ION SAPDARU - Regizor - "Nu puteam să văd România, ci doar să o aud"

La Teatrul Național din Iași a descins din nou, în prag de Crăciun, celebra Coa­nă Chirița. Ambițioasa is­prăv­ni­ceasă este jucată în travesti de actorul Horia Ve­riveș, iar regizorul strașnicului spectacol este basarabeanul Ion Sapdaru. L-am ispitit să ne răs­pundă la câteva întrebări, despre teatrul de din­coace și de dincolo de Prut.

Ultimul sat românesc din lume

- Domnule Sapdaru, cum de v-ați gândit, ca din câte ispite există pentru un regizor, să o re­vitalizați tocmai pe Coana Chirița, scoasă, de la o vreme, la pensie?

- Aceasta este cea de-a treia Chiriță pe care o mon­tez. Prima am făcut-o pe când eram student, a do­ua tot la Iași, cu Teo Corban în rolul principal (când l-am auzit cântând cu vocea lui sublimă de tenor, mi-am zis: "Habemus Chirița") și acum, cu Horia Veriveș. Dar trebuie să mărturisesc că acest personaj m-a fascinat încă din copilărie, pe când locuiam în ultimul sat românesc de pe lume, cel de pe malul Nis­tru­lui. Dincolo începea Ucraina. Dar aveam un aparat de radio la care ascultam cu sfin­țenie teatrul radiofonic din România. Ba, țin minte că într-o zi cu vreme bună, am prins și televiziunea română. Dar cel mai des prindeam "Radio Iași", la ca­re auzeam mereu: "Teatrul Național Iași pre­zin­tă...". Radio Iași înregistra toate spectacolele și le trans­­mitea. Printre ele s-a numărat, evident, și "Chi­rița în provincie", cu faimosul Miluță Gheorghiu.

- De ce ascultați cu atâta pasiune teatrul ra­diofonic?

- Teatrul radiofonic era singura adiere care ve­nea dinspre România. Poate tocmai de asta m-am și îndrăgostit de teatru. Satul nostru era foarte con­ser­vator. Aflându-se cumva la marginea lumii, limba română s-a conservat foarte bine. Oamenii încercau să își păs­tre­ze identitatea pe cât se putea și, țin minte, că se vorbea o limbă românească foarte fru­moasă. Sigur că exista un dulce accent mol­do­ve­nesc, dar era lim­ba lui Crean­gă și încă mai păstra ceva din Leto­pisețe. As­cultam radioul de dor, de dor de România. Nu pu­team să o văd, ci doar să o aud.

- Când ați reușit să o și vedeți, pentru prima oară?

- În 1987. Eram student la clasa moldovenească de la Institutul de Cinematografie din Moscova și atunci am pus în scenă pentru prima dată "Chirița", cu care am venit apoi în turneu la București. Eram în anul II și făceam în paralel actorie și regie. Și cu această "Chirița" am câștigat și premiul pentru cel mai bun spectacol, la un concurs dintre toate cele cinci ins­titute de teatru și cinema din Moscova.

Oră de vorbire cu Maria Tănase

- Și au înțeles rușii ceva din "Chirița"?

- Rușii din Moscova sunt diferiți de rușii din Moldova. Poate părea o răutate, dar e purul ade­văr. Moscoviții erau mult mai deschiși. Profe­so­rii noștri ne spuneau: "Voi vă pregătiți pentru teatrul româ­nesc din Moldova. Trebuie să vorbiți ro­mâ­nește impecabil". Am avut, desigur, profesori buni de vor­bire, dar cel mai bine ne-au predat nouă vor­birea Ma­ria Tănase și Ioana Radu, pentru că la Mos­cova erau magazine unde se vindeau cărți și discuri din toa­te țările socialiste, iar noi, evident că ne cum­pă­ram tot ce apărea în raionul dedicat Româ­niei. Gă­seai tot ce îți doreai. De exemplu, "Cel mai iubit dintre pământeni", care era interzis în Ro­mâ­nia, eu l-am cumpărat de la Moscova.

- Dacă înțeleg bine, dumneavoastră, la Mos­cova, ați studiat în românește?

- Rușii mai practicau chestia asta din când în când. În istoria Moldovei au fost patru clase de stu­denți care au studiat la Moscova. Două la Institutul "Boris Ciukin", una la MHAT, și una la celebrul Institut de Cinematografie, unde au terminat toți marii regizori, Tarkovski, Mihalkov, Emil Loteanu. Aici am studiat și noi (în al 86-lea an din istoria acestui institut a venit rândul Moldovei să trimită o clasă). L-am avut profesor pe cele­brul Evgheni Mat­veev, care a în­ceput să învețe ro­mânește din res­pect pentru stu­den­ții lui.

Când Dumnezeu e uriaș!

- Cum a fost admiterea?

- Concursul a fost extraordinar. Eram patru sute de bă­ieți pe un loc, iar fe­te­le, 2000.

- Cum v-ați ho­tă­rât să mergeți la exa­men?

- Eu am făcut fa­cul­tatea de teatru la Chi­și­nău, am și jucat acolo, la Teatrul "Lu­ceafărul", a­poi m-am dus în armată, și când m-am întors, nu mai aveam loc. Și atunci mi-am dat demisia, mi-am luat va­liza și am decis să plec la Teatrul din Bălți. Și atunci s-a petrecut o mi­nune. Dumnezeu a fost uri­aș! Cum mergeam eu, amărât, pe drum, m-am în­tâl­nit cu domnul Mihai Bădicheanu, un bun actor de co­­medie, care se ocupa de formarea clasei moldo­ve­­nești de la Moscova. Dacă aș fi ieșit din teatru cu două secunde înainte, nu m-aș fi întâlnit cu el. L-am sa­lutat, am trecut pe lângă el și i-am sim­țit privirea ca pe un foc în ceafă. M-am întors. "Unde te duci?". "La gară, maestre." Și atunci m-a întrebat: "N-ai vrea să dai examen la Ins­titutul de Ci­ne­mato­grafie din Moscova?". "Atunci mi-a sunat par­că un clopot în cap". "Vreau, maestre, cum să nu vreau!".
Prima pro­bă, eli­minatorie, era o probă fil­ma­tă, pe ca­re am dat-o la Chișinău. Am lu­at-o, și peste patru zile m-am dus la Mos­­cova. Mi s-a spus că trebuie să am un monolog, o po­ves­tire și o poe­zie în rusește. Când am ajuns la ins­ti­tut, pe holuri erau vreo 2000 de bă­ieți. "Ce se în­tâmplă aici?" am în­tre­bat. Profe­so­rul Metveev scăpase o replică. Spu­sese: "Dacă nu găsesc pe nimeni din Moldova, poa­te veni ori­cine din Uniunea Sovietică". Așa că pe holurile de pe cele cinci etaje era full de concu­renți care aș­tep­tau la cotitură. Noi eram patru băieți din Moldova. Am intrat ultimul, la ora 12.02. "Ioa­ne, tu dacă ai făcut deja o facultate de actorie la Chiși­nău, de ce vrei să mai faci una?" m-a întrebat pro­fe­sorul Metveev. Iar eu, șmecher, am zis: "Pen­tru că vreau să învăț de la dum­neavoastră." "Bine, hai, zi, ce-ai pre­gătit?" "Știți, aici avem o pro­ble­mă, pentru că eu nu am pregătit nimic în rusește." "Ciudat", a zis Metveev și s-a uitat la Bădicheanu, care s-a făcut mic. Am zis eu o poezie de Grigore Vieru, și Metveev m-a întrebat dacă știu ceva de Ion Druță. "Avea Druță o povestire cu un șmecher care găsește la o fântână niște ochelari ...". Atunci am simțit că se deschide cerul pentru mine. "O știu!". Și i-am spus-o frumos, în românește. Profesorul s-a distrat foarte tare.

- Dar dacă el era rus, cum de a priceput ce ziceați?

- Pentru că el știa limbajul teatrului. Am ter­minat la ora 12.10. Am stat fix opt minute. Când am ieșit, după mine a ieșit și secretara lui, care a spus: "Toți sunteți liberi. S-a găsit studentul".

Cu Chirița la București

- Să revenim la "Chirița"...

- Da. Am montat-o cu colegii mei în anul doi, am luat premiu, și el consta într-o călătorie într-o țară socialistă. Colegii din ceilalți ani au ales RDG, Cehoslovacia. Noi, moldo­ve­nii, am zis toți: "Ro­mâ­nia"! Era singura noastră șansă să ajungem în Româ­nia, pentru că plecam ca studenți ruși. Din Moldova nu am fi putut ple­ca. Și am ajuns în 1987, e­xact acum 30 de ani, când în­cepuseră mișcările de la Brașov. Era prima oară când plecam în stră­inătate, și toc­mai în Ro­mâ­nia. Eram ex­trem de emo­­ționat. L-am ru­gat pe în­soțitorul de vagon să mă tre­zească când ajun­gem în Iași. Trenul doar tre­cea prin Iași. Și m-a trezit. M-am uitat plin de emoție pe geam și, când colo, nimic. "Unde-i Iașul?". "Aici." "Păi, nu văd ni­mic". Era întu­neric beznă. Noi știam că e nasol în Ro­mânia, dar nici chiar așa de nasol. În URSS ve­nise dez­ghețul. Era altceva.

- Și la București ce ați făcut?

- Noi venisem să jucăm trei spectacole cu Chi­rița. Ne-am dus la Gambrinus, la Athenée Palace. "Doamne, suntem în Rai". Dar Raiul nu era chiar așa cum ne așteptam. Pe stradă patrulau milițieni înarmați, pentru că era în zilele cu protestele de la Brașov. În URSS, pe vremea aia, polițiștii, în tocul de la armă își băgau semințele pe care le mâncau pe stradă.

- Ați avut succes?

- Am jucat două spectacole la Casandra. A venit doamna Berlogea să ne felicite. Ne-a vorbit în ru­sește, deși noi eram români. Toți spectatorii au fost încântați, mai ales pentru că jucam românește. Al treilea spectacol tre­­buia să fie la un târg, la TIBCO. Spec­­ta­colul a fost in­terzis de coana Lea­na per­so­nal. "Ce e cu rușii ăștia care joacă Chi­rița la TIBCO?". "Știți, sunt studenți mol­do­veni". "Atunci nu joacă", a zis ea. Și nu am jucat. În călătoria aia la Bucu­­rești, le-am spus colegilor mei că eu mă jur să ajung actor și regizor în România. "Băi, tu ești nebun? Tu nu vezi că ăsta, adică Cea­ușescu, o să mai trăiască 50 de ani?". Apoi, după terminarea facultății, ne-am întors la Chișinău și am des­chis teatrul "Eugen Io­nescu". Și, în primul tur­neu din istorie al unui teatru din Basarabia în Ro­mânia, am venit și eu. Am jucat două spectacole la Botoșani, două la Bacău, unde am petrecut primul paște românesc. Am fost la biserică și am plâns de emoție, ca o babă, și apoi la Iași. După o repre­zen­tație cu "Rinocerii", a venit la mine di­rectorul și mi-a zis: "Nu vrei să vii actor la Teatrul Național din Iași?". Am simțit că fac stop cardiac. Am murit, am renăscut și am acceptat imediat. Pe actul meu de transfer stă semnătura lui Andrei Pleșu și a mi­nistrului Culturii din Moldova: "Se detașează pen­tru toată viața actorul Ion Sapdaru de la Chiși­nău la Teatrul Național din Iași".