ADRIAN DESPOT - "Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce am"

Ines Hristea
- Compozitor, interpret, antrenor la "Vocea României" -

"Eu însumi sunt produsul unui «talent show»: Școala vedetelor"

- Ne mai desparte o zi de marea finală a con­cursului "Vocea României", unde ai și tu un can­di­dat la premiu. Ce te-a determinat să intri în ju­riul competiției muzicale de la Pro TV? Nu ți-a fost greu să te acomodezi? Urma să te așezi în scaunul lui Marius Moga, extrem de îndrăgit de publicul competiției.

- Mai în glumă, mai în serios, ceea ce m-a de­ter­minat, în pri­­mul rând, să ac­cept pro­punerea, au fost ți­petele de bucu­rie ale co­piilor mei, în mo­men­tul în care am con­­­vocat șe­­dința de fa­­mi­lie, ca să supun aten­ției po­sibilitatea de a fa­ce parte din ju­riul de la "Vocea Ro­mâ­niei". N-am mai avut cale de întors! În al doilea rând, eu am o experiență destul de mare în ceea ce privește talent show-urile. Eu însumi sunt, în­­tr-o oarecare mă­sură, produsul unui talent show au­­­tentic ro­mâ­nesc, "Școala vedetelor", din 1994. Ul­terior, am ales să pă­ră­sesc "Școala vedetelor" și fai­ma și toate be­ne­ficiile pe care mi le aducea emi­siu­nea, pentru a o lua de la zero, cu trupa Vița de Vie. De­cizie care se dovedește că n-a fost greșită, fiind­că, dacă noi, azi, stăm față în față și tu îmi iei un interviu se dato­rează performanței cu Vița de Vie, în cei 21 de ani de ac­tivitate. Apoi sunt foarte pa­sio­nat de subiect: îmi petrec foarte mult timp în stu­dio, pro­du­când muzică pentru noi sau pen­tru alții, înre­gis­trând diferite instrumente sau par­ti­turi vocale cu di­verși interpreți. Îmi place să fac lu­crul ăsta și mă simt norocos, de fiecare dată când sunt în studio, pentru că acolo ai posibilitatea să intri în contact cu muzica așa cum majoritatea publicului nu are posibilitatea. Studioul e ca o masă de disecție: în momentul în care cineva în­cepe să-ți cânte o par­ti­tură muzicală în mi­cro­fon și tu începi s-o înre­gis­trezi, intri în substra­tu­rile mu­zi­cale, acelea ca­re nu se văd, dar care, dacă nu sunt co­rect făcute, nasc di­so­nanțe, un sentiment de­­ran­jant. Am expe­rien­ța asta de a vedea în adâncul cân­tecului, în adân­cul inter­pre­tului și al interpretării. În plus, am fost în nu știu câte jurii: la Festivalul de Creație de la Ma­ma­ia, la Eurovision, apoi la Pro TV, prin 2000, îm­preună cu Marius Moga, Corina Chi­riac și Tavi Colen, tot într-un talent show, care se nu­mea "Pop Stars", după ca­re, prin 2006, a urmat "Me­gastar", de la Prima TV... Deci, din toate aceste mo­tive, nu mi-a fost dificil să mă acomodez cu rolul de antrenor la "Vocea Româ­niei".

- Dar să te "introduci" în formulă, alături de ceilalți antrenori atât de celebri: Tudor Chirilă, Lo­redana și Smiley?

- Trebuie să recunosc că, inițial, tocmai pe te­ma asta am avut niște reticențe. Pentru că eu sunt stăpânul complet al vieții mele și mi-o or­do­nez exact așa cum vreau. Din expe­riență pro­prie, am constatat că, în televiziune, sub aco­pe­rișul ei, există foarte multe orgolii: atât ale per­so­nalităților artistice, cât și ale personalului "au­xi­liar" - regizori, producători etc. Este un loc un­de, de obicei, în atmosferă se simte o oarecare apă­sare: o oarecare urmă de orgoliu care nu ac­ceptă să fie călcat în picioare sau niște aripioare frân­te de orgoliul care tocmai a fost călcat în pi­cioare. Probabil c-așa e la artiști! Așadar, am avut temeri, la fel ca atunci când intri într-o ca­meră, simți că e ceva în neregulă, dar nu știi ce anu­me exact. Am capacitatea să identific imediat o astfel de încărcătură negativă în atmosferă și nu voiam să intru în contact cu o situație de genul ăsta, pentru că m-ar fi încărcat foarte tare negativ. Iar când sunt încărcat negativ, mi-e greu să scot răul din mine. De cele mai multe ori, îl externalizez prin muzică și nu-mi doresc ca mu­zica mea să trans­mită lucruri ne­gative, ci îmi doresc ca, atât timp cât mi-a mai rămas pe pă­mânt, muzica mea să însemne ceva po­­zitiv, să ajute. Din fericire, s-a de­monstrat că teme­ri­le mele erau ne­fon­date. Din pri­ma zi de fil­ma­re, atât colegii an­tre­nori - cu care mă știu de-o viață, ce-i drept, dar cu care niciodată n-am stat atât de mult timp la un loc -, cât și e­chi­pa de producție, care e foarte nu­me­roa­să - are în jur de 200 de oa­meni -, mi-au in­dus o stare absolut pozitivă, prin atitudinea lor și prin fap­tul că sunt niște adevărați profesioniști. Totul a func­ționat perfect. A doua zi, eu am plecat la Dej, unde aveam con­cert, iar Tudor (n. red. Tudor Chi­ri­lă), la Timi­șoa­ra, unde, tot așa, avea concert, și aproape tot dru­mul am stat pe mesaje cu el, în care îi spuneam "Cât de tare mi s-a părut totul! Abia aș­tept următoarea zi de filmare!".

"Mă joc pe mine însumi"

- Majoritatea oamenilor văd în tine un om ex­trem de echilibrat. Ceea ce s-a dovedit și în pre­zența ta în fotoliul de jurat. E o însușire nativă sau un fel de a fi pe care ți l-ai temperat singur?

- Însușire nativă nu e, pentru că, de-a lungul tim­pului, am trecut prin diverse etape comportamentale - le pun pe baza vârstei și a maturizării. Au fost câ­teva evenimente-cheie care mi-au accelerat modificările de comportament, dar, în același timp, există și câteva lucruri de bază, de la care, din 1997, când am părăsit "Școala vedetelor" și am mers mai departe, doar cu Vița de Vie, mi-am jurat să nu fac rabat, iar principala "normă" este să nu încerc să conving oamenii că sunt alt­cineva decât sunt, pentru că viața e mult prea scurtă și n-are sens să joc alte roluri decât cel în care am fost dis­tribuit inițial. Cred că datoria noastră, în viața asta, este să ne înțelegem pe noi, așa cum suntem, și să ne ducem mai departe, așa cum suntem. Evident, suntem imper­fecți, dar trebuie ca, în continuu, să trăim prin ci­ze­lare. Așadar, asta e ceea ce fac și în emisiune: mă "joc" pe mine însumi. Câteodată sunt trist, câteodată sunt vesel, câteodată-mi vine să râd, câteodată nu-mi vine să râd. Iar când nu-mi vine să râd, nu râd - chiar dacă sunt la tele­vizor și standardul divertis­men­tului din România a ajuns să fie hăhăiala. Deci probabil că impresia asta de om echilibrat vine toc­mai din faptul că sunt, pur și simplu, natural. Deși na­tu­ra­lețea e destul de ris­can­tă: că, uneori, îmi mai ies și po­rumbei pe gură. (râde)

- Ce impresie ți-au fă­cut concurenții?

- Cel puțin în sezonul ăsta, asupra căruia am drep­tul să mă pronunț, fiind im­plicat direct, au fost foarte multe voci excelente. Pro­blema o reprezintă faptul că numai unul dintre concurenți va pu­tea să câș­tige tro­feul, iar restul vor pleca "fă­ră coroniță". Im­portant e însă modul în care au pă­răsit sau vor pă­răsi scena de la "Vocea României". Din punctul meu de vedere, fiecare dintre ei e un câști­gă­tor, pentru că a ajuns pâ­nă în punctul respectiv, de­pinde însă cum văd ei lucrurile. Dacă pleci de la "Vocea României" în orice etapă cu o mentalitate de în­vingător, iar pri­ma oară când vei urca pe o altă sce­nă, vei urca tot cu o menta­litate de învingător, atunci și lumea te va per­cepe în felul ăsta. Dacă însă pă­răsești emisiunea și ieși pe o altă scenă cu o men­talitate de înfrânt, ai pierdut jocul!

"Lăsați cântecul să vă cânte pe voi"

- Ești animat de spiritul competitivității? Ai dori ca anul acesta unul dintre "elevii" tăi să iasă câș­ti­gător?

- Mă bucur că pui problema în felul ăsta, pentru că majoritatea oamenilor mă întreabă: "Câștigi anul ăsta Vocea?" Or, nu eu câștig! Eu sunt acolo în pos­tura de maistru-șef, care mai strânge un șurub, mai învârte o piuliță, mai pilește ceva... Am încercat și încerc să-i antrenez pe copii din punct de vedere vocal și, mai ales, din punct de vedere mental, pentru că, de vreme ce au ajuns până aici, e evident că ta­lentul există și că vocile lor sunt foarte bune. Men­talul însă ne omoară! Știu lucrul ăsta pe propria mea piele: de 21 de ani colind țara cu "Vița de Vie", pen­tru că suntem o formație care muncește foarte mult, cântă foarte mult și are grijă să păstreze o legătură foarte strânsă cu comunitățile noastre de fani, ceea ce înseamnă că mergem în toate orașele și cântăm în cluburi face to face (n. red. față în față). Intervine uzura, intervine blazarea, intervin foarte multe lu­cruri, și noi a trebuit să găsim metode pentru ca, în fiecare seară, să ne suim pe scenă și să oferim totul fără blazare, cu o prospețime fără cusur. Dar am re­u­șit să identificăm tehnica prin care să cântăm fie­care concert ca și cum ar fi ultimul. Sau primul. Depinde cum vrei s-o iei. Ideea asta am încercat și încerc să le-o insuflu și copiilor mei de la "Voce": când urcă pe scena aia, să reușească să înlăture toate gândurile parazite, care sunt, de fapt, emoții, datorate stresului că "s-ar putea să cânt fals", "s-ar putea să-mi scape vocea", "aoleu, să nu mă fac de râs", "ce-or să zică prietenii mei, dacă...", "dacă nu mă votează oamenii", "dacă nu m-alege Despot"... Și, din toți acești "dacă", în capul lor se face un mare ha­loimăs, ca­re nu-i mai lasă să se concentreze pe ele­mentul esențial: pe muzică. Așa că eu le spun: "Nu contează publicul din platou sau cel de acasă, nu contez nici eu, nu contează nici banii, nu contează nimic decât ca, atunci când vă suiți pe scenă, să fiți voi cu cântecul vostru. Atât! Trăiți prin cântecul ăla, lăsați cântecul să vă cânte pe voi." Adevărul e că stresul e uriaș, când încep să se învârtă luminile alea... Sce­­na de la "Vocea României" e chiar impre­sionantă. Până și cei cu o carieră de ani de zile în muzică, ajunși pe scena aia, au emoții. Îți închipui deci cum trebuie să fie pentru copiii din concurs. În concluzie, nu țin neapărat, din vreun spirit de competitivitate, să câștige con­curentul meu. Îmi doresc ca el să se prezinte acum și pe vii­tor în varianta lui cea mai bună, îmi do­resc ca sfaturile pe care le-am dat și le dau să fie asimilate. Dar, până la urmă, îmi doresc ca, din cele 4 echipe ale noas­tre, ale tu­turor antrenorilor, câștigă­toare să iasă cea mai bună voce. Ar fi păcat să nu se întâmple așa, pen­tru că, dincolo de orice altceva, când ale­gem câștigătorul, ar trebui să alegem darul cel mai mare, dar care, în opinia mea, vine de la Dum­nezeu, și-atunci ar fi o blasfemie din par­tea noastră să nu recunoaștem acest cel mai mare dar.

"Când lucrurile pe care le faci îți plac, le faci și bine"

- Prezența la "Vocea României" costă mult timp. Muzica ta a avut de suferit în această pe­rioa­dă?

- Și da, și nu! Noi suntem o gașcă foarte le­gată, suntem cei mai buni prieteni și suntem genul de prieteni care, în măsura în care petrec foarte mult timp împreună, pot să nu se vadă câte 6 luni (nu e cazul!) că relația dintre noi nu are de suferit. Am tre­­cut prin atâtea experiențe împreună, încât prie­tenia noastră e chiar pe viață. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că eu sunt un pic obsedat de control, însă, odată cu intrarea în emisiune, am externalizat o parte din job-urile pe care le aveam la "Vița de Vie" și bine am făcut, pentru că restul colegilor, care se ocupă acum de ele, se ocupă mai bine decât mine. (râde) Și mă bucur! Tocmai am lansat un nou single, "Dur de-a dura", și videoclipul aferent, am avut și avem și în continuare foarte multe concerte... M-am strecurat printre angajamente, astfel încât să le fac pe toate cum trebuie. Căci, de bucuria cu care îmi fac, în general, treaba, cred că nu mai trebuie să po­me­­nesc. Vezi, apropo de ce discutam mai devreme: ăs­ta e marele avantaj când îți joci propria carte, când te joci doar pe tine însuți! Ai puterea de a alege să faci în viață doar lucrurile care-ți plac, iar când lu­cru­rile pe care le faci îți plac, le faci și bine, iar efor­tul nu se simte. Pleci întotdeauna de-acasă cu ini­ma mare, iar inima - cred eu - e "departamentul" esen­țial care trebuie mulțumit în viața asta, nu cel finan­ciar.

"Sper să-l văd pe Moș Crăciun venind"

- Atunci hai să vorbim despre inimă, acum, când se apropie Crăciunul: ce mai înseamnă săr­bă­toarea aceasta pentru tine?

- Și eu, și colegii mei de trupă am păstrat va­loa­rea Crăciunului, dovadă că noi nu cântăm niciodată de Crăciun - și nici de Paște - indiferent de extra­va­ganța și amplitudinea ofertelor care ni se fac. Zilele de Crăciun - ca și cele de Paște - le petrecem ne­gre­șit în familie. Tocmai pentru că acesta este unul din­tre mesajele esențiale pe care ni le transmit aceste săr­bători. În plus, avem mulți copii în "Vița de Vie" - la 8 oameni în trupă, inclu­zând și echipa tehnică, avem 9 copii -, or, de când au apărut ei, noi trăim Cră­ciunul și prin inten­si­tatea emoțiilor celor mici, mai ales cele de la întâlnirea cu Moșul. Sigur că Moș Crăciun nu apare ni­căieri în Biblie, așa cum nu apare nici Iepurașul de Paște. În fond, ăsta a fost unul din­tre modurile în care religia a reușit să includă niște obi­ceiuri păgâne în canoanele ei, pentru - să spu­nem­ așa - marke­ting. Nu e prea frumos să aso­ciezi religia cu marketingul, dar - să nu ne ascundem după deget - aso­cie­rea aceasta a funcționat și func­țio­nează în continuare, în forme uneori mai fru­moa­se, alteori mai puțin frumoase. Iată că, în mo­mentul de față, in­clusiv BOR-ul (n. red. Biserica Ortodoxă Română) are un departament de marketing. Deci... Eu prefer totuși, măcar în perioada asta, să iau în con­siderare doar aspectele frumoase, să privesc lucrurile așa cum le priveam și în copilărie: cu bucu­rie, cu frenezia împodobirii bradului, care cul­mina cu așezarea "moțului", cu emoția pândei pe la fe­res­tre, doar-doar l-oi vedea pe Moșul sosind...

- Cum te pregătești, împreună cu familia ta, pentru Crăciun?

- Pregătirile noastre încep cu alegerea bradului, cam prin 15 decembrie, ca să apucăm să ne bucurăm mai mult de el. Alegerea bradului este un procedeu care ar trebui să țină 2 minute, dar ajunge să dureze peste 2 ore, fiindcă se ciocnesc patru păreri: ale ma­mei, tatei și ale celor doi copii. Până la urmă, cei mici consideră că ei au ales bradul cel mai potrivit, dar, de fapt, tot eu și soția mea îl alegem, lăsându-i to­­tuși să-și savureze "victoria". (râde) Odată trans­por­tat bradul acasă, trecem la etapa împodobitului - o etapă destul de stresantă. Întâi, trebuie să scoatem toa­te cutiile cu globuri și alte decorațiuni, să le șter­gem de praf și să le deschidem cu grijă. Abia apoi ne punem, propriu-zis, pe treabă, dar chestiunea e, din nou, foarte delicată: copiii împodobesc bradul ha­­otic, căci, la vârsta lor, simțul estetic e abia în for­mare, și-atunci tot noi trebuie să intervenim pe urma lor și să corectăm, să corectăm, să corectăm... până când toată lumea e mulțumită. Sincer, am început să apre­ciez Crăciunul infinit mai mult după "Colectiv", când am realizat cât de no­rocos sunt că am șansa să săr­­bătoresc în continuare nașterea Dom­nului, îm­pre­ună cu familia. Crăciunul acela, din 2015, imediat de după Colectiv, a fost unul foarte in­tens pentru mi­ne, iar acea intensitate nu s-a diminuat - iată! - nici în anii următori. Tragedia asta m-a făcut să mă schimb mult, față de cum eram înainte, și să am o al­tă viziune asupra vieții. Dar hai să ne întoar­cem la o notă mai veselă...

"Marea mea bucurie este să îmi privesc copiii dormind liniștiți"

- Dacă ai avea posibilitatea să te întâlnești cu Moșul, ce l-ai ruga să-ți dăruiască ție, personal, și ce l-ai ruga să dăruiască României?

- Uau, ce întrebare complicată, dar interesantă! Păi, n-am găsit încă un mod de frazare care să tra­du­că exact starea mea de spirit, dar ideea e că sunt un om care a învățat ca, în viață, să se mulțumească și cu puțin. Asta nu înseamnă că am puțin, ci în­seam­nă că eu și familia mea nu trăim în opulență și nici nu ne dorim opulența. Am realizat că bucuriile sunt aduse de "lucrurile" așa-zis mici, dar care, de fapt, nu sunt mici deloc. De exemplu, pentru mine e o ma­re bucurie să-mi privesc copiii dormind liniștiți în pat. Consider că nu contează ce tip de mașină con­duci, cât de mare e casa în care trăiești sau ce scrie pe etichetele hainelor pe care le porți. Așadar, dacă m-aș întâlni realmente cu Moșul, eu, pentru mine, personal, nu i-aș cere nimic, ci doar i-aș spune exact ceea ce am scris pe bilețelul pe care l-am strecu­rat într-o crăpătură a Zidului Plângerii din Ie­rusalim și pe care I l-am adresat lui Dum­ne­zeu: "Îți mul­țu­­mesc pentru tot ce am." Cu bunele și relele care mi s-au întâmplat în viața asta, mi-am dat seama că mă aflu într-un punct în care sunt foarte împăcat cu mine și cu oamenii din jurul meu, care nu sunt mulți, dar pe care eu i-am ales. Sunt foarte mulțumit cu viața mea și există atât de multă nevoie de ajutor în alte părți, încât aș fi total nesimțit să mai cer ceva pentru mine. Pentru copiii mei, pe lângă nevoia pa­rentală de sănătate, mi-aș dori să fie la fel de noro­coși în viață pe cât am fost eu. Deștepți sunt, dar realizez că oricât de multe sfaturi le-am da noi, ca părinți, ele nu vor ajunge cu-adevărat la ei decât în clipa în care se vor lovi, în mod direct, de anumite si­tuații, pe principiul "trebuie să dea ei înșiși cu capul de pragul de sus". Așadar, știu că vor expe­ri­menta multe, dar îmi doresc să fie atât de norocoși și de ra­țio­nali, încât, de fiecare dată, să ia deciziile cele mai bune. Iar pentru Ro­mâ­nia... sunt atât de mul­te straturi unde ar fi ne­voie măcar de o mână de ajutor. Țara e definită de majoritatea cetățenilor ei, iar azi, majo­ri­tatea aceasta e în­grozitor de frag­men­tată. În so­cietatea prezen­tu­lui domnește dictonul "divide et impera", deci darul care mi se pare a fi cel mai urgent și cel mai necesar e acela ca ro­mâ­nii să găsească pu­terea, înțelepciunea și in­te­ligența de a se adu­­na unii cu alții, de a nu se mai lăsa să fie dez­binați. Din păcate, până acum, s-a dovedit că doar tragediile reușesc să ne strângă îm­pre­ună și, imediat ce ieșim de sub efectul lor, re­ve­nim la starea de "fiecare pentru el". Cred că avem o percepție gre­șită asupra vieții și asupra prezenței noastre pe pă­mânt, nu în­țelegem că, din milioanele de ani de când există via­ță, din sutele de planete și din infinitul de stele, din tot uni­versul și din toate perioadele tim­pului, pe noi, ăștia care suntem azi în viață, români și nu numai, ce­va ne-a strâns pe toți împreună, că, în scurta noas­tră pre­zență pe Pământ, suntem laolaltă - eu cu tine, cu un nene de la 2000 de kilometri distanță și așa mai de­­parte - și, în loc să ne simțim norocoși că am pri­mit să ne ducem viețile împreună, în loc să ne bucu­răm unii de alții și să sărbătorim viața, așa cum me­rită ea sărbătorită, noi suntem cu mintea în cu totul altă parte și viața o privim dintr-o perspectivă mes­chi­nă, mercantilă, de supraviețuire unilaterală. În loc să fa­cem din viață o sărbătoare, noi facem din ea o luptă.

Foto: SORINA ANDREICA (3), BRACELET PICTURES (3)