitului - o etapă destul de stresantă. Întâi, trebuie să scoatem toate cutiile cu globuri şi alte decoraţiuni, să le ştergem de praf şi să le deschidem cu grijă. Abia apoi ne punem, propriu-zis, pe treabă, dar chestiunea e, din nou, foarte delicată: copiii împodobesc bradul haotic, căci, la vârsta lor, simţul estetic e abia în formare, şi-atunci tot noi trebuie să intervenim pe urma lor şi să corectăm, să corectăm, să corectăm... până când toată lumea e mulţumită. Sincer, am început să apreciez Crăciunul infinit mai mult după "Colectiv", când am realizat cât de norocos sunt că am şansa să sărbătoresc în continuare naşterea Domnului, împreună cu familia. Crăciunul acela, din 2015, imediat de după Colectiv, a fost unul foarte intens pentru mine, iar acea intensitate nu s-a diminuat - iată! - nici în anii următori. Tragedia asta m-a făcut să mă schimb mult, faţă de cum eram înainte, şi să am o altă viziune asupra vieţii. Dar hai să ne întoarcem la o notă mai veselă...
"Marea mea bucurie este să îmi privesc copiii dormind liniştiţi"
Îndrăgostit de victorie
- Uau, ce întrebare complicată, dar interesantă! Păi, n-am găsit încă un mod de frazare care să traducă exact starea mea de spirit, dar ideea e că sunt un om care a învăţat ca, în viaţă, să se mulţumească şi cu puţin. Asta nu înseamnă că am puţin, ci înseamnă că eu şi familia mea nu trăim în opulenţă şi nici nu ne dorim opulenţa. Am realizat că bucuriile sunt aduse de "lucrurile" aşa-zis mici, dar care, de fapt, nu sunt mici deloc. De exemplu, pentru mine e o mare bucurie să-mi privesc copiii dormind liniştiţi în pat. Consider că nu contează ce tip de maşină conduci, cât de mare e casa în care trăieşti sau ce scrie pe etichetele hainelor pe care le porţi. Aşadar, dacă m-aş întâlni realmente cu Moşul, eu, pentru mine, personal, nu i-aş cere nimic, ci doar i-aş spune exact ceea ce am scris pe bileţelul pe care l-am strecurat într-o crăpătură a Zidului Plângerii din Ierusalim şi pe care I l-am adresat lui Dumnezeu: "Îţi mulţumesc pentru tot ce am." Cu bunele şi relele care mi s-au întâmplat în viaţa asta, mi-am dat seama că mă aflu într-un punct în care sunt foarte împăcat cu mine şi cu oamenii din jurul meu, care nu sunt mulţi, dar pe care eu i-am ales. Sunt foarte mulţumit cu viaţa mea şi există atât de multă nevoie de ajutor în alte părţi, încât aş fi total nesimţit să mai cer ceva pentru mine. Pentru copiii mei, pe lângă nevoia parentală de sănătate, mi-aş dori să fie la fel de norocoşi în viaţă pe cât am fost eu. Deştepţi sunt, dar realizez că oricât de multe sfaturi le-am da noi, ca părinţi, ele nu vor ajunge cu-adevărat la ei decât în clipa în care se vor lovi, în mod direct, de anumite situaţii, pe principiul "trebuie să dea ei înşişi cu capul de pragul de sus". Aşadar, ştiu că vor experimenta multe, dar îmi doresc să fie atât de norocoşi şi de raţionali, încât, de fiecare dată, să ia deciziile cele mai bune. Iar pentru România... sunt atât de multe straturi unde ar fi nevoie măcar de o mână de ajutor. Ţara e definită de majoritatea cetăţenilor ei, iar azi, majoritatea aceasta e îngrozitor de fragmentată. În societatea prezentului domneşte dictonul "divide et impera", deci darul care mi se pare a fi cel mai urgent şi cel mai necesar e acela ca românii să găsească puterea, înţelepciunea şi inteligenţa de a se aduna unii cu alţii, de a nu se mai lăsa să fie dezbinaţi. Din păcate, până acum, s-a dovedit că doar tragediile reuşesc să ne strângă împreună şi, imediat ce ieşim de sub efectul lor, revenim la starea de "fiecare pentru el". Cred că avem o percepţie greşită asupra vieţii şi asupra prezenţei noastre pe pământ, nu înţelegem că, din milioanele de ani de când există viaţă, din sutele de planete şi din infinitul de stele, din tot universul şi din toate perioadele timpului, pe noi, ăştia care suntem azi în viaţă, români şi nu numai, ceva ne-a strâns pe toţi împreună, că, în scurta noastră prezenţă pe Pământ, suntem laolaltă - eu cu tine, cu un nene de la 2000 de kilometri distanţă şi aşa mai departe - şi, în loc să ne simţim norocoşi că am primit să ne ducem vieţile împreună, în loc să ne bucurăm unii de alţii şi să sărbătorim viaţa, aşa cum merită ea sărbătorită, noi suntem cu mintea în cu totul altă parte şi viaţa o privim dintr-o perspectivă meschină, mercantilă, de supravieţuire unilaterală. În loc să facem din viaţă o sărbătoare, noi facem din ea o luptă.
Foto: SORINA ANDREICA (3), BRACELET PICTURES (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
