MEHDI AMINIAN - "Totul se schimbă în lume. Trebuie să păstrăm ceva"

A devenit o tradiţie ca unele dintre cele mai intense evenimente muzicale ale sfâr­şi­tului de an să fie găzduite la Sala Radio, o adevărată instituţie de promovare a va­lo­rilor mu­zicale.

Sub titulatura "Quieter Than Silence" ("Mai silenţios ca tăcerea"), patru tineri dar experimentaţi instrumentişti, doi iranieni, un si­ri­an şi o franţuzoaică, au prezentat o muzică vibrantă, plină de mister şi de emoţie, inspirată de muzica tradi­ţio­nală şi de versurile ma­eş­trilor orientali sufi. Iniţiatorul a­ces­­tui proiect, aflat şi pe sce­nă ca pro­ta­gonist, Mehdi, ira­nian de origine, a venit pri­ma oară în Ro­mânia în 2011, pentru a participa la un con­cert din cadrul Fes­ti­va­lu­lui Enescu. Doi ani mai târ­ziu, s-a întors în­tr-o călătorie muzicală prin satele Maramu­re­şu­lui, care l-au copleşit cu atâ­ta farmec, încât a decis să se stabilească la Bucu­reşti şi a demarat "Roots Revival Ro­­mania", un pro­iect de îm­binare a mu­­zicilor tradiţio­na­le, ce a ajuns la cel de-al trei­lea ca­pitol. Primul a pornit de la muzica Maramure­şu­lui, al doilea a fost de­di­cat Mariei Tănase, iar pentru anul a­ces­­ta, Mehdi s-a întors la ră­dă­­ci­nile sale. "Interesant cum via­ţa te pune în diferite si­­tua­ţii. Locuiesc la Bucu­reşti, studiez aici la Con­servator, în­văţ cât mai mult des­pre mu­zica românească, şi toc­mai acum am sim­ţit nevoia să îmi prezint ră­dă­cinile muzicale ira­niene".

Bunicii şi străbunicii din Esfahan

Mehdi s-a născut la Esfahan, o cunoscută ca­pitală culturală a Iranului. Părinţii săi erau studenţi, dar deşi s-au mutat în capitală, la Teheran, micul Mehdi a păstrat legătura cu oraşul natal prin bunicii săi. "De fiecare dată când mă întorc în Iran, merg şi la Esfahan, să-mi văd cele două bunici şi cei doi stră­bunici. Unul dintre ei are 100 de ani şi este un poet sufi. Am avut multe de învăţat de la ei, de la mo­dul lor de a privi viaţa simplu, cu înţelepciune. Alt lucru care m-a influenţat mult în copilărie a fost faptul că mama asculta muzică bună, clasică şi tradiţională. Îmi plăcea şi mie, ca oricărui băiat din lume, să joc fotbal, dar îmi amintesc că eram cu adevărat fas­ci­nat de sunete. Puteam sta ore întregi cuminte, la 5-6 ani, ascultând muzica, instru­men­tele. Nu am avut pe nimeni în familie care să cânte. Situaţia finan­cia­ră a familiei ne făcea să ne tot mutăm dintr-un loc în altul şi, oriunde ajungeam, căutam să aflu ce ve­cini au vocile mai frumoase, ce ceremonii re­li­gioase sau culturale au loc în cartier, pentru că aco­lo se auzea muzica. Pe vremea aceea, în Iran nu se cânta atât de mult pe străzi, nu prea aveau loc con­certe, ca acum, era perioada răz­bo­iului cu Irakul, apoi a revoluţiei, şi oamenii erau mai închişi. În plus, părinţii mei credeau că o edu­ca­ţie muzicală ar sta în calea studiilor pentru me­seria pe care şi-o doreau pentru mine, doctor sau inginer, şi nu m-au încurajat deloc... Însă atunci când m-au văzut că îmi confecţionez singur, la 10-11 ani, propriul ins­tru­ment dintr-o bucată de plas­tic, m-au lăsat în pace, iar mai târziu m-au dus la un profesor. Nu ştiam dacă mă pricep sau nu, dar pe la 16-17 ani, când oamenii au în­ceput să mă încu­rajeze, am înţeles că sunt pe drumul cel bun." La acea vârstă, a părăsit, ală­turi de părinţi, Iranul şi s-a mutat în Europa. La scurt timp, avea să por­nească pe propria cale, cea a unui stil no­mad, mereu pe drum, între Asia, Orient şi Eu­ropa.

- Ai avut dintotdeauna spiritul acesta aven­tu­ros, al călătorului?

- Cred că toţi puştanii îl au, atâta doar, că unii îl ţin ascuns înăuntru, iar alţii, nu. Când eram mic, eram un introvertit, iar călătoriile mele ţineau de lectură. Cu o mamă pro­fe­soară de literatură şi cu atâtea cărţi în casă, cititul a însemnat marea mea pa­siune, în afara muzicii. Am ci­tit la 14 ani "Di­vi­na Co­me­die", apoi Dos­toievski, am des­co­pe­rit lumi fascinante. Apoi am continuat altfel călă­to­ria, iar aceasta m-a făcut să con­ştientizez valorile cul­­turii mele. Nimeni nu le poate în­ţe­lege cu ade­vărat, până ce nu le vede de la distanţă, în o­glin­da celorlalte culturi. Până nu călătoreşti, nu le vezi, iar acesta a însemnat unul dintre darurile cele mai im­portante primite de mine.

- A însemnat Eu­ropa un şoc cultural pentru ti­ne?

- Da, însă nu mi-am dat seama de asta decât du­pă câţiva ani. Când am ajuns aici, sufeream, şi nu şti­am care-i cauza su­fe­­­rinţei mele. Acum în­­ţe­leg că această su­ferinţă a mea, de a trăi într-o lume în care totul era diferit, a avut un sens, m-a făcut să fiu cel de acum. Asta-i marea bucurie a vieţii, să te regenerezi zi de zi, să fii des­chis şi dinamic, să cauţi să scapi de presiunea ego-ului, a fixaţiei pentru lucruri. Întreaga lume se schimbă într-un ritm foarte rapid şi cred că trebuie găsită o balanţă între modernitate, tehnologie şi calitatea vieţii. De pildă, în Esfahan, bunicii mei au o casă veche, superbă. Mama şi cu toate rudele vor să o dărâme şi să construiască o casă nouă, confor­tabilă, iar eu şi cu bunica ne luptăm să o păstrăm. Nu sunt retrograd, beneficiez şi de tehnologiile ac­tuale, dar trebuie să şi păstrăm ceva.

"În Maramureş am avut un puternic sentiment de acasă"

- Ce te-a impresionat la călătoriile tale prin satele maramureşene?

- Mi-a fost greu să-mi explic, dar am avut un puternic sentiment de acasă. Cel de-al treilea nume al meu este Jazi, care vine de la satul străbunicilor, Gaz. Aflat la doar câţiva kilometri de Esfahan, încă se mai vorbeşte acolo pahlavi, vechea lim­bă preislamică, persană. Mergeam acolo în copilărie. În Maramureş am re­gă­sit acea simplitate a omului de la ţară, o simplitate însă complexă, plină de în­ţe­lep­ciune. De multe ori, la oraş e in­vers, trăim o superficialitate a com­ple­xităţii. În Mara­mu­reş am regăsit şi ră­dăcini co­mu­ne cu muzica per­sa­nă, în spe­cial doina. Am ascultat mult şi une­ori am cântat şi eu cu muzicanţi locali, cu grupul Iza, de pildă. Sper ca Mara­mu­reşul să rămână un ză­cământ de au­tenticitate, pentru că avem mare ne­voie de aşa ceva. Atunci când devenim răsfăţaţi, când totul în jur se schimbă rapid, punctul fix în jurul căruia ne putem regăsi este autenticitatea. Cea din Gazi sau din Maramureş. În fond, atât ca oa­meni, cât şi ca muzică, provenim cu toţii din aceeaşi ce­lulă, dintr-o mare fiinţă. Ne-am divizat, ne mai unim din când în când pe parcurs, ne despărţim din nou...

"Scopul este mereu acelaşi, de atingere a divinului"

- Ce te-a făcut ca după atâtea peregrinări, să te stabileşti în România?

- Mămăliga? Glumesc, am vorbit prea serios până acum. Un simplu sentiment că mă simt bine aici, că oamenii sunt binevoitori cu străinii. Dacă ar fi să caut o asemănare cu cultura persană, aceea ar fi bunătatea oamenilor. Nu pot să-mi exprim în cu­vinte gratitudinea faţă de oamenii întâlniţi aici, care mi-au oferit foarte mult fără să aştepte nimic în schimb. În plus, simt o libertate de a crea într-un spa­ţiu care nu-i exploatat atât cât ar merita.

- Cum a pornit cel de-al treilea capitol al proiectului "Roots Revival Romania"?

- L-am cunoscut pe Mohamad Zatari, un sirian ce s-a mutat de curând în România şi este încă foarte ancorat în muzica siriană, în tot ceea ce se întâmplă acolo, are o abordare proaspătă, apropiată de rădăcini. Am început să improvizăm, am adunat alţi câţiva muzicieni şi am imprimat albumul "Quieter Than Silence". El înseamnă răspunsul nostru la zgomotul tot mai puternic ce se aude peste tot în lume. Tot zbuciumul din Orientul Mijlociu, dictaturile din Rusia şi din America, conflictele ne­sfârşite creează un zgomot teribil. Această muzică a noastră vrea să creeze un spaţiu dincolo de tăcere, în­tr-o lume tot mai zgomotoasă şi mai agresivă. Aceas­­ta este o epocă în care cuvintele şi comu­ni­ca­rea şi-au pierdut funcţia primară. Concertul şi pri­mirea făcută de pu­blic la Sala Radio ne-au dat multă energie şi încre­dere. M-am bucurat, de asemenea, că ultimul concert al proiectului a avut loc la Sina­go­ga din Bistriţa. Pentru mine, muzica are o mare le­gă­tură cu spi­ri­tua­litatea, cu divinitatea, cu religia. Nu con­tea­ză des­pre ce religie-i vorba. Sunt multe feluri de in­ter­pretare, mulţi se pierd în asta, însă sco­pul e mereu acelaşi, de atingere a divinului. Indi­fe­rent de unde venim, din ce religie, parte a lumii, sun­tem în cău­tarea adevărului. La fel cum o pasăre zboară fără să se gândească din ce specie face parte.

- După atâtea călătorii şi experienţe prin lume, ai înţeles ce te defineşte, ce parte a culturii persane te-a influenţat mai mult?

- Poezia persană a rămas vie de mai bine de 1000 de ani, ea este calea prin care ne păstrăm limba şi cultura. În discuţiile de zi cu zi între oameni, pe stra­­dă, folosim expresii ale marilor noştri poeţi. Avem altare dedicate poeţilor, precum altarele de­di­cate sfinţilor. Atunci când citesc Rumi, Omar Khayyam, parcă ar fi lângă mine, parcă aş sta de vorbă cu ei. Poezia mi-a şlefuit identitatea, mă hră­nesc şi mă bucur de ea tot mai mult.