Paftaua domnească
Toamna anului 1960. Dealurile Odobeştilor se scaldă în verdele ruginit al viilor. Un ţăran urcă panta abruptă, pe Culmea Şarbei, cel mai înalt deal din regiune. La poalele lui, Ţara Vrancei se aşterne ca într-un basm. O râpă adâncă se cască sub deal, iar în depărtare, râul Milcov curge liniştit, ca pe un alt tărâm. Pe creştetul dealului Şarbei străjuiesc, de sute de ani, ruinele unei cetăţi. Grăbit să-şi culeagă recolta de struguri, omului nu-i prea arde de privelişti şi de ruine. O sfoară de vie mai avea Toader, atât îi mai lăsase statul comunist după ce îi luase aproape tot. Dar era fericit şi cu-atâta. Se chema că mai are un rost. Aşa că, ajuns între araci, privea cu drag ciorchinii care atârnau între frunzele ruginii. Deodată, îşi ridică privirea. Ceva îl neliniştea. I se păruse că auzise ceva, că era cineva prin preajmă. "Care eşti?", strigă, prins cumva de o spaimă. Nici n-apucă glasul să i se stingă, când deasupra lui Toader începură să curgă picuri mari, ca nişte ouă de porumbel, ce păreau făcute din aur. Toader a crezut că soarele crud al toamnei e de vină, că l-a orbit. Dar în clipa următoare, a ştiut că ceea ce vedea era aievea: din cer curgeau picături uriaşe de aur care pluteau în faţa lui. Un aur lichid care nu atingea pământul, planând în văzduh, într-un mod nefiresc, împotriva logicii şi a firii. Toader întinse mâna spre picături! Una i se lipi pe degetul mare, apoi i se prelinse pe piele, după care s-a ridicat din nou, în văzduh. A mai încercat încă o dată şi a păţit la fel. Picăturile de aur se lăsau atinse cu mâna, după care îşi reluau plutirea.
Pe urmă, ca la un semn, au căzut pe pământ, de parcă o forţă neştiută le-ar fi adunat într-un singur punct. Iar când au atins pământul, nu departe de Toader, picăturile acelea de aur s-au coagulat, formând un obiect. Curiozitatea a fost mai tare decât frica şi Toader s-a apropiat. La picioarele lui, în iarbă, era o pafta domnească, veche şi grea, cu totul şi cu totul din aur. Şi la mijloc avea o stemă. Toader a luat fără să clipească paftaua şi a ascuns-o bine, într-un cufăr din podul casei părinţilor. Se gândea că soarta îi surâdea, scoţându-i în cale frântura unei comori din alte vremuri. Dar de zidurile cetăţii i-a fost frică să se apropie...
Pădurea de lumini
Întâmplarea aceasta extrem de stranie n-a fost nici prima, nici ultima petrecută pe dealurile Odobeştilor. Câţiva ani mai târziu, s-a mai întâmplat ceva la fel de bizar. Era tot la strânsul viilor. Oamenii ieşiseră cu toţii, la cules, pe dealul Şarbei şi primprejur. Vremea era frumoasă, aşa cum e mai mereu în podgoriile vrâncene, în octombrie. În timp ce ţăranii îşi umpleau liniştiţi coşurile cu struguri, unul dintre ei s-a pus pe strigat: "Aoleu, oameni buni! Uitaţi-vă! Priviţi şi vă minunaţi!". După coama dealului Şarbei, ziua în amiaza mare, cerul se umpluse de stele şi de lumini. Soarele tocmai intrase în nori şi totul se vedea şi mai clar, în umbra ce se lăsase pe cer. Lumini, întrupări, apariţii stranii începuseră să erupă în valuri, pe sub nori. "S-o prăvăli cerul peste noi, ca la sfârşitul lumii!" - se tânguiau oamenii, înfricoşaţi... Încet-încet, formele acelea de lumini apărute de niciunde începură să se înmulţească, până au acoperit tot cerul, stoluri uriaşe, în mii de culori... Oamenii rămăseseră, toţi, cu gura căscată, privind înlemniţi. Aşa ceva nu mai văzuseră în viaţa lor. Părea că cerul se vărsase cu toate stelele pe pământ...
Toader, care fusese şi el de faţă, îşi aminteşte şi azi ce-a trăit. A văzut mai întâi în zare un cerc mare, întinzându-se peste cer, clar şi luminos. Creştea şi creştea peste bolta cerească până când s-a rupt, prefăcându-se într-un abore. Un copac uriaş care plutea pe cer, cu ramurile întinse, pline de lumini portocalii, verzi, albastre, roşii, albe, violet... Pe urmă, copacul acela de lumină s-a rupt în alţi copaci mai mici. Cerul era plin de pomi scăpărători, plutitori. Toader a văzut totul bine, erau la un kilometru de locul acelei minuni. "O fi vreun avion", a şoptit. "Or fi avioane secrete", a zis cineva. "Ce avioane? Unde ai mai văzut avioane cu ramuri ca de copaci?".
Jos, în oraş, isteria era şi mai mare, toată lumea ieşise afară din casă, cu mâna streaşină la ochi, să vadă pădurea aceea de lumini care crescuse pe cer. Oamenii priveau, fără să-şi creadă ochilor. Până şi maşinile care treceau pe şoseaua naţională ce taie oraşul se opriseră într-un şir lung de câţiva kilometri. Din şosea, se vedea totul ca în palmă. Şoferii priveau şi ei uluiţi jocul ăla de lumini de pe dealuri, arborii de lumini care ocupaseră cerul. Într-un târziu, vedenia s-a oprit. Totul a ţinut cam vreo două ore. Câinii, păsările şi dobitoacele parcă înnebuniseră. Odobeştiul se transformase într-un vacarm de lătrături, mieunături, mugete şi cârâituri, ca înaintea unui cataclism ce părea că pândeşte oraşul, de la doi paşi.
Prima urmare
Se pare, totuşi, că pierduta cetate a Crăciunei trimite semne de mult timp. Întâmplări şi fenomene bizare au fost semnalate în jurul Culmii Şarbei de acum mai bine 600 de ani. Multe astfel de mărturii au fost notate pe pagini de Biblii şi pe Psaltiri, de mâini harnice de preoţi şi de călugări.
2 iulie 1504. Ştefan cel Mare închide ochii la Suceava, jelit de o ţară întreagă. "Deasupra Siretului şi a Milcovului, nu departe de Cetatea Crăciunei", scrie pe o Biblie găsită în ţinutul Putnei, "s-a arătat pe cer un semn mare, care a strălucit de pe la miazănoapte, ca un chip de om, de-au stat multă vreme şi iar s-au ascuns în văzduh. A părut a fi însuşi chipul Domnului Ştefan Vodă".
O însemnare de la 1700, găsită într-o arhivă bisericească, pe când cetatea Crăciunei era deja o ruină, spune aşa: "Un glob luminos, alungit, s-a arătat în plină zi, pe la nămiezi, deasupra bisericii noastre. Venea dinspre dealurile Odobeştilor, de pe acolo pe unde-s ruinurile cetăţii Crăciuna. Şi globul a zburat încet şi oblic peste ograda bisericii, luminând puternic şi slobozind scântei care luminau ca stelele căzătoare, de părea că biserica arde".
O sută de ani mai târziu, altă însemnare, din biserica "Ovidenia" din Odobeşti, a familiei Cantacuzino. "Doi îngeri mari, ca doi stâlpi mari de foc, au fost văzuţi pe cer, deasupra dealurilor Odobeştilor şi a bisericii. S-au arătat, unul din Apus şi altul din Răsărit, mergând încet şi nesmintit unul către altul, ca alfa şi omega. După un timp, stâlpii cei de foc s-au contopit ca într-un curcubeu pe vreme de ploaie, strălucind de trei ceasuri.
Enigmele Cetăţii Crăciuna au rămas, până astăzi, nedezlegate. Nimeni n-a cercetat dacă vreo întâmplare rătăcită în hăul istoriei a încercat să atragă atenţia asupra ei. Vreo nedreptate, vreo vărsare de sânge, zbaterea unui suflet ce nu-şi află odihna şi trimite semne neînţelese către lumea de azi.
V-am spus poveştile aşa cum le-am auzit. Într-o zi de toamnă, pe Culmea Şarbei, povestite de Toader, singurul martor care le-a supravieţuit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
