Preotul şi clopotarul

Există oameni care ştiu de mici că vor ajunge într-o zi să-mbrace haina preo­ţiei.

Fascinaţi de slujitorii altarului, duşi la biserică de părinţi şi bunici, nu-şi doresc nimic altceva decât ca, în­tr-o zi, să cânte şi ei, cu crucea în mână, în faţa alta­ru­lui. Pentru alţii, dru­mul e mai sinuos. Preoţia este pentru ei o răscruce a desti­nului, la care nicio­dată nu s-ar fi gân­dit. Dar pe care o slujesc, apoi, cu tot sufletul.
O astfel de po­ves­te este şi cea a pă­rin­telui Gheorghe O­prea, care, deşi ma­­ma îl învăţa şi îl îndemna să se roage, la bise­rică ajungea doar oca­­zio­nal. "Nu simţeam nicio atrac­ţie pentru bi­serică, faţă de preoţie, nici atât! Dar tata ne destinase fiecăruia dintre noi câte o profesie: unul trebuia să ajungă medic, celălalt, avo­cat, iar eu preot. Iar peste dorinţa tatei, nu prea era loc să trec", povesteşte părintele. Originar dintr-un sat din judeţul Braşov, Ticuşu Nou, când a terminat clasa a VIII-a, a dat admitere la Semi­narul Teologic Ortodox din Alba Iulia, dar a pi­cat. În toamna aceluiaşi an, numărul mare de candidaţi din vară a făcut necesară organizarea unei a doua sesiuni de admitere. "M-am ambi­ţionat atât de tare, încât i-am spus mamei că am să tot dau examen, până am să fiu admis. Asta s-a şi întâmplat în acea toamnă. Apoi, ceva s-a schimbat. După ce am luat tangenţă cu rânduie­lile bisericeşti, cu slujbele, mai ales cu cele din Postul Mare, participând zilnic la rugăciuni, di­mi­neaţa şi seara, am fost extraordinar de im­presionat. Drumul credinţei începuse să-şi arate lumina. Îi scriam mereu mamei cât sunt de mar­cat. Aşa m-am apropiat de biserică şi de Dum­nezeu. Iar după ce am terminat cei cinci ani de seminar, mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute să ajung preot". Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga. Pă­rintele Oprea crede că, în viaţă, nimic din ceea ce ne e dat să trăim nu e întâmplător. Când era în anul întâi de facultate, i-a murit tatăl. Apoi, chiar în anul absolvirii, preotul din satul natal, Ticuşu Nou, a fost trans­ferat într-o altă parohie. "Fratele meu cel mic era încă la liceu, iar mamei nu-i era foarte uşor să se descurce singură, cu toată gos­podăria de între­ţinut. Aşa că am luat de­cizia de a mă întoarce, ca preot, în satul natal. Am fost hirotonit în 1999. Acum, pri­vind în urmă, mă gân­desc că, poate, n-a fost tocmai bună ideea, dar aşa s-a întâmplat să fie", îşi aminteşte pă­rintele.
Oamenii din sat l-au primit cu bucurie ca preot. S-a întâmplat în decembrie 1999 şi, încă din prima zi, pe scările bisericii l-au în­tâmpinat colindători, de la cei mai mici, până la cei mai vârstnici, care-l aşteptau înăuntru. "A fost o peri­oadă frumoasă, dar, din punct de vedere al pastoraţiei, a fost greu, mai ales că, fiind la în­ceputul preoţiei me­le, a durat ceva timp până mi-am intrat în ritm. Pentru că, aşa cum spune Mân­­tuitorul, nimeni nu e prooroc în pa­tria sa. În timp, am început să simt o ră­ceală, o dis­tanţare, o anume diferenţă faţă de cum mi-aş fi imaginat că ar tre­bui să fie. Şi nu pen­tru că aş fi devenit exigent. Dimpotri­vă, am încer­cat de la început, în tot ce am făcut, să-i slu­jesc lui Dum­ne­zeu şi oamenilor. Am derulat tot felul de pro­iecte, cu copii, cu vârstnici. Nu intru în a­mă­nunte, dar am încercat să fiu cât mai aproa­pe de ce aşteaptă Dum­nezeu de la mine, să fac bine oa­menilor, atât cât am pu­tut. Nu ştiu dacă a fost cât a trebuit, dar a fost atât cât am pu­tut. Şi apoi, de la o vre­me, am început să simt nevoia de o schim­­bare, de un alt în­ce­put. Poate am gre­şit...".

Câte ceva de făcut

Şi Dumnezeu i-a sim­ţit şi i-a împlinit aştep­tarea. Preotul Costea, din Micăsasa, un sat din ju­deţul Si­biu, s-a stins din via­ţă, grav bolnav, după ce un an şi jumătate nu mai putuse să slu­jească. Aşa a ajuns părintele Oprea în locul lui, într-un sat mult mai mare decât cel din care venea şi în care slujise aproape 17 ani. Dar schimbarea n-a fost pre­sărată cu flori. În casa parohială nu se poate locui decât după ce vor fi făcute reparaţii capitale, iar asta necesită timp şi bani. Deo­camdată, preotul locu­ieşte cu soţia sa, Nicoleta, şi cu cei doi copii, Ştefania şi Andrei, într-o casă pusă la dispoziţie de săteni. "Încă nu ne-am acomodat. Ne-am lovit de la început de pro­bleme, nu avem o locuinţă a noastră, copiilor le e dor de prieteni, eu încă n-am reuşit să-i cunosc pe toţi enoria­şii, pentru că sunt încă mulţi care nu vin la bise­rică. Vor fi având motivele lor. Intenţionez să profit pu­ţin de această perioadă a postului şi să le fac, pe rând, vizite tuturor, să ne cunoaştem şi, apoi, cu si­guranţă, alta va fi relaţia între noi. Ştim că orice început e greu, dar, cu aju­torul lui Dumnezeu, sper să ne aco­modăm şi să realizăm şi aici lucruri deosebite".
Purtăm discuţia în biserică. Afară e frig, dar înăuntru e o căldură plăcută. Emil Moldovan, clo­po­tarul, îmi spune că e meritul părintelui Oprea că s-a reuşit realizarea unei instalaţii de încălzire centrală în lăcaşul de cult. Preotul zâm­beşte stin­gher. Nu consideră că a făcut ceva deo­sebit. Nici ca păstor al sufletelor din parohia Mică­sasa, lucru­rile nu stau mai simplu. "Mi-am dorit mereu să am în faţă o biserică plină, atunci când ies din altar. Credincioşii din sat, pe care i-am cunoscut până acum şi care vin duminică de duminică la biserică sunt receptivi la ceea ce le spun. Tot ce sper e că va fi bine, că voi reuşi să aduc oameni mai mulţi la biserică şi mai aproape de Dumnezeu. I-aş sfătui pe toţi cre­dincioşii să încerce să postească, pentru că pos­tul e un efort, o renunţare, o primenire sufle­tească, o transformare duhovnicească. Avem ne­voie de aşa ceva, pentru că, până la urmă, aşa ne apropiem de Dumne­zeu, iar postul Crăciu­nu­lui este un post al bucu­riei, în care ne pri­menim, ca să aducem Pruncului născut în ies­lea Beth­leemu­lui au­rul credinţei, smirna dra­gostei şi tă­mâ­ia rugă­ciunii. În a­ceas­tă peri­oadă, când românii obiş­nuiesc să colinde, fie­care putem deveni un me­sager, un misionar al Bisericii şi al Mân­tui­to­rului. Până la urmă, fie­care post trebuie ţinut nu din obligaţie sau pen­tru că ne cere bise­rica, ci cu bucurie, con­ştienţi fiind că facem un lucru folositor, atât tru­peşte, cât şi sufleteşte şi să urmărim latura spi­rituală a acestui efort autoimpus. Creşterea lăun­trică, iluminarea. Trebuie să încercăm, prin post, să devenim mai buni, mai iertători, să fim mai aproape de se­menii noştri în suferinţă, şi de Dum­nezeu", spu­ne părintele Oprea.

Doi paşi şi o cădere

În unele oraşe din inima Ardealului, se mai aud, din oră-n oră, clopotele bisericilor ortodoxe. Su­nete uniforme, egale şi scurte, străpung apăsăto­rul zum­zet citadin, mar­când, de dimineaţa până seara, trecerea orelor. Mecanisme mo­derne pun în miş­care clopo­tele, cu o precizie per­fectă. Clopotele mari, de bronz, despre care învăţasem odinioară, vor fi rămas simple imagini în cărţile de istorie.
"Pe vremuri, biserica noastră nu avea clopo­tar. Feciorii din sat stăteau cu toţii în balco­naşul bisericii şi era un fel de concurenţă între ei, care ajunge primul să tragă clo­potele, în tim­pul litur­ghiei. Era o mare onoare, o cinste deo­sebită să ştii trage clopotele", îşi amin­teşte Emil Moldovan. De peste zece ani, clopotele bisericii ortodoxe din Mi­căsasa răsună datorită în­demâ­nării sale. "S-a în­tâmplat că acela care fă­cea treaba asta înaintea mea să plece brusc, iar preotul de-atunci, Ioan Cos­tea, Dumnezeu să-l odih­nească!, m-a rugat pe mine să-i ţin locul, să fiu şi crâsnic, şi clopotar. Eram membru în comi­te­tul parohial, dar nu prea aveam habar ce trebuie să fac. Am învăţat, aşa, din mers, cumva, totul. Nu ştiu cum se face, dar în tinereţe n-am prea avut ocazia să trag clopotele. Cred că erau alţii mai iuţi de mână ca mine, care mi-o luau înainte de fiecare dată".
"Cred că şi pă­rinţii mei ar fi uimiţi să ştie cât sunt de apropiat de biserică acum. În tinereţe, am fost mai rebel, aşa, ca tine­rii... N-am fă­cut nu ştiu ce grozăvii, dar nici nu pot spu­ne că am prea ţinut calea bi­se­ricii. Eram vecini cu preo­tul Costea, iar el a avut încre­dere şi m-a luat să-l ajut la bi­se­rică. Cu clo­potul cel mic a fost mai greu până am învă­ţat, căci tre­buie bătut o dată într-o parte şi de două ori în cealaltă. Trebuie prins un ritm anume, ca să aibă ar­monie".
Dar clopotele bi­sericii or­to­doxe din Micăsasa nu sună nu­mai în timpul litur­ghiei, îmi spune clo­po­tarul Emil Mol­­dovan. El duce mai de­par­te şi vechea tradiţie a locu­lui. "Când e vreme mare, des­chid toate uşile de sus ale clo­potniţei şi le trag, ca să îm­prăş­tie norii şi vremea. Doar de două ori n-am apucat să ajung. Acum câţiva ani, de Sânziene, furtuna a venit din senin şi, deşi stau aproape, n-am ajuns să trag clopotele. Iar altă dată, ne-a prins fur­tuna la Mediaş, eram cu pre­o­tul. Atunci s-a smuls acope­rişul bisericii, a fost gheaţă, fără ploaie. De vreme rea, se trage clopotul cel mare, între­rupt câte un minut-două. Şi când cineva din sat moare la spital sau în altă parte, se trag clopotele, de când corte­giul intră în hotarul satului până ajunge acasă; dacă nu, se strică vremea, aşa ziceau bătrânii. La moarte, clopotul se trage dimineaţa, la amiaz şi seara, de câte trei ori de fiecare dată, tot aşa, cu întrerupere".
Iniţial, biserica ortodoxă din Micăsasa a fost greco-catolică, construită la începutul secolului 20, de către românii din sat, plecaţi prin America, în căutarea unor surse de trai mai bune, pentru fami­liile rămase acasă. Te­re­nul pe care se află lăcaşul de cult a fost donat de către două familii vecine, în cen­trul comunei, unde se află şi cele­lalte bi­serici, cea ro­ma­no-catolică şi cea re­formată, foarte vechi, şi cea care apar­­ţine acum greco-cato­li­cilor, ceva mai nouă.Toate sunt am­plasate oarecum cir­cu­lar, orientate bizar, spre toate punctele car­di­nale. Ca şi când nici n-ar vrea să se pri­vească una pe alta, să nu se vadă, să nu se ştie, cu toate că local­nicii, de orice religie vor fi fost, s-au înţeles întot­deauna bine între ei.
Cu banii "americanilor" au fost plătite şi cele două clopote, turnate la Budapesta sau la Viena, nimeni nu mai ştie exact. A durat mult con­strucţia bisericii, iar clopot­niţa a fost ridicată, şi ea, pas cu pas, căci scara ce duce sus de tot, la clopote, are o for­mă şi o structură ciudate.
Emil Moldovan are 61 de ani. Şi-ar dori să poată trage clopotele încă mult timp de-acum înainte, că nimeni nu pare a dori să-i urmeze în această mi­siune. Tineri în sat au rămas puţini şi nu mai prea sunt preocupaţi de cele bisericeşti. Şi-apoi, e lungă calea până sus, deasupra satului, iar treptele de lemn ale clopotniţei sunt şi mai greu de urcat. Emil nu se gân­deşte la asta. Nu poate schimba rostul lumii. El trage iscusit de bronzul cel greu al clopotelor, ru­gându-L pe Dumnezeu să alunge vremea cea rea. Şi vre­murile, aşişderea!