- Vine iarăşi Crăciunul, şi printre colindătorii pe care românii îi aşteaptă cu drag să le ureze sărbători fericite, tu te afli în frunte. De unde ai deprins dragul de-a colinda?
- Din copilărie, de când cântam acasă. Deşi eram doar un prunc, mi-am dat seama că vocea mea face o impresie aparte, linişteşte cumva, transmite emoţie. Cred că e un dar de la ursitoare. Secretul stă în felul sincer de a transmite mesaje uşoare, despre un moment special din viaţa noastră, ce vine o dată pe an şi are puterea să ne bucure. În rest, am mizat mult pe text, pe felul în care pot oferi o idee îmbrăcată în sunete simple. Eu am foarte puţine colinde tradiţionale în repertoriu, majoritatea cântecelor mele despre Crăciun sunt piese originale, compuse chiar de mine. Îmi doresc de fiecare dată să creez o legătură între muzică şi om, transformând melodia într-o poveste. Vreau ca spectatorul să se regăsească în ceea ce cânt. Nu cred că e "o mare inginerie"! E un har pentru care nu pot decât să mulţumesc! Aşa s-au strâns 10 albume de studio, cu melodii dedicate acestei sărbători, pentru vreo patru dintre ele primind şi "Discul de aur" pentru vânzări.
Braţ la braţ cu Grigore Vieru
Micul colindător din Turda
- De vină cred că este bucuria cântatului. Încerc să transmit poveşti cântate despre amintirile mele minunate, despre felul în care perioada aceasta din an, de altfel preferata mea, mi-a schimbat viaţa, încă din copilărie. Şi mi-e drag tare să pot vesti an de an, nu doar Crăciunul, ci şi venirea iernii, în concerte în care oamenii pot să uite, timp de câteva ore, de necazuri, bucurându-se împreună cu mine, prin muzică, de feeria timpului!
- Blândeţea vocii tale, deschizătoare de inimi, "ascunde" şi credinţă în Dumnezeu?
- Nu sunt un habotnic. Sunt convins că a crede în ceva este mai degrabă un dat al firii, un soi de echilibru necesar tuturor, într-un haos fără margini în care, vrem nu vrem, trebuie să supravieţuim. Fără doar şi poate, cred că există cineva care are grijă de noi şi de felul în care ne ordonăm existenţa, dar, uneori, credinţa se raportează şi la noi, la puterea fiecăruia de a înţelege anumite taine şi de a le "aplica". Dincolo de principiile morale, eu mă ghidez după reguli de bun simţ care mi-au ajutat mereu în viaţă şi care au făcut, într-un fel sau altul, să ajung unde sunt astăzi. Sunt reguli deprinse de altfel din familia mea, cel mai de preţ altar al meu. Şi să-ţi mai spun ceva: când eram puştan, elev la liceu, bunica îşi dorea să devin preot, iar mama, artist. Dincolo de "lupta" dintre ele, eu, de unul singur, mi-am dat seama că muzica e calea mea, calea prin care să reuşesc să "vindec" suflete şi să pot face oameni fericiţi! E o misiune pe care am purtat-o peste tot, din România până prin toate colţurile Basarabiei, acolo unde, la braţ cu marele poet Grigore Vieru, am cântat şi am promovat frumuseţea muzicii, dar şi unitatea de limbă şi de neam!
Cu mama şi tata
- Paul, te-ai născut în Turda, un oraş din inima Transilvanei. Cum venea iarna în copilăria ta? Cum era aşteptat Crăciunul?
- Turda era o feerie de Crăciun. Aşa mi-o aduc aminte. Chiar mă gândeam zilele trecute, cât de frumoase erau iernile de odinioară şi cât de frumoase erau poveştile de iarnă de mai demult. Ale mele, cel puţin! De la prima zăpadă, noi, copiii, dădeam fuga în curtea şcolii, să ne bulgărim. Uzi leoarcă, ne întorceam înapoi în clase şi încercam să găsim tot felul de scuze pentru întârziere, deşi era limpede pentru oricine ce făcusem. Nu postam pe Facebook când apăreau primii fulgi, şi nici selfie-uri cu bradul nu aveam - dar asta nu înseamnă că momentele respective aveau mai puţină valoare. Din contră! Bucuria era mult mai vie! În inocenţa noastră netehnicizată, eram fascinaţi de "întâmplările" iernii, de ninsori, de zăpezi, de ţurţuri atârnaţi în fereastră, aşa cum eram fascinaţi şi de fructele exotice pe care le procurau părinţii cu atâta greutate - mai ales de mirosul portocalelor, care umplea toată casa. Ne fermecau toate pregătirile de Crăciun: curăţenia mare, împodobitul bradului, gătitul bucatelor tradiţionale, aşezarea mesei cu un dichis anume... Din toate casele răsunau colinde. Pe străzi, oamenii dădeau la lopată şi nu făceau aşa mare caz, dacă nu apăreau utilajele de deszăpezit, deşi zăpezile de altădată erau mult mai bogate!
Portret cu linişte şi senin
- Da, colindam şi când eram mic, împreună cu alţi câţiva puşti de vârsta mea. Doar că, pe vremea aia, pe noi nu ne interesa cât de bine cântăm, ci ne interesa să facem spectacol la uşa fiecărui vecin. Şi căutam originalitatea - la drept vorbind, multe secrete am deprins eu atunci, în perioada colindelor copilăriei. Căram după noi un casetofon imens, cu baterii, pe care le tot schimbam, şi puneam de zor "O ce veste minunată", în varianta celui pe care, după ani şi ani, presa l-a numit "rivalul" meu: marele solist Ştefan Hruşcă. Şi, vreme de vreo 5 minute, cât dura colinda, noi cântam peste vocea din casetofon şi încercam să arătăm cât eram de originali! Aşa ne prindea dimineaţa, pe la scara blocului! Aş vrea, dacă-mi permiţi, să fac aici o mică paranteză, legată de închipuita "rivalitate" cu Ştefan Hruşcă, pornită de la faptul că amândoi cântăm piese despre Crăciun: e o poveste creată de unii pentru "a da bine". Eu îl apreciez enorm pe Ştefan Hruşcă, pentru vocea lui extraordinară şi pentru repertoriul său tradiţional, eu cântând, după cum am mai spus, mai mult melodii compuse de mine, decât colinde. Care rivalitate?! Oricum, eu n-am nici un fel de vanitate şi consider că toţi avem loc pe scenă, atât timp cât ne străduim să-i facem pe oameni fericiţi cu muzica noastră!
Scrisoare de decembrie
Bucuria cântului
- Într-adevăr, turneele mele de sărbători au devenit o tradiţie. Încerc mereu să fiu diferit, să vin cu noutăţi şi să suprind prin repertoriu, prin punerea în scenă, prin ţinute. În 11 ani, am strâns o mulţime de amintiri şi mi-ar trebui o zi întreagă să le povestesc! Am rămas şi pe drumuri, înzăpeziţi, am făcut şi accidente, am trăit experienţe de ger, la propriu, în săli de concert, am cunoscut oameni minunaţi, am rămas fără curent, fără decoruri, ne-au spart maşina şi multe altele! E o întreagă epopee să te aventurezi în miezul iernii prin ţară! Dar nimic nu-ţi poate sta împotrivă, ştiind că sălile vor fi pline! Plus că senzaţia mea de pe scenă, în faţa publicului, e aceea a unui soi de lumină, pe care reuşesc să o transmit cântând! Pe scenă am un singur ţel: acela de a face oamenii fericiţi! Aşadar, anul acesta, am un maraton, ca niciodată, de 25 de oraşe, pornind de pe 4 decembrie şi terminând pe data de 25, cu spectacolul de gală, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde am mai mulţi invitaţi speciali. Concertul "Scrisoare de decembrie" este o poveste despre frumos, ce se bazează pe emoţia stârnită de mesajele cântecelor, este o reverie, o reîntoarcere la valorile şi simbolurile simple, în care toţi credem, dar pe care, din cauza haosului şi a stresului în care trăim, le-am (mai) uitat. Ajung, pe rând, în Braşov, Bârlad, Piatra Neamţ, Botoşani, Bacău, Huşi, Iaşi, Adjud, Focşani, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Buzău, Craiova, Timişoara, Carei, Satu Mare, Marghita, Cluj, Oradea, Alba Iulia, Deva, Târgovişte, Ploieşti şi Bucureşti. (Oamenii mai pot găsi detalii pe pagina mea de Facebook - Paul Surugiu-Fuego Oficial şi pe site-ul http://www.artbyfuego.ro!)
- Dar când ajungi cu colindul la românii din afara hotarelor ţării, ei cum te primesc?
- Cântatul la românii plecaţi de acasă are o reverberaţie aparte. Îi face cu adevărat fericiţi. Ei sunt mândri că sunt români, chiar şi acolo, departe. Nu cânt foarte des în diasporă, dar atunci când o fac, mă încarc cu o energie românească puternică. În plus, eu sunt genul de artist care stă la autografe, după spectacole, cu orele, şi ajung să aflu nu doar impresiile oamenilor despre concerte, ci şi poveştile lor, de români plecaţi din rostul lor de acasă.
Gramofonul cu amintiri
Două dintre tablourile pictate de Paul
- Sunt, în general, un om cu picioarele pe pământ, capabil să înţeleagă că lumea ne-o făurim şi singuri, chiar şi atunci când toate par a ne fi împotrivă. Nu-i simplu, ştiu, mai ales în vremile actuale, dar e unica soluţie să-ţi găseşti drumul tău neabătut de nebunia care te înconjoară. Şi să-ţi păstrezi demnitatea. Din păcate, am impresia, pe zi ce trece, că demnitatea e o virtute pe cale de dispariţie şi că acei puţini care au mai păstrat-o au încă şi mai mult de luptat!
- Ce preţuieşti cel mai mult din viaţa pe care ţi-ai croit-o?
- Preţuiesc ceea ce sunt, ceea ce am reuşit să ajung, cu greu, cu sacrificii şi cu multă muncă. Sunt ataşat de tot ce fac şi n-aş putea renunţa vreodată la ideea de scenă, de public. În plus, mai am o bucurie care mă echilibrează: pictura. E un fel de terapie care-mi dă putere şi care, spre surprinderea mea, dă rezultate tangibile din ce în ce mai bune. Acum doi ani, încurajat de marele critic de artă Doina Păuleanu şi de maeştrii Dan Hatmanu şi Ioan Sulea Gorj, m-am hotărât să-mi arăt operele în public, cu scopul de a face un bine: din banii obţinuţi prin vânzarea tablourilor, sprijin tinerii talentaţi şi marii artişti ai României care se chinuie cu situaţii financiare critice. Până acum, am ajutat peste 130 de artişti şi sunt mândru să pot spune că am schimbat, la propriu, destine. Am făcut 11 expoziţii naţionale şi, pe lângă artiştii sprijiniţi, am premiat, pentru activitatea lor, mari personalităţi ale României, care au devenit membri de onoare ai proiectului meu, numit "Art by Fuego": Eugen Doga, Draga Olteanu Matei, Sofia Vicoveanca, Emil Brumaru, Dionisie Vitcu, Marina Florea, Doina Melinte şi mulţi alţii. Nu în ultimul rând, preţuiesc libertatea pe care o am ca artist, faptul că îmi pot permite să cânt ce simt. Cel mai nou spectacol, la care ţin enorm şi care se împleteşte, într-o anume măsură, cu concertele de Crăciun, este "Gramofonul cu amintiri", un omagiu adus marilor compozitori şi muzicii uşoare româneşti, un spectacol prezentat pe scena Teatrului Alexandru Davila din Piteşti, unde împreună cu invitaţii mei, aducem în scenă piese celebre, reinterpretate în manieră actuală. E un succes de casă total: la fiecare reprezentaţie biletele se vând integral. Asta, probabil şi pentru că din distribuţie fac parte şi marile artiste Stela Enache şi Marina Florea, două simboluri ale scenei româneşti. Cântăm în duete, omagiind doi titani: Florin Bogardo şi George Grigoriu. Iar oamenii sunt topiţi după eleganta Stela Enache şi după minunata, efervescenta şi talentata Marina Florea.
În aşteptarea Crăciunului
- Uneori se întâmplă, ca, după ani şi ani, în sufletul artistului să se instaleze rutina, un soi de "ăsta mi-e drumul, trebuie să merg în continuare pe el"...
- Când apare rutina de care vorbeşti, înseamnă că tot ce ai construit s-a dus pe apa Sâmbetei, pentru că nu mai poţi să transmiţi emoţie. În cazul meu, deşi s-au adunat mulţi ani de când cânt, automatismul nu a apărut. Muzica e şi azi limbajul pe care îl stăpânesc cel mai bine, posibilitatea mea de a mă exprima deplin. Râd şi plâng pe scenă şi transform fiecare concert într-o mare sărbătoare a sufletului. Când cânt, am tot ce vreau. Iar dacă la asta se adaugă şi un minimum de apreciere şi de reacţie din partea oamenilor, sunt cel mai fericit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
