- Ştefane, prezenţa ta în paginile revistei noastre, an de an, înaintea Crăciunului, e un mare dar pentru cititori. Cu siguranţă că prima veste pe care o aşteaptă din partea ta este să le spui unde pot să te întâlnească pe viu.
- Pe 15, 16 şi 17 decembrie va fi seria tradiţională de concerte de Crăciun, de la Sala Palatului din Bucureşti, iar pe 20 decembrie, voi duce concertul de Crăciun şi la Cluj, la Sala Polivalentă, pentru al doilea an consecutiv. Anul acesta, promovăm în concertul de sărbători cel mai recent album al meu - "Picat din Luna". Se întâmplă că e albumul cu numărul 16, apărut în al 16-lea an de concerte de Crăciun. Am fost deja în turneu prin ţară cu el şi, sincer, ăsta a fost unul dintre cele mai plăcute turnee din ultimii ani. A fost o combinaţie fericită - aş putea spune - de piese noi cu piese super-cunoscute, în sensul că piesele arhicunoscute le-au ridicat pe cele noi, în concert. Pentru că una e să asculţi pe disc o piesă şi alta e s-o asculţi live. Pe scenă e vorba de o altă energie faţă de cea din studio. Acum, de Crăciun, o să facem o combinaţie între câteva dintre cântecele noi, cântecele de Crăciun şi duetele cu invitaţi. Creăm, practic, un alt spectacol! Dar care sper să nască din nou acea emoţie specială şi acel gen de energie unică şi irepetabilă care apar la Sala Palatului, în concerte, între noi, cei de pe scenă, şi spectatori. Uneori intuiesc aceste momente, alteori mă iau complet prin surprindere. După 16 ani de show-uri la Sala Palatului, mi-am dat seama că emoţia şi energia asta unică sunt cele mai importante. Asta e ceea ce aştept eu şi asta e ceea ce aşteaptă şi spectatorii: momentul de magie, când toată lumea rezonează la unison. Iar momentul ăsta de magie cred că şi explică, într-o anumită măsură, fidelitatea multora dintre spectatori. Mi se pare fantastic că, în aceşti 16 ani, am crescut cel puţin o generaţie de tineri: la 3-4 ani, veneau la mine cu chitări, să le dau autografe pe ele, iar acum sunt oameni în toată firea, la 19-20 de ani, şi continuă să vină la concertul meu de Crăciun. Am un fior pe şira spinării când, an de an, sunt abordat, după concerte, de oameni care mă urmăresc cu fidelitate, inclusiv de oameni veniţi din străinătate, de la mii de kilometri distanţă. Există, de pildă, o fată care locuieşte în San Francisco şi care vine în România, special pentru spectacolele mele. Sau o americancă din Oklahoma, care m-a descoperit datorită soţului ei, român, şi care are toate albumele mele şi vine şi la concerte. Vin oameni din Israel, din Anglia, din Italia... Ăsta e adevăratul premiu, pentru mine. Un premiu de suflet. Premiile pe care le-am primit de-a lungul carierei, fie în teatru, în film, în muzică sau în televiziune, sunt şi ele importante şi marchează anumite etape. Dar adevărata valoare, pentru mine, o reprezintă afecţiunea oamenilor. Ea e cea care mă bucură cel mai tare şi mă motivează.
"Am oroare de rutină"
Pe scena Teatrului de Comedie, alături de Emilia Popescu
- Da, am două spectacole care mie îmi fac mare plăcere şi sper să-i bucure şi pe oameni. La Teatrul de Comedie, joc, împreună cu buna mea prietenă, Emilia Popescu, în "La Pulce/Puricele", o adaptare după Georges Feydeau, o comedie spumoasă, în regia lui Horaţiu Mălăele. E pentru a doua oară în cariera mea (după "Invitaţie la castel", cu Olga Tudorache, George Constantin - Dzeu să-i ierte! - şi Emilia Popescu), când joc două personaje - o postură ofertantă, dar deloc uşoară, pentru că trebuie să trec de la un personaj la altul în doar câteva secunde. Iar, la Teatrul Metropolis, joc într-o piesă scrisă impecabil de Neil Simon, într-un spectacol care se numeşte "Jake şi femeile lui" şi e regizat de Claudiu Goga - o altă experienţă actoricească extrem de interesantă pentru mine, fiindcă e prima oară când lucrez la Teatrul Metropolis şi joc într-o sală intimă, de 150 de locuri. Una e să joci într-o sală unde vorbeşti aşa cum vorbim noi doi acum, stând faţă în faţă, şi alta e să joci într-o sală de 700-900 de locuri, unde textul trebuie trimis mult mai departe, iar energia trebuie să fie alta, deşi, în ambele situaţii, intenţiile trebuie să rămână aceleaşi. Exerciţiul ăsta mi-a prins însă foarte bine, pentru că obişnuinţa e cel mai mare duşman al unui artist, ea te conduce rapid spre rutină. Iar eu am oroare de rutină! "Jake şi femeile lui" îţi dă o sumedenie de stări: de la râs, la lacrimă. Este povestea unui scriitor ajuns la 50 de ani, care trece printr-o criză existenţială şi începe să dialogheze cu toate femeile importante din viaţa lui, cu sora, mama, fiica, soţia, amanta, doctoriţa-psihiatru - unele discuţii se petrec doar în mintea lui, altele se întâmplă în realitate. În distribuţie sunt eu şi şapte actriţe, una şi una, toate foarte bune. În plus, "Jake şi femeile lui" mai marchează o premieră în cariera mea: este prima dată când joc fără să ies nicio clipă din scenă, pe durata a două ore şi jumătate! E un spectacol profund şi care, în ciuda titlului, după părerea mea, se adresează în primul rând bărbaţilor. O spun cu mâna pe inimă: e o piesă care chiar merită să fie văzută!
- Pentru că aşteptăm cu înfrigurare Crăciunul, îţi pun o întrebare cu sunet de clopoţei. Ce stare stârneşte sărbătoarea în tine?
- Crăciunul uneşte oamenii. În fiecare an, eu sărbătoresc Crăciunul de două ori: o dată acasă, cu ai mei, şi o dată la Sala Palatului, cu marea familie care e publicul meu. La fiecare final de concert, spun aşa: "Să fiţi sănătoşi, pentru că, dacă nu suntem sănătoşi, nu putem să facem nimic din ceea ce ne dorim." Şi mai spun ceva: "Fiţi liberi aici (şi arăt cu mâna la tâmplă) şi aici (şi arăt cu mâna la inimă)!" Pentru că, dacă suntem liberi în minte şi în suflet, putem să alegem, putem să fim cine ne dorim să fim. Dacă suntem constrânşi şi preocupaţi de problemele altora, în loc să fim preocupaţi de noi înşine, excluzând orice urmă de egoism din poveste, e greu să te bucuri de viaţă, e greu să te trezeşti şi să spui "ce zi frumoasă e azi". După concerte, mai stau vreo două ore ca să dau autografe sau să fac poze - e o bucurie să mă întâlnesc cu oamenii şi, în acelaşi timp, un semn de respect pe care l-am învăţat de la taică-miu şi pe care l-am înţeles şi mai bine de-a lungul anilor. Cum adică: un om a bătut sute sau mii de kilometri ca să mă vadă şi eu nu pot să-mi rup câteva minute ca să dau un autograf şi să fac o poză?! Ei bine, tuturor acestor oameni le mai urez şi să fie fericiţi, căci, dacă eşti fericit, înseamnă că eşti ok cu tine însuţi. Şi aşa ar trebui să fim tot timpul, nu numai de Crăciun.
"Dumnezeu mi-a dat o şansă enormă"
În spectacolul "Jake şi femeile lui"
- Tu eşti fericit?
- Încerc să fiu conştient mereu că fericirea e o stare de spirit. Uneori, mi se întâmplă să uit asta: mă pierd în amănunte, din dorinţa, poate exagerată, de perfecţiune în meserie, care, realizez, mă limitează temporar. Pe de altă parte, sunt conştient că Dumnezeu mi-a dat o şansă enormă: sunt sănătos, am doi copii minunaţi, le am alături de mine pe mama şi pe soţia mea şi fac ceea ce-mi place, de atâţia şi-atâţia ani. Eu nu mă duc "la serviciu" - n-am avut niciodată acest sentiment. Eu mă duc undeva unde mă simt bine şi unde ofer şi mi se oferă bucurie.
- Deşi eşti unul dintre cei mai iubiţi artişti români, nu ai căutat niciodată publicitatea cu orice preţ, nu te-ai amestecat în tărâţele showbiz-ului, ceea ce ţi-a creat o aură de distincţie şi chiar de mister...
- Unii au spus că e o chestie de îngâmfare, de superioritate. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Am fost "ajutat" şi de presa tabloidă, ajungându-se ca unii oameni neinformaţi să gândească astfel, total fără motiv. Dar, până la urmă, fiecare e liber să creadă ce vrea. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să fii nimic altceva decât ceea ce eşti şi nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. E adevărat, publicitatea e necesară în profesia mea. Oamenii trebuie să ştie de tine, de ceea ce faci. Că - vorba lu' tata - dacă reciţi sau cânţi în baie, în afară de tine şi de oglindă, alţi martori n-o să ai. Dar să te foloseşti de viaţa personală, să dai detalii intime ca să-ţi creşti popularitatea, asta nu-mi place!
- Pe de o parte, cred că e ceva nativ, dar, pe de altă parte, e şi o chestie auto-impusă. În anii '90, în presă a apărut un articol care m-a şocat prin neadevărul lui, un articol foarte urât despre mine şi Cristina Ţopescu, cu care formam, la vremea aceea, un cuplu: în esenţă, se vorbea despre violenţa mea. Crede-mă: mi s-a părut ceva îngrozitor, o formă de a intra cu bocancii în viaţa intimă a unui om, mai ales că tot ceea ce era scris acolo era, de la cap la coadă, o minciună sfruntată. Mă tot întrebam: "De ce? De ce?" Mai târziu, am înţeles: nişte oameni trebuie să vândă nişte ziare şi subiectele nu trebuie să fie neapărat adevărate. Dar, de atunci, am devenit mai reticent sau, dacă vrei, mi-am apărat şi mai mult viaţa personală. Pentru că modelele mele, în viaţă, au fost mereu acelea ale unor oameni iubiţi şi respectaţi pentru ceea ce făceau sau fac în profesia lor. Şi azi îl ascult şi-l apreciez pe Elton John, pentru ce-mi transmite muzical, nu pentru orientarea lui sexuală. Îl apreciez pe Kevin Spacey, pentru interpretarea lui actoricească, nu mă interesează scandalul în care e implicat. Îl apreciez pe Marlon Brando, pentru rolurile lui din filme, nu pentru felul în care şi-a trăit viaţa personală. Aşa sunt eu construit. Realizez curiozitatea publicului, dar nu înţeleg excesul de zel al unor publicaţii pentru astfel de subiecte. Nu refuz să vorbesc despre lucruri normale, dar nici nu sunt dispus să hrănesc acel soi de curiozitate. Şi artistul, de orice fel ar fi el, când intră pe uşa casei, e tot un om normal. De ce să mă intereseze ce face omul ăla acasă, când ceea ce-mi oferă el, în profesie, e infinit mai bogat, în toate nuanţele posibile ale scării emoţionale? Ştiu că ăsta e trend-ul acum, inclusiv în televiziune, unde aproape că nu mai există programe de divertisment clasice, ci doar reality-show-uri, dar eu îmi păstrez părerea şi-mi văd de-ale mele. Ştiu că unii ar putea să spună despre mine că nu sunt deschis la nou. Ba sunt deschis la tot ce e nou, dar aleg ce mi se pare curat şi interesant.
"La «X Factor» doar stau şi ascult"
Regele scenei
- De ceva vreme, fanii tăi se bucură mult şi pentru că te pot vedea la televizor, în mod constant, ca jurat în emisiunea "X Factor". Chiar dacă pari, câteodată, din "altă parte", diferit de ceilalţi colegi ai tăi, emisiunea e un mare succes... Tu cum te simţi acolo?
- La început a fost ciudat, pentru că n-am fost obişnuit să stau. Am fost obişnuit să mă mişc, să fac lucruri, nu să stau într-un scaun. Inclusiv la "Dansez pentru tine", opt ani, n-am stat deloc: mă mişcam tot timpul, vorbeam, coordonam, cântam... La "X Factor", doar stau şi ascult. Şi a mai fost ceva cu care mi-a fost dificil să mă acomodez: deşi emisiunea este un concurs de muzică, la noi, în România, formatul are o componentă mai pronunţată de reality-show. Eu sunt interesat de ceea ce văd pe scenă, de tinerii talentaţi care pot să găsească la "X Factor" o rampă de lansare. Sunt acolo doar să-i ajut pe concurenţii din echipa mea şi, dacă sfaturile mele vor lăsa o urmă în viaţa lor artistică de mai târziu, m-aş bucura foarte mult. Însă eu, juratul, nu trebuie să ies în faţă.
- Emisiunea asta are două tăişuri: dă foarte multe speranţe, dar deseori ele se năruie, înainte de a se împlini. Simţi o responsabilitate în acest sens?
- Eu ştiu care e rolul meu în emisiune, dar ce se întâmplă mai departe cu concurenţii, după ce se termină concursul, ţine de norocul fiecăruia. Dacă e să existe o responsabilitate, atunci ea e a televiziunilor şi a caselor de discuri implicate în aceste proiecte, care promit contracte ulterioare, cel puţin câştigătorilor. Gândeşte-te că, din toate sezoanele de "X Factor" la care am participat, singura concurentă care a devenit foarte cunoscută şi are acum o carieră în muzică este Nicoleta Nucă, care - culmea! - nu a câştigat, ba chiar a fost eliminată în semifinale. Nici azi nu înţeleg de ce s-a întâmplat asta, când Nicoleta are o voce absolut extraordinară! În schimb, Florin Răduţă, câştigătorul meu din 2015, o voce foarte specială, nu-şi găseşte încă locul pe piaţă şi iarăşi nu înţeleg de ce. Aşadar, tot ce pot eu să fac - şi ceea ce am şi făcut de-altfel - este să-i invit în concertele mele pe acei concurenţi cu care am lucrat şi ale căror voci cred că merită să fie auzite. Eu nu am nici casă de discuri personală, nu sunt nici producător... I-am ajutat şi îi ajut după puterile mele, nu pentru că aşa îmi cere emisiunea, ci pentru că aşa am simţit că e firesc să fac.
"Să căutăm răspunsurile în noi"
În plină desfăşurare
- Munceşti mult, Ştefane! De fapt, cum arată o zi din viaţa ta?
- Diferă în funcţie de perioade, dar mereu încerc să mă organizez, pentru că altfel n-aş putea să duc toate lucrurile la bun sfârşit. Ceea ce nu înseamnă că, din când în când, nu-mi place să şi deviez de la traseu, adică să fac exact ce simt în clipa aia. De exemplu, să plec, uite-aşa, pe nepregătite, la munte. Sigur că evadări din astea se întâmplă rar, tocmai din cauza programului, dar - slavă Domnului! - se întâmplă. În rest, după cum îţi spuneam, zilele mele diferă în funcţie de perioade. Dacă, să zicem, sunt într-o perioadă de repetiţii la teatru, care durează cam 2-3 luni, atunci automat devin matinal, mă trezesc de dimineaţă, pentru că, la ora 10, încep repetiţiile. După această perioadă, când am ieşit cu spectacolul la rampă, nu mai sunt aşa matinal, căci munca mea e o munca "de seară". Fie că am spectacol la teatru, fie că am concert, 99% dintre ele sunt seara. Pentru că, de multe ori, ajung abia noaptea, târziu, acasă - deşi nu practic cea mai veche meserie din lume! (râde) - sunt nevoit să compensez orele necesare de somn şi să dorm până mai târziu, dimineţile. La fel şi cu mâncarea: mi-ar plăcea să am ore de masă regulate, dar, de obicei, programul nu-mi permite acest lux. În plus, când am spectacole sau concerte, nu pot să mănânc înainte. În schimb, după ce ies de pe scenă şi mă mai liniştesc, organismul îmi cere hrană, deci mănânc pe la ore la care, de obicei, nu e indicat. Şi-atunci, a doua zi, după ce mă trezesc, mă apuc şi mai tare de sport. (râde) Nu fac sport ca să arăt nu ştiu cum, ci fac sport ca să mă întreţin într-o formă bună şi ca să am o stare bună.
- O întrebare inevitabilă în prag de Crăciun: cu ce sentiment aştepţi Sărbătorile?
- De fiecare dată aştept Crăciunul cu mare bucurie, pentru că sărbătoarea asta înseamnă, pentru mine, în primul rând, familie. Înseamnă să-mi pun CD-ul preferat cu Mahalia Jackson, înseamnă să ascult "Silent Night" în interpretarea acestei voci dăruite de Dumnezeu, înseamnă să împodobesc bradul, aşa cum am fost învăţat în copilărie de părinţi şi cum i-am învăţat şi pe copiii mei, înseamnă să împart cadouri cu toată dragostea.
- Crezi că oamenii mai au chef de Crăciun?
- Azi trăim o ruptură între generaţii, probabil din cauza tehnologiei atât de avansate. Tindem să nu ne mai acordăm timp, să nu ne mai ascultăm şi - culmea! -, deşi suntem toată ziua pe tablete şi pe telefoanele mobile sau cu căştile la urechi, de multe ori îmi dau seama că suntem "autişti". Ne căutăm în afară, când răspunsurile sunt, de fapt, în noi înşine. Cei mai în vârstă au senzaţia că tinerii nu înţeleg exact ce se întâmplă cu ei, iar cei tineri cred despre cei mai în vârstă că sunt o generaţie depăşită, care nu e "cool" şi nu e "gen". Rupturi între generaţii au existat întotdeauna, dar ruptura de azi poate e mai mare decât celelalte. Eu cred că orice generaţie nouă înseamnă progres, înseamnă un şut în fund înainte, dar depinde de ce fel de şut e vorba: generaţiile anilor '60-'70 au dat un şut de omul a zburat pe orbită, într-atât de intens a fost efectul social şi cultural, în schimb alte generaţii n-au fost atât de spectaculoase. Eu fac parte din generaţia anilor '80, a celor cu cheia de gât, cu matricolă, care au trecut de la comunism la capitalism, de la lipsă de informaţie la supra-informaţie, de la Moş Gerilă la Moş Crăciun. Multor tineri li se pare, poate, că sărbătoarea Crăciunului e aceea comercială, cu tot felul de pachete promoţionale şi de reclame, iar celor mai în vârstă li se pare poate că ea a devenit prea comercială. Important ar fi, aşadar, să ne regăsim cu toţii undeva, la mijlocul drumului, şi să sărbătorim spiritul Crăciunului, care, în orice epocă, rămâne acelaşi.
- Ştefane, simţi că te potriveşti cu lumea în care trăieşti?
Talentat şi seducător
Foto: ALIN SURDU (2), DANIEL ROBERT DINU, VALI GRECEANU, MIHAELA MARIN, MIHAI GEORGIADI
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
