În 2010, concertul extraordinar de la Minsk, alături de soprana Angela Gheorghiu şi de Filarmonica din Londra, i-a adus dirijorului Tiberiu Soare confirmarea în lumea plină de exigenţă a muzicii. De atunci, a călătorit constant, invitat la pupitrele marilor filarmonici din lume, a predat secretele baghetei tinerilor muzicieni şi a publicat două cărţi despre bucuria de a asculta muzică. Doctorand disciplinat şi absolvent a două dintre facultăţile Universităţii de Muzică, Tiberiu Soare e mereu pe drumuri. Dacă nu-l găsiţi la Operă sau la Conservator, căutaţi-l în librării. Unul dintre cei mai talentaţi tineri dirijori ai noştri mai are o pasiune: cititul în tihnă cu reveriile lui.
Cu bicicleta, printre copaci
- Multă lume îţi ştie succesele purtate pe scenele Operei, mai puţini sunt însă cei care-ţi cunosc rădăcinile. Hai, aşadar, s-o luăm cu începutul. Ce imagini ale copilăriei ai salvat de la uitare?
- Când eşti mic, totul în jurul tău ţi se pare mare. Cred că cel mai puternic s-au întipărit în memorie câteva imagini din curtea şcolii, o clădire veche, de sfârşit de secol XIX. Ţin minte o zi de toamnă superbă, cu cer perfect senin şi doi platani uriaşi, cu crengi nesfârşite. Aveam banca de la geam, exact în faţa unuia dintre copaci. Îl priveam destul de des şi-mi amintesc că-l invidiam pentru libertatea de a sta cu crengile în vânt.
- Era o dorinţă de evadare?
- Da, asta clar. Nu ştiu de ce, multe din imaginile copilăriei mele sunt legate de copaci sau de crengile lor, legănându-se-n vânt. Acum, uitându-mă în urmă, aş zice că, în ciuda acceselor mele de entuziasm şi energie, eram un copil contemplativ. Melancolia m-a urmărit din umbră. Eram melancolic, dar un melancolic care juca şi fotbal, mergea cu bicicleta şi înota în toate gârlele din jurul Snagovului. Bunicul mă lua des la ţară. Avea o bicicletă pe care meşterise, cu tot felul de şaibe şi piuliţe, un scăunel pentru mine. Şi aşa, pe două roţi, mergeam amândoi spre pădure, unde stăteam câte o zi întreagă, vorbind despre păsări şi despre copaci.
- Ştiu că eşti tată, la rândul tău. Când te uiţi la băiatul tău, ce-ţi aminteşte cel mai mult de propria copilărie?
- Probabil ambiţia. E un băieţel ambiţios care, ca toţi băieţii de vârsta lui, îşi doreşte să-i iasă lucrurile bine şi din prima. Când nu-i ies, nu-l văd descurajându-se, ci doar enervându-se. Nevoia asta de-a reuşi a existat şi-n mine. Fără ambiţie şi o voinţă foarte arzătoare, probabil n-aş fi izbutit să depăşesc datele unei copilării extrem de dificile.
O vioară şi-un bunic
- Am crescut într-o familie destul de dezmembrată. Când m-a făcut, mama avea 22 de ani, era foarte tânără, foarte îndrăgostită şi necăsătorită. De dorit, m-a dorit cu siguranţă, dar nu cred că era conştientă ce înseamnă să aduci pe lume un copil. Părinţii mei erau oameni liberi, iar vieţile lor au luat-o curând în direcţii diferite. Fiecare şi-a văzut de viaţa lui mai departe, iar copilul, adică eu, a căzut pe undeva pe la mijloc. La mijloc s-a nimerit să fie bunicul dinspre mamă, care tocmai rămăsese văduv. De altfel, moartea bunicii mele e una dintre primele amintiri. Aveam doar 4 ani.
- Şi cum e să fii crescut de bunic? Cum e viaţa "între băieţi"?
- Eu mă consider norocos că l-am avut. De altfel, era un bunic tânăr, când m-am născut avea doar 47 de ani. Trăieşte şi acum, are 87 de ani, e bine, sănătos. Atunci, de dragul meu, fiindcă habar nu avea să gătească, şi-a cumpărat celebra carte de bucate "Sanda Marin". Sâmbătă la prânz mă aducea de la grădiniţă, luni dimineaţa mă ducea înapoi. Bunicul lucra, trebuia să îşi câştige traiul, vreo doi ani am crescut mai mult la internat. Dar viaţa asta în comun mi-a adus şi lucruri bune, şi lucruri rele. Mi-a lăsat o ambiţie de a mă descurca singur, orice ar fi. Nimeni nu dădea doi bani pe smiorcăieli! Dar mi-a dezvoltat şi-un sentiment al camaraderiei. Veneam cu toţii din familii simple, nu prea unite, dar ne aveam unii pe alţii şi prietenia asta a contat enorm.
- Cu muzica cum a fost? Ai mers spre ea sau a venit spre tine?
- Pentru muzică îi sunt dator întru totul bunicului meu, care n-a avut nicio îndoială că eu voi fi muzician. M-a crescut de mic în cultul lui George Enescu, pe care îl preţuia imens. El e cel care m-a dus la preselecţie la şcoala de muzică, atunci când am împlinit cinci ani. În bucătărie, printre aburii cratiţelor, m-a auzit odată imitând melodiile de la aparatul de radio şi i s-a părut lui că aş avea talent. Aşa se face că de la 5 la 18 ani, am studiat vioara, iar în liceu am învăţat să cânt la tubă.
- Cred că eşti primul tubist pe care îl cunosc.
- Ce-i drept, nu-s prea mulţi în ţara asta. (râde) Şi tocmai pentru că nu-s mulţi, lucrul ăsta m-a ajutat. Datorită tubei am reuşit să mă întreţin în facultate, fiindcă încă de la 18 ani am fost angajat în Orchestra Naţională Radio. Dar nici nu eram un instrumentist de lepădat. În liceu, la Olimpiadele naţionale, am câştigat trei premii întâi succesive de interpretare la tubă.
"Pe podium eşti cel mai singur dintre pământeni"
Exerciţii de zbor
- Mi-am dorit dintotdeauna să dirijez. Studiul instrumentului era doar o stratagemă de acumulare şi pregătire. Nu te poţi gândi să faci dirijat de orchestră, fără niciun fel de pregătire muzicală înainte. E imposibil. Îmi place că dirijatul combină perfect latura intelectuală (studiul partiturilor, reflecţia solitară) cu cea de acţiune, cu adrenalina. Şi-n plus, nu-mi spune nimeni ce-ar trebui să fac. (râde)
- Hai să vorbim despre ce se întâmplă pe scenă. Ce face de fapt un dirijor?
- Dirijorul e un regizor care simte şi coordonează în timp real. El e cel care inspiră. Prin intermediul indicaţiilor de la repetiţie, poate influenţa în mod direct modul în care se cântă, nuanţa, tempo-ul unei anume bucăţi. Eşti acolo să conduci, să aduni la un loc, să magnetizezi. Şi totuşi, e o meserie solitară. Deşi eşti între oameni, pe podiumul ăla eşti cel mai singur dintre pământeni.
- De ce spui asta?
- Pentru că, într-un fel, eşti doar tu cu trecutul tău. Cu emoţiile din copilărie, cu visele şi lecturile tale, cu întâmplări care te-au mişcat cine ştie când. E totul acolo. 90% din timp eşti singur în faţa partiturii, cu toate aceste stări.
- N-am nevoie decât de partitură, de cafea şi de tutun, din când în când. Îmi place să lucrez noaptea. Sunt un animal nocturn. Noaptea e anotimpul meu predilect. De studiat, pot însă să studiez oriunde. Am făcut-o la fel de eficient în metrou, în aeroport sau pe băncile din Cişmigiu, în timp ce băiatul meu dormea în cărucior.
- Îţi mai aminteşti prima urcare pe scenă?
- A fost în modulul de practică de la final de curs, în primul an de facultate. Nimeni nu pune mâna pe orchestră, până nu intră la Dirijat. Nu stă nimeni după tine. Toată pregătirea o faci mental. Aşa că m-am pregătit cu partitura acasă, cât am putut de bine. Dar abia când am ajuns în faţa acestei orchestre, formată din studenţi, colegi de-ai mei, mi-am dat seama ce înseamnă să dirijezi. Am prins cu adevărat gustul, pentru că m-am simţit cu adevărat posedat. Era ca şi cum cineva mă luase în stăpânire, făcea şi spunea lucruri cu o siguranţă dementă, care habar n-aveam de unde ieşeau. Aveam adrenalina la maximum. Nu era decât o repetiţie de orchestră, banală. Dar am făcut-o, de parcă ar fi urmat un concert la Berliner Philharmoniker. Când s-a terminat, după câteva secunde de tăcere, au început să curgă aplauze.
- Ai reuşit să le transmiţi şi lor forţa muzicii.
- Erau cu totul neaşteptate, în orice caz. Am simţit atunci o ieşire din ordinea firească a lucrurilor, pe care am retrăit-o de multe ori mai târziu. E o stare sublimă, creează dependenţă. Mai vrei o dată şi încă o dată. Şi de aia continui să te întorci pe scenă, spectacol după spectacol, pregătindu-te pentru ea, aşteptând-o, adulmecând-o. Nu întotdeauna vine la întâlnire. Uneori e acolo, alteori nu. Dar şi când e, o simţi cum îţi furnică pielea. Aproape ca un curent electric, înainte de o mare furtună.
"Treaba unui dirijor nu e să înveţe partitura, ci să o înţeleagă"
Mihaela Soare
- Cum te simţi după un concert reuşit, Tiberiu?
- Golit total, vid, ca o sticlă din care s-a băut tot sucul. E un sentiment de abandon total. Au fost seri în care mi-am zis: "Nu mai contează ce se-ntâmplă mâine, sunt fericit că am putut trăi aşa ceva". Mă consider, de altfel, un privilegiat: muzica m-a făcut să trăiesc stări care unora le sunt inaccesibile. Datoria mea e să întorc publicului măcar o firmitură din bucuria asta.
- Publicului sau studenţilor tăi de la Conservator. Ce-i înveţi, Tiberiu, dincolo de lucruri tehnice?
- Tehnica e absolut necesară, nu o poţi eluda. Întâlnesc adesea oameni care au sentimentul că există cale regală către inima unei arte. Că poţi să ajungi pictor sau actor sau orice altceva, fără studiu, fără să treci prin toate tribulaţiile menite a te transforma. Trebuie să ştii să stăpâneşti limbajul tehnic, abia apoi te poţi lăsa stăpânit de altceva mai presus decât tine. În rest, îi învăţ să caute să priceapă. Treaba unui dirijor nu e să înveţe partitura, ci să o înţeleagă.
- Felul în care ştii să vorbeşti despre muzică te-a făcut celebru şi în afara sălilor de concert. Acum câţiva ani, Fundaţia "Calea Victoriei" a găzduit cursurile tale intitulate "Cum ascultăm muzica?". Îţi întorc aşadar întrebarea. Cum se ascultă muzica clasică? Mai e loc de ea în lumea în care trăim?
- Muzica clasică se ascultă exact ca orice altă muzică, în aşteptarea emoţiei care se produce. Celor care nu au ascultat niciodată le dau un singur sfat. Să închidă ochii, să lase muzica să se desfăşoare şi, la final, să decidă singuri dacă mai au chef să o asculte încă o dată sau nu. Dacă o lucrare nu-ţi dă bucuria de a te-ntoarce imediat la ea, înseamnă că nu e pentru tine sau nu e pentru acum. E pentru mai târziu. Va veni singură când va fi timpul. Exact ca o pisică mofturoasă, de care te faci că nu îţi pasă. Care, după o vreme, când ai aşteptat destul, s-apropie singură şi ţi s-aşază-n braţe.
"Am găsit o femeie frumoasă şi la interior, şi la exterior"
- Eu consider că sunt un norocos. Am găsit o femeie frumoasă şi la interior, şi la exterior, şi un om capabil de un simţ al umorului care uneori mă lasă cu gura căscată. Lumea baletului e o lume foarte specială. Balerinii muncesc enorm, sunt mereu acolo, închişi în studioul de balet. Par coborâţi de pe un continent aparte. Lucrul ăsta m-a sedus din prima, la fel şi graţia, şi frumuseţea şi faptul că e conştientă de valoarea ei.
- Cum te suportă ai tăi, când pregăteşti concertele?
- Destul de greu, pentru că sunt absent total. Se poate întâmpla ca fiul meu să-mi spună o întreagă poveste şi eu să dau din cap şi să spun "bine", fără să înţeleg un cuvânt. Dar s-a obişnuit. Dragostea şi muzica sunt două arderi la fel de intense, care nu o dată se pun în concurenţă. Noi însă ne-am găsit un echilibru. Până la urmă e vorba de înţelegere şi apreciere. Sigur că ce faci tu e important, dar şi pentru celălalt e important ce face el.
"Competiţia mea a fost mereu cu mine însumi"
Dirijorul Tiberiu Soare este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler
- Păi, hai să vedem. Am avut o viaţă personală făcută zob. Căsnicia noastră a fost super-mediatizată sub pretextul absurd al unui conflict de interese. N-am avut timp să stau cu băiatul meu deloc. Şi am suferit, pentru că sunt un om care-şi iubeşte familia. Odată cu noile îndatoriri şi-n plus şi cu un scandal pe cap, a trebuit să-mi anulez concerte. S-a ales praful de viaţa mea profesională în perioada respectivă. Atunci ieşea de la tipar cea de-a doua mea carte, "Nouă poveşti muzicale", n-am avut timp nici măcar să-i fac o corectură înainte, a trebuit să rog pe cineva să recitească textul în locul meu. Şi pe lângă toate astea, am ajuns să fiu batjocorit, insultat public şi huiduit pe scena Operei. Dacă trag linie, a fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea. Dacă a meritat? Da! Am făcut-o ca să spun un lucru în care cred şi de care nu îmi e ruşine, acela că nimeni nu poate face o afacere privată dintr-un loc pe care îl consider casa mea spirituală.
- Multă lume ţi-a reproşat că eşti prea impulsiv în decizii.
- E una dintre trăsăturile cu care lupt, care m-au pus nu o dată în încurcătură. Ştiu, sunt un om al reacţiilor rapide. Dar dirijatul presupune şi să fii întotdeauna pe fază. Acum, am devenit un personaj controversat. Urăsc isteria şi îmbulzeala şi paradoxul e că fix de asta am avut parte, în supradoză. De-aici poate şi dezamăgirea pe care o resimt, lehamitea mea de-acum...
- Cum se trăieşte cu deziluzia asta? Ai găsit vreo reţetă?
- Nu fug şi nu mă pun la adăpost! Stau cu capul descoperit în plină stihie. Uneori, găsesc refugiu în lecturi. Anul trecut, Celine a fost porţia mea de consolare. Începusem chiar să-i scriu în cap o epistolă, pe care o intitulasem, ironic, "Elegie pour une autre fois".
- Pentru foarte scurt timp, te-am putut vedea şi în postura de director al Operei. Te simţi bine în pielea celui care dă direcţia?
- Pe mine mă interesa doar revenirea la ceea ce eu consideram a fi normalitate. Când eşti dirijor, nu prea simţi nevoia să compensezi cine ştie ce deficit de recunoaştere. (râde) Şi de fapt, sunt un tip cu totul necompetitiv. Detest atitudinea celui care e gata să sacrifice fericirea celui de lângă el, doar ca să iasă în evidenţă sau să aibă ceva de câştigat. Competiţia mea a fost mereu cu mine însumi. Am crezut mereu că pot mai mult de-atât. Sunt ca un înotător care dă tot ce are mai bun, singur, pe culoarul lui. Dacă o singură dată s-a oprit să vadă ce fac alţii, secundele trec şi a pierdut.
Foto: AGERPRES (3), ONB, NICU CHERCIU, MILUŢĂ FLUERAŞ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
