"Eu însumi sunt produsul unui «talent show»: Școala vedetelor"
- Ne mai desparte o zi de marea finală a concursului "Vocea României", unde ai și tu un candidat la premiu. Ce te-a determinat să intri în juriul competiției muzicale de la Pro TV? Nu ți-a fost greu să te acomodezi? Urma să te așezi în scaunul lui Marius Moga, extrem de îndrăgit de publicul competiției.
- Mai în glumă, mai în serios, ceea ce m-a determinat, în primul rând, să accept propunerea, au fost țipetele de bucurie ale copiilor mei, în momentul în care am convocat ședința de familie, ca să supun atenției posibilitatea de a face parte din juriul de la "Vocea României". N-am mai avut cale de întors! În al doilea rând, eu am o experiență destul de mare în ceea ce privește talent show-urile. Eu însumi sunt, într-o oarecare măsură, produsul unui talent show autentic românesc, "Școala vedetelor", din 1994. Ulterior, am ales să părăsesc "Școala vedetelor" și faima și toate beneficiile pe care mi le aducea emisiunea, pentru a o lua de la zero, cu trupa Vița de Vie. Decizie care se dovedește că n-a fost greșită, fiindcă, dacă noi, azi, stăm față în față și tu îmi iei un interviu se datorează performanței cu Vița de Vie, în cei 21 de ani de activitate. Apoi sunt foarte pasionat de subiect: îmi petrec foarte mult timp în studio, producând muzică pentru noi sau pentru alții, înregistrând diferite instrumente sau partituri vocale cu diverși interpreți. Îmi place să fac lucrul ăsta și mă simt norocos, de fiecare dată când sunt în studio, pentru că acolo ai posibilitatea să intri în contact cu muzica așa cum majoritatea publicului nu are posibilitatea. Studioul e ca o masă de disecție: în momentul în care cineva începe să-ți cânte o partitură muzicală în microfon și tu începi s-o înregistrezi, intri în substraturile muzicale, acelea care nu se văd, dar care, dacă nu sunt corect făcute, nasc disonanțe, un sentiment deranjant. Am experiența asta de a vedea în adâncul cântecului, în adâncul interpretului și al interpretării. În plus, am fost în nu știu câte jurii: la Festivalul de Creație de la Mamaia, la Eurovision, apoi la Pro TV, prin 2000, împreună cu Marius Moga, Corina Chiriac și Tavi Colen, tot într-un talent show, care se numea "Pop Stars", după care, prin 2006, a urmat "Megastar", de la Prima TV... Deci, din toate aceste motive, nu mi-a fost dificil să mă acomodez cu rolul de antrenor la "Vocea României".
- Dar să te "introduci" în formulă, alături de ceilalți antrenori atât de celebri: Tudor Chirilă, Loredana și Smiley?
- Trebuie să recunosc că, inițial, tocmai pe tema asta am avut niște reticențe. Pentru că eu sunt stăpânul complet al vieții mele și mi-o ordonez exact așa cum vreau. Din experiență proprie, am constatat că, în televiziune, sub acoperișul ei, există foarte multe orgolii: atât ale personalităților artistice, cât și ale personalului "auxiliar" - regizori, producători etc. Este un loc unde, de obicei, în atmosferă se simte o oarecare apăsare: o oarecare urmă de orgoliu care nu acceptă să fie călcat în picioare sau niște aripioare frânte de orgoliul care tocmai a fost călcat în picioare. Probabil c-așa e la artiști! Așadar, am avut temeri, la fel ca atunci când intri într-o cameră, simți că e ceva în neregulă, dar nu știi ce anume exact. Am capacitatea să identific imediat o astfel de încărcătură negativă în atmosferă și nu voiam să intru în contact cu o situație de genul ăsta, pentru că m-ar fi încărcat foarte tare negativ. Iar când sunt încărcat negativ, mi-e greu să scot răul din mine. De cele mai multe ori, îl externalizez prin muzică și nu-mi doresc ca muzica mea să transmită lucruri negative, ci îmi doresc ca, atât timp cât mi-a mai rămas pe pământ, muzica mea să însemne ceva pozitiv, să ajute. Din fericire, s-a demonstrat că temerile mele erau nefondate. Din prima zi de filmare, atât colegii antrenori - cu care mă știu de-o viață, ce-i drept, dar cu care niciodată n-am stat atât de mult timp la un loc -, cât și echipa de producție, care e foarte numeroasă - are în jur de 200 de oameni -, mi-au indus o stare absolut pozitivă, prin atitudinea lor și prin faptul că sunt niște adevărați profesioniști. Totul a funcționat perfect. A doua zi, eu am plecat la Dej, unde aveam concert, iar Tudor (n. red. Tudor Chirilă), la Timișoara, unde, tot așa, avea concert, și aproape tot drumul am stat pe mesaje cu el, în care îi spuneam "Cât de tare mi s-a părut totul! Abia aștept următoarea zi de filmare!".
"Mă joc pe mine însumi"
- Majoritatea oamenilor văd în tine un om extrem de echilibrat. Ceea ce s-a dovedit și în prezența ta în fotoliul de jurat. E o însușire nativă sau un fel de a fi pe care ți l-ai temperat singur?
- Însușire nativă nu e, pentru că, de-a lungul timpului, am trecut prin diverse etape comportamentale - le pun pe baza vârstei și a maturizării. Au fost câteva evenimente-cheie care mi-au accelerat modificările de comportament, dar, în același timp, există și câteva lucruri de bază, de la care, din 1997, când am părăsit "Școala vedetelor" și am mers mai departe, doar cu Vița de Vie, mi-am jurat să nu fac rabat, iar principala "normă" este să nu încerc să conving oamenii că sunt altcineva decât sunt, pentru că viața e mult prea scurtă și n-are sens să joc alte roluri decât cel în care am fost distribuit inițial. Cred că datoria noastră, în viața asta, este să ne înțelegem pe noi, așa cum suntem, și să ne ducem mai departe, așa cum suntem. Evident, suntem imperfecți, dar trebuie ca, în continuu, să trăim prin cizelare. Așadar, asta e ceea ce fac și în emisiune: mă "joc" pe mine însumi. Câteodată sunt trist, câteodată sunt vesel, câteodată-mi vine să râd, câteodată nu-mi vine să râd. Iar când nu-mi vine să râd, nu râd - chiar dacă sunt la televizor și standardul divertismentului din România a ajuns să fie hăhăiala. Deci probabil că impresia asta de om echilibrat vine tocmai din faptul că sunt, pur și simplu, natural. Deși naturalețea e destul de riscantă: că, uneori, îmi mai ies și porumbei pe gură. (râde)
- Ce impresie ți-au făcut concurenții?
- Cel puțin în sezonul ăsta, asupra căruia am dreptul să mă pronunț, fiind implicat direct, au fost foarte multe voci excelente. Problema o reprezintă faptul că numai unul dintre concurenți va putea să câștige trofeul, iar restul vor pleca "fără coroniță". Important e însă modul în care au părăsit sau vor părăsi scena de la "Vocea României". Din punctul meu de vedere, fiecare dintre ei e un câștigător, pentru că a ajuns până în punctul respectiv, depinde însă cum văd ei lucrurile. Dacă pleci de la "Vocea României" în orice etapă cu o mentalitate de învingător, iar prima oară când vei urca pe o altă scenă, vei urca tot cu o mentalitate de învingător, atunci și lumea te va percepe în felul ăsta. Dacă însă părăsești emisiunea și ieși pe o altă scenă cu o mentalitate de înfrânt, ai pierdut jocul!
"Lăsați cântecul să vă cânte pe voi"
- Ești animat de spiritul competitivității? Ai dori ca anul acesta unul dintre "elevii" tăi să iasă câștigător?
- Mă bucur că pui problema în felul ăsta, pentru că majoritatea oamenilor mă întreabă: "Câștigi anul ăsta Vocea?" Or, nu eu câștig! Eu sunt acolo în postura de maistru-șef, care mai strânge un șurub, mai învârte o piuliță, mai pilește ceva... Am încercat și încerc să-i antrenez pe copii din punct de vedere vocal și, mai ales, din punct de vedere mental, pentru că, de vreme ce au ajuns până aici, e evident că talentul există și că vocile lor sunt foarte bune. Mentalul însă ne omoară! Știu lucrul ăsta pe propria mea piele: de 21 de ani colind țara cu "Vița de Vie", pentru că suntem o formație care muncește foarte mult, cântă foarte mult și are grijă să păstreze o legătură foarte strânsă cu comunitățile noastre de fani, ceea ce înseamnă că mergem în toate orașele și cântăm în cluburi face to face (n. red. față în față). Intervine uzura, intervine blazarea, intervin foarte multe lucruri, și noi a trebuit să găsim metode pentru ca, în fiecare seară, să ne suim pe scenă și să oferim totul fără blazare, cu o prospețime fără cusur. Dar am reușit să identificăm tehnica prin care să cântăm fiecare concert ca și cum ar fi ultimul. Sau primul. Depinde cum vrei s-o iei. Ideea asta am încercat și încerc să le-o insuflu și copiilor mei de la "Voce": când urcă pe scena aia, să reușească să înlăture toate gândurile parazite, care sunt, de fapt, emoții, datorate stresului că "s-ar putea să cânt fals", "s-ar putea să-mi scape vocea", "aoleu, să nu mă fac de râs", "ce-or să zică prietenii mei, dacă...", "dacă nu mă votează oamenii", "dacă nu m-alege Despot"... Și, din toți acești "dacă", în capul lor se face un mare haloimăs, care nu-i mai lasă să se concentreze pe elementul esențial: pe muzică. Așa că eu le spun: "Nu contează publicul din platou sau cel de acasă, nu contez nici eu, nu contează nici banii, nu contează nimic decât ca, atunci când vă suiți pe scenă, să fiți voi cu cântecul vostru. Atât! Trăiți prin cântecul ăla, lăsați cântecul să vă cânte pe voi." Adevărul e că stresul e uriaș, când încep să se învârtă luminile alea... Scena de la "Vocea României" e chiar impresionantă. Până și cei cu o carieră de ani de zile în muzică, ajunși pe scena aia, au emoții. Îți închipui deci cum trebuie să fie pentru copiii din concurs. În concluzie, nu țin neapărat, din vreun spirit de competitivitate, să câștige concurentul meu. Îmi doresc ca el să se prezinte acum și pe viitor în varianta lui cea mai bună, îmi doresc ca sfaturile pe care le-am dat și le dau să fie asimilate. Dar, până la urmă, îmi doresc ca, din cele 4 echipe ale noastre, ale tuturor antrenorilor, câștigătoare să iasă cea mai bună voce. Ar fi păcat să nu se întâmple așa, pentru că, dincolo de orice altceva, când alegem câștigătorul, ar trebui să alegem darul cel mai mare, dar care, în opinia mea, vine de la Dumnezeu, și-atunci ar fi o blasfemie din partea noastră să nu recunoaștem acest cel mai mare dar.
"Când lucrurile pe care le faci îți plac, le faci și bine"
- Prezența la "Vocea României" costă mult timp. Muzica ta a avut de suferit în această perioadă?
- Și da, și nu! Noi suntem o gașcă foarte legată, suntem cei mai buni prieteni și suntem genul de prieteni care, în măsura în care petrec foarte mult timp împreună, pot să nu se vadă câte 6 luni (nu e cazul!) că relația dintre noi nu are de suferit. Am trecut prin atâtea experiențe împreună, încât prietenia noastră e chiar pe viață. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că eu sunt un pic obsedat de control, însă, odată cu intrarea în emisiune, am externalizat o parte din job-urile pe care le aveam la "Vița de Vie" și bine am făcut, pentru că restul colegilor, care se ocupă acum de ele, se ocupă mai bine decât mine. (râde) Și mă bucur! Tocmai am lansat un nou single, "Dur de-a dura", și videoclipul aferent, am avut și avem și în continuare foarte multe concerte... M-am strecurat printre angajamente, astfel încât să le fac pe toate cum trebuie. Căci, de bucuria cu care îmi fac, în general, treaba, cred că nu mai trebuie să pomenesc. Vezi, apropo de ce discutam mai devreme: ăsta e marele avantaj când îți joci propria carte, când te joci doar pe tine însuți! Ai puterea de a alege să faci în viață doar lucrurile care-ți plac, iar când lucrurile pe care le faci îți plac, le faci și bine, iar efortul nu se simte. Pleci întotdeauna de-acasă cu inima mare, iar inima - cred eu - e "departamentul" esențial care trebuie mulțumit în viața asta, nu cel financiar.
"Sper să-l văd pe Moș Crăciun venind"
- Atunci hai să vorbim despre inimă, acum, când se apropie Crăciunul: ce mai înseamnă sărbătoarea aceasta pentru tine?
- Și eu, și colegii mei de trupă am păstrat valoarea Crăciunului, dovadă că noi nu cântăm niciodată de Crăciun - și nici de Paște - indiferent de extravaganța și amplitudinea ofertelor care ni se fac. Zilele de Crăciun - ca și cele de Paște - le petrecem negreșit în familie. Tocmai pentru că acesta este unul dintre mesajele esențiale pe care ni le transmit aceste sărbători. În plus, avem mulți copii în "Vița de Vie" - la 8 oameni în trupă, incluzând și echipa tehnică, avem 9 copii -, or, de când au apărut ei, noi trăim Crăciunul și prin intensitatea emoțiilor celor mici, mai ales cele de la întâlnirea cu Moșul. Sigur că Moș Crăciun nu apare nicăieri în Biblie, așa cum nu apare nici Iepurașul de Paște. În fond, ăsta a fost unul dintre modurile în care religia a reușit să includă niște obiceiuri păgâne în canoanele ei, pentru - să spunem așa - marketing. Nu e prea frumos să asociezi religia cu marketingul, dar - să nu ne ascundem după deget - asocierea aceasta a funcționat și funcționează în continuare, în forme uneori mai frumoase, alteori mai puțin frumoase. Iată că, în momentul de față, inclusiv BOR-ul (n. red. Biserica Ortodoxă Română) are un departament de marketing. Deci... Eu prefer totuși, măcar în perioada asta, să iau în considerare doar aspectele frumoase, să privesc lucrurile așa cum le priveam și în copilărie: cu bucurie, cu frenezia împodobirii bradului, care culmina cu așezarea "moțului", cu emoția pândei pe la ferestre, doar-doar l-oi vedea pe Moșul sosind...
- Cum te pregătești, împreună cu familia ta, pentru Crăciun?
- Pregătirile noastre încep cu alegerea bradului, cam prin 15 decembrie, ca să apucăm să ne bucurăm mai mult de el. Alegerea bradului este un procedeu care ar trebui să țină 2 minute, dar ajunge să dureze peste 2 ore, fiindcă se ciocnesc patru păreri: ale mamei, tatei și ale celor doi copii. Până la urmă, cei mici consideră că ei au ales bradul cel mai potrivit, dar, de fapt, tot eu și soția mea îl alegem, lăsându-i totuși să-și savureze "victoria". (râde) Odată transportat bradul acasă, trecem la etapa împodobitului - o etapă destul de stresantă. Întâi, trebuie să scoatem toate cutiile cu globuri și alte decorațiuni, să le ștergem de praf și să le deschidem cu grijă. Abia apoi ne punem, propriu-zis, pe treabă, dar chestiunea e, din nou, foarte delicată: copiii împodobesc bradul haotic, căci, la vârsta lor, simțul estetic e abia în formare, și-atunci tot noi trebuie să intervenim pe urma lor și să corectăm, să corectăm, să corectăm... până când toată lumea e mulțumită. Sincer, am început să apreciez Crăciunul infinit mai mult după "Colectiv", când am realizat cât de norocos sunt că am șansa să sărbătoresc în continuare nașterea Domnului, împreună cu familia. Crăciunul acela, din 2015, imediat de după Colectiv, a fost unul foarte intens pentru mine, iar acea intensitate nu s-a diminuat - iată! - nici în anii următori. Tragedia asta m-a făcut să mă schimb mult, față de cum eram înainte, și să am o altă viziune asupra vieții. Dar hai să ne întoarcem la o notă mai veselă...
"Marea mea bucurie este să îmi privesc copiii dormind liniștiți"
- Dacă ai avea posibilitatea să te întâlnești cu Moșul, ce l-ai ruga să-ți dăruiască ție, personal, și ce l-ai ruga să dăruiască României?
- Uau, ce întrebare complicată, dar interesantă! Păi, n-am găsit încă un mod de frazare care să traducă exact starea mea de spirit, dar ideea e că sunt un om care a învățat ca, în viață, să se mulțumească și cu puțin. Asta nu înseamnă că am puțin, ci înseamnă că eu și familia mea nu trăim în opulență și nici nu ne dorim opulența. Am realizat că bucuriile sunt aduse de "lucrurile" așa-zis mici, dar care, de fapt, nu sunt mici deloc. De exemplu, pentru mine e o mare bucurie să-mi privesc copiii dormind liniștiți în pat. Consider că nu contează ce tip de mașină conduci, cât de mare e casa în care trăiești sau ce scrie pe etichetele hainelor pe care le porți. Așadar, dacă m-aș întâlni realmente cu Moșul, eu, pentru mine, personal, nu i-aș cere nimic, ci doar i-aș spune exact ceea ce am scris pe bilețelul pe care l-am strecurat într-o crăpătură a Zidului Plângerii din Ierusalim și pe care I l-am adresat lui Dumnezeu: "Îți mulțumesc pentru tot ce am." Cu bunele și relele care mi s-au întâmplat în viața asta, mi-am dat seama că mă aflu într-un punct în care sunt foarte împăcat cu mine și cu oamenii din jurul meu, care nu sunt mulți, dar pe care eu i-am ales. Sunt foarte mulțumit cu viața mea și există atât de multă nevoie de ajutor în alte părți, încât aș fi total nesimțit să mai cer ceva pentru mine. Pentru copiii mei, pe lângă nevoia parentală de sănătate, mi-aș dori să fie la fel de norocoși în viață pe cât am fost eu. Deștepți sunt, dar realizez că oricât de multe sfaturi le-am da noi, ca părinți, ele nu vor ajunge cu-adevărat la ei decât în clipa în care se vor lovi, în mod direct, de anumite situații, pe principiul "trebuie să dea ei înșiși cu capul de pragul de sus". Așadar, știu că vor experimenta multe, dar îmi doresc să fie atât de norocoși și de raționali, încât, de fiecare dată, să ia deciziile cele mai bune. Iar pentru România... sunt atât de multe straturi unde ar fi nevoie măcar de o mână de ajutor. Țara e definită de majoritatea cetățenilor ei, iar azi, majoritatea aceasta e îngrozitor de fragmentată. În societatea prezentului domnește dictonul "divide et impera", deci darul care mi se pare a fi cel mai urgent și cel mai necesar e acela ca românii să găsească puterea, înțelepciunea și inteligența de a se aduna unii cu alții, de a nu se mai lăsa să fie dezbinați. Din păcate, până acum, s-a dovedit că doar tragediile reușesc să ne strângă împreună și, imediat ce ieșim de sub efectul lor, revenim la starea de "fiecare pentru el". Cred că avem o percepție greșită asupra vieții și asupra prezenței noastre pe pământ, nu înțelegem că, din milioanele de ani de când există viață, din sutele de planete și din infinitul de stele, din tot universul și din toate perioadele timpului, pe noi, ăștia care suntem azi în viață, români și nu numai, ceva ne-a strâns pe toți împreună, că, în scurta noastră prezență pe Pământ, suntem laolaltă - eu cu tine, cu un nene de la 2000 de kilometri distanță și așa mai departe - și, în loc să ne simțim norocoși că am primit să ne ducem viețile împreună, în loc să ne bucurăm unii de alții și să sărbătorim viața, așa cum merită ea sărbătorită, noi suntem cu mintea în cu totul altă parte și viața o privim dintr-o perspectivă meschină, mercantilă, de supraviețuire unilaterală. În loc să facem din viață o sărbătoare, noi facem din ea o luptă.
Foto: SORINA ANDREICA (3), BRACELET PICTURES (3)