În toamna anului 1995, mă bucuram de câteva luni de vacanță, înainte de a mă angaja, după absolvirea facultății. Eram în Sfântu-Gheorghe (Covasna), la sora mea, Codruța, și-mi petreceam timpul cu ea și cu prietenele ei, care deveniseră de multă vreme și prietenele mele. Cu ele și cu sora mea am plecat, într-o după-amiază de septembrie, spre Mânăstirea "Constantin Brâncoveanu", din Sâmbăta de Sus. Urma să petrecem acolo trei sau patru zile. Pentru noi toate era prima oară când puneam piciorul într-o mânăstire. Fetele mergeau la biserică, eu însă nu. De mai mult de un an, mă înverșunasem împotriva credinței ortodoxe, pe care o consideram lipsită de conținut, mult prea ermetică în forme, obositoare. Nu mă mai închinam la icoane, considerându-le idoli făcuți de mâini omenești; îmi scosesem cruciulița de la gât și-mi pusesem un pește, semn pe care se spune că-l avuseseră creștinii primelor timpuri. În contextul acesta, vizita și șederea la o mânăstire ortodoxă prezentau pentru mine un interes pur turistic, nici acela din cale-afară de puternic, mărturisesc. S-a întâmplat, însă, ceva bizar. Deși la ora două, când am plecat din Sfântu-Gheorghe, eram perfect sănătoasă, după trei ore, pe când coboram în curtea mânăstirii, tremuram de febră, iar gâtul mă durea atât de tare, încât nu puteam să scot nici un cuvânt. M-am băgat în pat, sub două plăpumi, să-mi potolesc puțin frigul ce mă apucase. Știam perfect ce am: amigdalită pultacee; toată copilăria suferisem de asta, dar de mai mult de 14 ani nu mai făcusem nici o criză. Amigdalita se declanșase acum, când eram în vârful munților, la 30 de kilometri depărtare de o farmacie și fără nici un mijloc de transport care să-mi facă accesibile antibioticele de care aveam nevoie. Fetele au plecat prin mânăstire, în căutarea unui punct farmaceutic. S-au întors cu ceaiuri, primite de la un călugăr. Dar eu nu puteam înghiți nimic: nici ceai, nici apă, nici o bucățică de banană, deși mi-era foame și sete. Două zile au trecut așa; fetele petreceau multe ore pe afară, fie la slujbe, fie plimbându-se prin împrejurimi. Se întorceau de fiecare dată mai încântate și mai mulțumite, încercând să mă facă și pe mine să văd, prin povestiri, ceea ce vedeau ele. Timpul în care rămâneam singură în cameră mi se părea lung și nesuferit, cu atât mai mult, cu cât durerile nu încetaseră, febra mă toropea fără să mă adoarmă, iar gândurile nu-mi țineau o tovărășie tocmai plăcută. Mă simțeam nedreptățită: de ce să fiu nevoită să stau în pat, când - după câte îmi povesteau fetele - erau atâtea lucruri minunate de văzut? Și, dacă nu puteam să văd nimic, de ce mai venisem? În toiul unor astfel de bombăneli interioare, mi-a căzut privirea pe candela din colțul camerei în care eram cazate; flacăra ei micuță lumina chipul Maicii Domnului. Nu știu de ce, tocmai eu, care nu mai credeam în icoane și, poate (acum mă cutremur scriind!!!), nici în sfințenia Maicii Domnului, m-am trezit spunându-I în gând, așa cum i-aș fi spus mamei mele: "Iartă-mă!". În seara aceea, când fetele s-au întors de la masă și de la vecernie, Codruța a trecut foarte aproape de patul meu; s-a speriat, atât de tare dogoream. Neavând termometru, nu puteam ști exact ce temperatură aveam; cert e că cearșaful înmuiat în apă rece cu care mă acoperise sora mea în seara aceea s-a uscat în mai puțin de cinci minute. Atunci au intrat în panică. Au plecat din nou prin mânăstire, în căutarea unei sticle de spirt, să-mi facă măcar o frecție. S-au întors nu numai cu spirtul, ci și cu o doctoriță din Târgu-Mureș, care era cazată chiar în camera de lângă noi. Doctorița m-a consultat și a dat următorul verdict: "Fără Eritromicină, fata asta nu se mai ridică din pat! Puroiul i-a prins nu numai amigdalele, ci și cerul gurii. Mâine, cum știți, cum nu știți, mergeți la Făgăraș și cumpărați!".
S-a lăsat liniștea în camera noastră... fetele erau așa de îngrijorate, încât au decis să nu mai meargă la miezonoptică; au început să se pregătească de culcare. Și atunci, nici eu nu știu din ce imbold am spus: "Sunt aici de două zile și n-am văzut nimic. Nu vreți să mă duceți și pe mine la miezonoptică?". Spre surprinderea mea, nici măcar Codruța nu a protestat. S-au îmbrăcat, m-au ajutat și pe mine să mă îmbrac și am pornit încet, spre biserică. Drumul de la stăreția veche, unde eram cazate noi, la stăreția nouă, l-am făcut în vreo 40 de minute. În mod normal, nu ia mai mult de 10 minute. Dar eu abia mă puteam mișca. Era o noapte frumoasă, caldă; se auzeau numai clopotele, chemând la slujbă, greierii și un pârâiaș care curgea în spatele gardului viu ce mărginea cărarea. La un moment dat, a trecut pe lângă noi un călugăr. Ne-a salutat frumos: "Doamne-ajută!" și ne-a spus: "Ce bucurie să vezi creștini venind la miezonoptică! Slujba de noapte e de aur, cea de zi e de argint". Ultima cotitură a cărării spre stăreția nouă a dispărut, iar mie mi s-a tăiat răsuflarea: profilată pe munții Făgărașului, albă, zveltă, de o frumusețe aproape dureroasă, a apărut mânăstirea. Apropiindu-mă din ce în ce mai mult, am avut clar senzația că Dumnezeu tocmai trecuse pe acolo, că, dacă m-aș fi grăbit puțin, L-aș fi prins din urmă. Nu mai trăisem vreodată așa ceva.
Am intrat în biserica mică. Am stat la toată slujba în picioare, nici măcar rezemată de perete. Nu am o amintire a ceea ce s-a întâmplat atunci, nu știu nici ce-am simțit, nici ce-am gândit. Știu doar că, odată întoarsă în cameră, am mâncat aproape normal, cu foamea unui om, care nu mâncase de două zile.
În dimineața următoare, pe când mă îndreptam spre duș, fluturându-mi prosopul, m-am întâlnit cu doctorița. S-a mirat văzându-mă și m-a certat că m-am ridicat din pat: "Dar, doamna doctor, eu nu mai am nimic!". "Cum nu mai ai nimic?! Ia vino încoace, la lumină!" M-a dus în pragul clădirii, în plină lumină de soare și acolo s-a uitat în gâtul meu. Mi-a fost dat să văd atunci materializarea expresiei "a-i cădea cuiva fața". "Bine, dar tu chiar nu mai ai nimic... adică mai ai doar un punct mic de puroi pe amigdala stângă! Ce ai făcut??..." "Am fost la biserică azi-noapte..." "Atât?!?" "Atât. Dar nici nu știți dvs. ce mare pas a fost!" Doamna doctor s-a îndreptat spre camera ei, strigând: "Auzi, Nelu, dacă se înstăpânește psihoterapia, noi, medicii, putem să ne dăm demisia!".
Eu am rămas în prag, zâmbind soarelui. Dumnezeu tocmai trecuse pe-acolo; dacă m-aș fi grăbit puțin, L-aș fi văzut. Dar, oare, nu-L văzusem...?
BRÂNDUȘA VRÂNCEANU - București