Crucile de la hotarul lumii

Ţara Moţilor, la răscruce de crânguri

Munţii s-au ridicat din văi ca să atingă cerul. Coame după coame de munţi, vălurindu-se până în străfundurile lumii, ca spinările unor peşti uriaşi, ieşiţi din apă să respire. Ţara Moţilor. Culmile Apusenilor. Locul unde poţi privi până departe, până ce văz­duhul se preschimbă într-o apă străvezie, munţii, în niş­te peşti uriaşi, iar respiraţia lor, în fuioare de ceaţă. Ai ajuns acum, în cătunele as­tea risipite deasu­pra pămân­tului, crânguri, cum le nu­mesc oamenii de aici, ca să vezi cu ochii tăi minunea: munţii sunt vii şi respiră. Te afli înlăuntrul unui regat magic, trebuie doar să dai ceaţa la o parte şi să intri. Laşi liniştea şi frigul să se cuibărească în tine, te umpli de ceaţă şi păşeşti. Ai cea mai bună călăuză cu tine, un om care ştie toate potecile şi toţi oamenii care o să te ajute să nu te rătă­ceşti, care o să te poarte departe, tot mai departe, pe drumul tăi­nuit şi întortocheat dintre văzut şi nevă­zut, dintre ceea ce se poate spune şi ceea ce trebuie tăcut, dintre hotarele lumii de aici şi acelei de dincolo. Şi chiar de aici vom porni. De sus. De la hotare. De la pietrele astea răsfirate de-a lungul culmilor, pietrele astea care străjuiesc cătunele moţilor şi toate potecile Apusenilor: crucile. E plină Ţara Moţilor de cruci de hotar. Hotar de pământ, dintre un crâng şi un alt crâng, dar şi hotar de văzduh, dintre o realitate şi o alta. Loc tainic, fermecat, în care crucea devine totuna cu răscrucea. Sunt un fel de porţi crucile astea. Porţi de pământ - orizontale, porţi de cer - verticale. Şi doar ei, moţii, ştiu să le deschidă. "Doar că nu ştiu dacă o să-ţi vorbească despre asta. Despre lucrurile nevăzute, oamenii tac. Nu-i bine să vorbeşti despre ele. Acu', nu ne rămâne decât să mergem şi să ascultăm. Trebuie să avem răbdare. Şi noroc". M-am trezit că-i spun lui Cristi Vîrciu, călăuza mea pe potecile moţilor, că am venit să văd dincolo de ceaţă. Să intru în inima Apuseniului şi să văd şi ceea ce nu se vede. M-am temut să nu se uite lung la mine, cu pri­virea aceea plină de mirare zeflemitoare. Ştiu bine ce înseamnă privirea asta, ştiu şi ce gândeşte despre tine omul care se uită aşa. Dar Cristi Vîrciu nu-i un om de felul ăla: "Stai liniştit. Asta îmi doresc şi eu. N-aş fi venit dacă nu iubeam lu­crurile astea. Doar că n-o să fie simplu. Moţu' nu-i om care să vorbească prea mult cu străinii. Iar despre taine, cu atât mai puţin". Ne-am hotărât, am dat mâna. Iar un drum mic de asfalt ne-a dus sus, tot mai sus, spre cătunele uitate ale Apusenilor, spre ho­tare nevăzute, străjuite de cruci de piatră. Pă­şim pe pământ, cu văzduhul aproape, şi orice aş face, nu pot alunga de la mine gândul că acum şi aici, culmile munţilor s-au preschimbat în spinări de peşti uriaşi, ceaţa în aburul răsuflării lor, iar pă­mântul şi aerul nu-s altceva de­cât o apă străvezie. Pe apa asta plutim, singuri, spre hota­rele neştiute ale lumii.

Avrămuţ cel din ceaţă

"Uite, aici!". Mâna i se lun­geşte, degetul îmi arată ce­va prin ceaţa care ne împre­soară. "Vezi?". Încerc să văd. Văd. O mogâldeaţă încreme­nită pe o culme. Ar putea fi un copil sau o vietate neştiută, cu mâinile întinse, gata să se des­prindă în zbor de la pământ. Ne apropiem. Fiinţa aceea e o bucată de piatră care se ridică de la pământ spre cer, cu bra­ţele întinse. O cruce. Cruce de hotar din comuna Scărişoara a Munţilor Apuseni. Locul acela de trecere de la un pământ la altul, dintre aici şi dincolo. O cruce pe o culme, atât, o bucată de piatră, ar spune cei care nu cred. Doar că bucata asta de piatră a rămas aici, în locul ăsta, de nişte veacuri, iar în paza ei au intrat pământul, vieţile şi credinţa tuturor celor de aici. Viaţa unei pietre înăl­­ţate spre cer, cio­plită ca să ajungă dea­supra timpului şi a lumii. Dintre toate pietrele pământului, niciuna nu poa­te a­jun­ge mai sus ca pia­tra ce de­vine cruce. "Crucea asta", îmi spune Cristi Vîrciu, "are cel puţin 200 de ani. Poate şi mai mult, cine ştie...". Îi dau târ­coale, mă în­chin ei. Sunt cruci de ho­tar peste tot în ţa­ră, le-am tot întâlnit în preumblările noastre. Sunt hărţile călău­zitoare ale oamenilor, îngerii lor de piatră, fără de care viaţa şi tihna unui sat nu se pot închipui. Doar că nicăieri nu am văzut ceea ce îmi este dat să văd aici, într-un crâng pierdut din comuna Scărişoara a Munţilor Apuseni. Crucea nu este aşezată în pământ, ca toate celelalte cruci, ci într-o altă pia­tră, masivă, aproape rotundă, perfect şlefuită. Seamănă cu o piatră de moară. "Piatră de moară şi este", îmi spune Cristi Vîrciu. "Toate cru­cile vechi ale Apusenilor, pentru că o să vezi şi din cele noi, de lemn, sunt prinse într-o piatră de moară". Nu în pământ, ci tot în piatră, piatră aşe­zată peste pământ, cruce care porneşte din piatră. Suntem la un hotar, pe care nu îl pot desluşi. Cea­ţa pare să fi rămas singura vietate care să se arate pri­virii. Sunt câteva pâlcuri de case, undeva, pier­dute pe culmi, păşuni nesfârşite, mesteceni răzleţi şi coamele acelea de peşti uriaşi ale Apusenilor, care tot plutesc până departe, spre sfârşitul lumii. Asta trebuie să însemne un hotar. Cruce, cruce, soro cruce, îmi vine să şoptesc, dar tac. Din ceaţa asta mişcătoare, undeva, aproape, se aud talăngi. Câteva oi şi vaci şi altcineva care ne priveşte. De când, de unde, când doar cu câteva clipe înainte, nimeni şi nimic în afara munţilor, a ceţii şi a unei cruci de piatră nu părea să mai existe?! Omul ăsta, cu vacile şi oile lui, era aici, fără să-l pot vedea. Acum îl văd, mă apropii şi îi spun bună ziua. Îmi răspunde şi el la fel. Mă priveşte lung, ca orice om apărut din cea­ţă, pur şi simplu, lângă o cruce de hotar, cu nişte animale pe o păşune, chiar atunci când mă gândeam că nu pot vorbi cu nimeni. Îmi spun numele, îşi spune numele:Avrămuţ. Vorbeşte ca şi cum ar tăcea, cu pauze lungi, în care doar mă priveşte. Nu e mirat că mă vede, nu e mirat nici de unde vin, nu e mirat nici că-l întreb de crucea asta de hotar. "Îi cruce, ce să fie? Cruce ca toate crucile! Arată unde se sfâr­şeşte un pământ şi începe altu'. Aici îi pân' la noi, dincolo se duce înspre Gârda Sacă. Cât îi dru­mu', tot cruci o să vezi, c-aşa-i aici, pământ, pă­mânt şi alt pă­mânt". "Şi toate-s aşa, cu pietre de moară dede­subt?", îl întreb. "Apăi alea care-s vechi, toate-s. Că mai îs şi d-alelaltele, de lemn, dar astea de piatră îs alea la care se strânge lu­mea". "De ce se strânge lumea?", îl întreb iar. "Păi, că se strânge că se strânge, aşa trăbă. Că rău ne-o fi, dacă nu ne-om mai strânge". Mă priveşte lung. Cuvintele lui sunt stinse, aproape că nici nu le rosteşte. Mi-a spus Cristi că n-o să fie simplu. Dar eu întreb, deşi lui Avrămuţ pare să-i placă mai mult să tacă. "Apăi, că ne strân­gem să ne fie bine, la sat, la animale, la fân, la tot. Cu popă ne strângem, de sărbători. De Ru­salii, de Sânpetru. După biserică, musai şi la cruce". Încerc să-l înduplec să mai vorbească. Se uită lung la mine şi tace. Abia despre pietrele de moară îmi spune ceva, fără să-mi răs­pundă, ci doar întrebându-mă: "Apăi, matale crezi că o moa­ră macină doar grâu?". E rândul meu să tac şi să-l privesc lung. Nu ştiu să-i răspund. "Apăi, crucea aia ce-i aşezată deasupra n-o măcina şi ea timpul? Matale ce crezi?". Tac. Nu m-am gân­dit niciodată. Dar ceaţa asta care ne împresoară se ridică o clipă deasupra văzduhului şi o lumină înfri­gurată mi se aşază pe ochi şi intră înăuntru. Vreau să-i fac o poză lui Avrămuţ, îmi spune să-mi văd de treabă. Aspru om. Ca locurile astea pline de hotare invizibile, străjuite de cruci de piatră. Îl fotografiez de la distanţă, să nu simtă nimic. "Mergem?", mă întreabă Cristi. "Mer­gem", îi răspund. "Ţi-am spus că o să fie aşa. Moţii vorbesc greu cu oamenii care îi iscodesc". Aşa o fi. Cristi Vîrciu s-ar putea să aibă dreptate. Dar încep să bănuiesc că moţii vorbesc mai mult atunci când tac, când te privesc lung şi lasă o întrebare să te călăuzească, întocmai ca o lumină înfrigurată care se iveşte din ceaţă.
Piatra de moară, atunci când e aşezată sub cruce, nu mai macină grâu, macină timp. Timp care se cerne prin pă­mânt şi cer, îndumne­zeit, şi îi ocroteşte pe oamenii de aici. Primă­vara, când se pleca în mun­te, tot satul se strân­gea acolo, la cruce, cu boi, cu vaci, cu cai. Preo­tul slujea, stropea lumea, pă­mântul şi ani­malele cu apa sfinţită, iar oa­menii făceau un legământ. Orice animal ar fi fost răpus de fiare sălbatice, boli sau stihii, trebuia în­locuit de un al­tul, cumpărat de întrea­ga comuni­tate. Pierderea nu mai era a unui om, ci a satului. Pentru că un sat altfel face faţă unui necaz ca un singur om. "Lumea era împreună, toţi erau ca unul pe atunci", îmi spu­ne Cristi Vîrciu, om al locului, moţ din neamul lui Hubăr, vestit căutător de aur pe Arieş. "Lucrurile as­tea au început să se ducă, de când au venit alţii să ne ia pădurile şi aurul. Lasă-i pe moţi fără păduri şi aur şi i-ai ucis!". Vorbeşte cu obidă Cristi Vîrciu, vorbeşte ca un moţ care nu se poate îndu­pleca cu rănile deschise ale Munţilor Apuseni. Îmi arată păduri care nu vor mai fi niciodată ace­leaşi. După tăierea barbară, nimeni nu s-a învred­nicit de plantarea puieţilor, şi acum tufe pi­pernicite au aco­perit dealuri întregi de pe Valea Arieşului. "Acolo nu vor mai creşte niciodată brazi, iar asta schimbă tot. Păsări, insecte, animale, tot! Nu doar lemn, nu doar oameni!". E ciudat cum în mijlocul unei puri­tăţi care pare de neclintit poate să macine răul. Răul ăsta care schimbă lucruri şi îi schimbă şi pe oameni. Îi învrăjbeşte, îi separă, îi rupe de loc. Doar crucile astea de hotar îi mai pot aduce pe oameni laolaltă, să-i înveţe credinţa, rostul străvechi. Atât timp cât moţii se vor mai strânge pe culmi, la slujbele lor neştiute, trebuie să mai existe o şansă. Cai uriaşi sunt mânaţi spre casă pe ţarinile aburite de ceaţă din Mătişeşti. Odăile de fân din Scărişoara sunt mai înalte ca cele în care îşi au sălaşul oamenii. Lu­crurile se schimbă, dar nu atât de mult.

Bărboşii care au schimbat lumea

Ajungem pe culmile din Arieşeni, pe un alt drum de asfalt, cum sunt acum aproape toate din zona asta aspră a Apusenilor. Intrăm într-o curte cu patru case şi tot atâtea graj­duri. Patru familii locu­iesc aici, fraţi şi cum­naţi împreună, în aceeaşi curte, fără garduri, fără vreun semn că i-ar despărţi ceva. Mă uit mirat, Cristi se miră de mirarea mea. "Păi, cum? Aşa locuiesc toţi moţii. Toate casele unei fa­milii tre­buie să fie împreună. Unde s-a mai pomenit gard între fraţi?". Tot nu înţeleg. "Şi nu există certuri, invidii, supă­rări?", îl întreb. "De ce să exis­te?", se miră iarăşi. "Oa­me­nii ăştia sunt toţi o fa­milie, lucrează împreună, se bucură împreună, împart lu­crurile la fel, împreună. Aşa sunt moţii de când sunt ei moţi. Or fi răsfi­rate pe culmi satele noastre, dar casele unei familii sunt toate laolaltă. Nimeni nu poate să aibă mai mult ca celălalt, atât timp cât munca se face frate cu frate, pricepi?". Pri­cep. Doar că ce pare aici, sus, atât de firesc, în alte locuri nici nu poate fi conceput.
Salut toţi fraţii, surorile şi copiii din curte, Ion Pantea mă pofteşte într-una din case. E la fel ca celelalte, dar e a lui. Îmi explică şi el simplu, ceea ce mi-a spus Cristi Vîrciu: "firizu' are două ca­pete. La unu' trag eu, la ălălalt, frăţâne'meu. Da' lemnu' e acelaşi şi pe ăla îl împărţim. No... E nevoie de doi să tragi la un firiz". A lucrat o viaţă la pădure, muncă grea, ca a mai tuturor oa­me­nilor de aici. Dar pădurea nu mai e cea de de­mult. "Cum să mai fie? Una-i firizu' (fierăstrău n.n.), cu care lucram noi, şi alta-i drujba cu care lucră ăştia! Drujba face prăpăd, firizu' abia ce mai curăţa pădurea". S-a pornit Ion Pantea. Îmi vorbeşte despre rana asta vie care roade încet din munţii lui. "Păi, când eram tânăr, opt, nouă brazi pe an ajungeau la o familie, acu, dintr-un singur tir de lemne care trece pe vale, ar trăi tot satul! No..." Are 76 de ani, a trăit şi a vă­zut multe. Pe pielea lui, copil, în şcoală, a văzut cum lucrurile încep să se schimbe. "Apăi, orele noas­tre, că era aritmetică, că era cetire, musai în­ce­peau cu ru­gă­ciune.Aveam icoana cu Maica Sfântă şi crucea pe părete, şi acolo ne rugam. Nici nu trebuia să ne spună învăţătoriu', că toţi copiii ştiam. No, şi în iarna lu' 49, că-mi aduc aminte mai bine ca ce s-o întâmplat ieri, numa' că ce venim la şcoală după vacanţa de Crăciun, şi în locu' la Măicuţa şi la cruce, iaca vedem patru bărboşi. No, că cine or fi ăştia?, ne-am tot întrebat. Când o venit învăţătoriu', noi, curioşi să vedem ce ne spune.
Şi ne-o spus că de-acu' încolo, s-o gătat cu rugă­ciu­nea, şi când om mere spre casă, în loc de bună ziua, tre să spunem trăiască Republica Popu­lară Româ­nă! Şi ne-a mai zis că pe bărboşii ăia îi cheamă Lenin, Stalin, Marx şi Engels. Şi că tre­buie să le mulţumim, că ei ne-au salvat ţara de rău. Da' rău' ca de-atunci înco­lo nici c-o mai fost, iar la oameni tot bună ziua le spuneam, cât om fi fost noi de copii". Cu degete mari, muncite, Ion Pantea, tot mângâie florile ţesute pe pânza care acoperă masa. Iar povestea lui curge lim­pede, pe Arieş în jos, în­tocmai ca apele învolburate ale râului ăstuia fabu­los. Aurul pe care moţii îl strân­geau cu cerga sau şai­trocul, lemnele pe care le lăsau pe râu, ca să le prin­dă apoi la Câmpeni, cu grebla. Apoi uraniul du­pă care au tot săpat, după război, ruşii. Apoi, înapoi, la nunţile la care se strângea tot satul, ca la un spec­tacol, oamenii care aşteptau să fie strigaţi de naşi ca să ia şi ei parte la bucurie. Dan­sul miresei, fără de care nunta nu putea începe, care ţinea ore întregi, atât timp cât unul sau altul din cei veniţi mai punea un ban s-o vadă jucând. Istoria fabuloasă a cailor, fără de care moţul nu-şi poate imagina viaţa. "Că doar nici un om nu te poate ajuta cum o face un cal bun!". Caii ăştia care acum, din cauza asfal­tului, nu mai pot fi încărcaţi cum erau odi­nioară, că doar "asfaltul le fuge de sub copite şi nu vrei să prăpă­deşti animalul de prea multă povară! Că tot mai bine era odată, cu tina şi pietrişu' nos­tru!".Despre Moroşteţe, Ion Pantea îmi vorbeşte cu jumătate de gură, şi abia după ce îi jur că n-o să cred că-i smin­tit. "Că numa' ce vedeai că ţi se îmbolnăvea vreo vită sau rămânea stearpă, şi a babei din vecini, fără să fie păscută, dădea litri întregi de lapte, ca să ştii că aia o umblat cu necu­ratu' şi o făcut ea ce-o făcut să-ţi fure mana laptelui. Asta-i la noi, să umbli cu mo­roşteţe". Noroc cu slujba la crucea de hotar, care aduna lumea la loc şi o aducea iarăşi pe făgaşul care trebuie. În poveştile omului ăstuia vezi hotarele, vezi şi cum se trece din­colo. Văzut - nevăzut, aceeaşi realitate, a moţilor din Apuseni. El, Ion Pantea, îmi jură că în toată viaţa lui n-a umblat cu răul. Că a avut o credinţă pe care n-a putut să i-o schim­be nimeni: răul pe care îl faci se întoarce asu­pra ta. Şi că atât timp cât în drumul tău spre pădure, te opreşti la o cruce de hotar, spui o rugăciune, cât de mi­că, răul lumii nu se va abate asupra ta. "Nu mai aţâţ eu răul, că e rău destul". Sim­plu. Îl doare însă să vadă "să­răcia înciucurată" de acum. Şi ar vrea să-i vadă pe copiii de astăzi învăţând o meserie. Că ăsta-i rostul: "Cu o meserie ştiută, ori­când o să fie nevoie de ti­ne". Ne spune de cruci, unde le găsim. Sunt pline crângurile de ele. Are o lumină pe chip omul ăsta, are ceva care nu se duce, ceva care va rămâ­ne, întocmai ca o cruce de hotar.

Cămaşa de pe piatra de moară

Găsim crucile şi mergem înainte. Înainte pe culmi, hotar după hotar, pe drumul fabulos al unor munţi care au ţâşnit spre cer. Cristi Vîrciu îmi vor­beşte în şoap­tă des­pre o lume dis­pă­rută. Dispărută oda­tă cu asfaltul, care a făcut ca oamenii din oraşe să ajungă atât de uşor aici, sus. Cu ei, cu toate casele lor de vacanţă îm­prej­muite de garduri, s-a sfârşit o lume, spu­ne Cristi. O lume în care, de Ziua Mor­­ţilor, în satul Casa de Pia­tră, cei vii s-au lun­git pe pământul celor duşi, acolo, în cimitir, şi au rămas aşa, încremeniţi. În şoaptă po­vesteşte Cristi Vîr­ciu: "Aşa i-am găsit. Nemiş­caţi. Era tot satul, înţelegi, tot sa­tul. Cei vii lipiţi de cei morţi. Era 1 no­iem­brie, erau toţi în costume albe, lungiţi pe burtă, acolo, în cimitir. Mo­ţii îşi as­cultau morţii. Mi-au spus după aceea să nu mă mai mir. În ziua aia se des­chidea pământul. În ziua aia se putea vorbi cu cei duşi. Aşa mi-au spus. N-am să uit câte zile oi trăi".
Odată cu asfaltul, cei de sus au luat-o spre vale, iar cei din vale în sus. S-au a­mes­tecat lumile, mor­ţii n-au mai vor­bit. Am ajuns în So­hodol. Cristi Vîrciu îmi arată pe vale, într-o vă­găună, moa­ra veche a satului. Îmi spune că sunt nouă mori cu totul de-a lungul pârâului. Trecem deasupra lor, de aici începe Valea Verde. Valea Verde e albă de ceaţă. Ne oprim la poarta unei case, strigăm, ni se răs­punde. Voicu Lazea e în curte, crapă nişte butuci de fag. Se opreş­te, ne întâmpină, ne pofteşte înăuntru, tace, priveşte lung. M-am obişnuit cu asta. "De unde ve­niţi", ne întreabă. "De la moa­ra ve­che", îi răspund. Tace. Îşi face de lucru cu mâinile. "Se mai auzea la moară cântecu' necu­ratului?", întreabă simplu, fără să zâmbească. "Acum tăcea", îi răs­pund, "da' matale când l-ai auzit ultima oară?", îl întreb, iar povestea înce­pe încet, în şoaptă. Din co­pilăria lui se tot aude, aude tot satul. De când moara era moară şi moţul moţ, lumea ştie că acolo, în vă­găuni, pe lângă ape, se tot trage ăla rău. Vecină-său, când a avut drăguţă, "acolo şi-o dat întâlnire cu ea într-o seară, să nu-i vadă nimeni. Şi abia ce o apucat s-o strângă-n bra­ţe, că i-o simţit sub fuste pi­cioa­rele de cal. S-o în­fricoşat tot, cât era el de om, şi nu i-o mai trebuit drăguţă şi nimic, cât s-o jurat femeia aia, că ea nici n-a fost la moară, că n-a ieşit din casă, că n-o fost ea. Ţine-l tu în bra­ţe pe necuratu' şi să vedem cum o mai fi...". De asta sunt aduse pietrele de moa­ră din văi pe culmi, ca să sfin­ţească trecerea răului prin sate. Acolo, sus, pe culme, la hotare, unde nea Voicu a ajuns cu cămaşa unui nepot de al său. Au pus că­maşa pe piatra de moară şi toţi cei ve­niţi, cu preot cu tot, s-au strâns de mâini şi au rostit încet nişte vorbe pe care nu poate să mi le spună."E des­cântecul cru­cii, e taină mare. Trebuie să ai cre­dinţă când spui vorbele, că altfel nimica nu se leagă. No, s-a le­gat, că boala şi răul or plecat de la nepotă-meu şi nu s-or mai întors de atuncea". Lucru­rile încă se întâmplă. La crucea de hotar sunt vin­de­caţi oa­menii, la cru­cea de hotar se alungă răul. Şapte crân­guri sunt în Sohodol, şapte hotare, şapte cruci. Încă se mai ţin slujbele acolo. Lu­mea moţilor, cu străinii care taie păduri sau vor să scoată aur cu otravă, cu tot asfaltul care a început să muşte din li­niştea aceea veche, nu s-a schimbat atât de mult. Străjerii sunt tot acolo, la hota­re, pe culmi, fiinţe de piatră, cu bra­ţele întinse, încremenite într-un zbor mut. Cruci. Doar ele şi mun­ţii care se ridică din văi ca să atingă cerul.

(Fotografiile autorului)