În toamna anului 1995, mă bucuram de câteva luni de vacanţă, înainte de a mă angaja, după absolvirea facultăţii. Eram în Sfântu-Gheorghe (Covasna), la sora mea, Codruţa, şi-mi petreceam timpul cu ea şi cu prietenele ei, care deveniseră de multă vreme şi prietenele mele. Cu ele şi cu sora mea am plecat, într-o după-amiază de septembrie, spre Mânăstirea "Constantin Brâncoveanu", din Sâmbăta de Sus. Urma să petrecem acolo trei sau patru zile. Pentru noi toate era prima oară când puneam piciorul într-o mânăstire. Fetele mergeau la biserică, eu însă nu. De mai mult de un an, mă înverşunasem împotriva credinţei ortodoxe, pe care o consideram lipsită de conţinut, mult prea ermetică în forme, obositoare. Nu mă mai închinam la icoane, considerându-le idoli făcuţi de mâini omeneşti; îmi scosesem cruciuliţa de la gât şi-mi pusesem un peşte, semn pe care se spune că-l avuseseră creştinii primelor timpuri. În contextul acesta, vizita şi şederea la o mânăstire ortodoxă prezentau pentru mine un interes pur turistic, nici acela din cale-afară de puternic, mărturisesc. S-a întâmplat, însă, ceva bizar. Deşi la ora două, când am plecat din Sfântu-Gheorghe, eram perfect sănătoasă, după trei ore, pe când coboram în curtea mânăstirii, tremuram de febră, iar gâtul mă durea atât de tare, încât nu puteam să scot nici un cuvânt. M-am băgat în pat, sub două plăpumi, să-mi potolesc puţin frigul ce mă apucase. Ştiam perfect ce am: amigdalită pultacee; toată copilăria suferisem de asta, dar de mai mult de 14 ani nu mai făcusem nici o criză. Amigdalita se declanşase acum, când eram în vârful munţilor, la 30 de kilometri depărtare de o farmacie şi fără nici un mijloc de transport care să-mi facă accesibile antibioticele de care aveam nevoie. Fetele au plecat prin mânăstire, în căutarea unui punct farmaceutic. S-au întors cu ceaiuri, primite de la un călugăr. Dar eu nu puteam înghiţi nimic: nici ceai, nici apă, nici o bucăţică de banană, deşi mi-era foame şi sete. Două zile au trecut aşa; fetele petreceau multe ore pe afară, fie la slujbe, fie plimbându-se prin împrejurimi. Se întorceau de fiecare dată mai încântate şi mai mulţumite, încercând să mă facă şi pe mine să văd, prin povestiri, ceea ce vedeau ele. Timpul în care rămâneam singură în cameră mi se părea lung şi nesuferit, cu atât mai mult, cu cât durerile nu încetaseră, febra mă toropea fără să mă adoarmă, iar gândurile nu-mi ţineau o tovărăşie tocmai plăcută. Mă simţeam nedreptăţită: de ce să fiu nevoită să stau în pat, când - după câte îmi povesteau fetele - erau atâtea lucruri minunate de văzut? Şi, dacă nu puteam să văd nimic, de ce mai venisem? În toiul unor astfel de bombăneli interioare, mi-a căzut privirea pe candela din colţul camerei în care eram cazate; flacăra ei micuţă lumina chipul Maicii Domnului. Nu ştiu de ce, tocmai eu, care nu mai credeam în icoane şi, poate (acum mă cutremur scriind!!!), nici în sfinţenia Maicii Domnului, m-am trezit spunându-I în gând, aşa cum i-aş fi spus mamei mele: "Iartă-mă!". În seara aceea, când fetele s-au întors de la masă şi de la vecernie, Codruţa a trecut foarte aproape de patul meu; s-a speriat, atât de tare dogoream. Neavând termometru, nu puteam şti exact ce temperatură aveam; cert e că cearşaful înmuiat în apă rece cu care mă acoperise sora mea în seara aceea s-a uscat în mai puţin de cinci minute. Atunci au intrat în panică. Au plecat din nou prin mânăstire, în căutarea unei sticle de spirt, să-mi facă măcar o frecţie. S-au întors nu numai cu spirtul, ci şi cu o doctoriţă din Târgu-Mureş, care era cazată chiar în camera de lângă noi. Doctoriţa m-a consultat şi a dat următorul verdict: "Fără Eritromicină, fata asta nu se mai ridică din pat! Puroiul i-a prins nu numai amigdalele, ci şi cerul gurii. Mâine, cum ştiţi, cum nu ştiţi, mergeţi la Făgăraş şi cumpăraţi!".
S-a lăsat liniştea în camera noastră... fetele erau aşa de îngrijorate, încât au decis să nu mai meargă la miezonoptică; au început să se pregătească de culcare. Şi atunci, nici eu nu ştiu din ce imbold am spus: "Sunt aici de două zile şi n-am văzut nimic. Nu vreţi să mă duceţi şi pe mine la miezonoptică?". Spre surprinderea mea, nici măcar Codruţa nu a protestat. S-au îmbrăcat, m-au ajutat şi pe mine să mă îmbrac şi am pornit încet, spre biserică. Drumul de la stăreţia veche, unde eram cazate noi, la stăreţia nouă, l-am făcut în vreo 40 de minute. În mod normal, nu ia mai mult de 10 minute. Dar eu abia mă puteam mişca. Era o noapte frumoasă, caldă; se auzeau numai clopotele, chemând la slujbă, greierii şi un pârâiaş care curgea în spatele gardului viu ce mărginea cărarea. La un moment dat, a trecut pe lângă noi un călugăr. Ne-a salutat frumos: "Doamne-ajută!" şi ne-a spus: "Ce bucurie să vezi creştini venind la miezonoptică! Slujba de noapte e de aur, cea de zi e de argint". Ultima cotitură a cărării spre stăreţia nouă a dispărut, iar mie mi s-a tăiat răsuflarea: profilată pe munţii Făgăraşului, albă, zveltă, de o frumuseţe aproape dureroasă, a apărut mânăstirea. Apropiindu-mă din ce în ce mai mult, am avut clar senzaţia că Dumnezeu tocmai trecuse pe acolo, că, dacă m-aş fi grăbit puţin, L-aş fi prins din urmă. Nu mai trăisem vreodată aşa ceva.
Am intrat în biserica mică. Am stat la toată slujba în picioare, nici măcar rezemată de perete. Nu am o amintire a ceea ce s-a întâmplat atunci, nu ştiu nici ce-am simţit, nici ce-am gândit. Ştiu doar că, odată întoarsă în cameră, am mâncat aproape normal, cu foamea unui om, care nu mâncase de două zile.
Miezonoptica la Sâmbăta (Foto: Agerpres)
Eu am rămas în prag, zâmbind soarelui. Dumnezeu tocmai trecuse pe-acolo; dacă m-aş fi grăbit puţin, L-aş fi văzut. Dar, oare, nu-L văzusem...?
BRÂNDUŞA VRÂNCEANU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
